11  

Amor

În miez de noapte, tăcut ca visul,

Te port în gând ca pe-un aprins suspin,

Ești dorul meu, chemarea și abisul,

Ești început și ești și-al meu destin.

 

Pe buze-mi arde numele tău dulce,

Ca un sărut fugar din alte vieți,

Și timpul stă, și inima se duce

Spre amintiri ce dor și dau poveți.

 

Amorul tău — o rană și o binecuvântare,

O umbră caldă-n zori de primăvară,

Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,

Fără de tine, viața-i tristă, goală.

 

Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,

Și pașii grei când nu te știu aproape,

Dar inimii nu-i poți fura visarea —

Te caută-n lumină și-n agape.

 

Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,

Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,

Și vântul le șoptește printre ele,

Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.

 

Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul

Ce-ți tremură în zâmbetul timid,

Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,

Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.

 

Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,

Am scrie veșnicia pe-un sărut,

Căci amorul, când arde și e viu,

Nu piere nici când totul a trecut.

 

 

 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Maria Spulber poezii.online Amor

Data postării: 18 aprilie

Vizualizări: 59

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

POETEI ANA MÂȘLEA

Te știu  de mult din anii de liceu

Cu  părul strâns într-un fileu

Cu ochii plecați în depărtare

Ce fel de castele î-ți construiai oare?

 

Adolescentă  cu ochii mari căprui

Prin vorba-ți dulce tu plăceai oricui

Cu agera -ți privire căutai un răspuns

Dar tragicul destin se păstra ascuns...

 

Sufletul tău avea altă chemare

Și-n  slova scrisă ai răsădit o floare

Ți ai pus iubirea și simțirea în rimă

Deși plecată ești ,ceva tot să rămână...

Mai mult...

Mi am ingropat iubirea

Mi am ingropat iubirea

Si o jelesc mereu

Dar singur in nestire

O plang numai eu

 

Tu ai ales uitarea

Negarea si ai plecat

In timp ce uitai totul

Eram disperat

 

Acum imi neg negarea

Ma mint ca te am uitat

Dar cum sa uit vreodată

Cand tu m ai spulberat

 

Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea 

Mai mult...

Înger de fetiță

 

 

Ea, înger dulce de fetiță,

Cu sufletul alb și curat,

El, demon îmbrăcat în negru,

Cu sufletul întunecat...

 

Ea l-a privit cu bunătate,

Iar el, de parcă a cedat...

Întunericul lui dinainte,

De parcă s-a evaporat...

 

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte,

Ea mereu făcându-i punte,

Luminând calea prin șoapte.

 

Iar când furtuna năvălise,

Ea strâns de mână îl ținea,

El o trase-n întuneric

Și acolo singură o lăsa...

 

Ea calea cu greu a găsit-o,

Și înger negru deveni,

Inima din piept îi era ruptă,

De-atunci ea nu putea iubi...

 

Aripile nu mai zburau,

Iar ea lupta să facă soare,

Nu arăta la nimeni în jur

Că zilele îi sunt amare.

 

A luptat zile și nopți,

Și astăzi încă ea mai luptă...

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima ruptă

Mai mult...

Trăiri

Poate că azi nu sunt atât de sigură,

Cum ieri am fost perfect convinsă,

Că mâine nu voi mai fi singură

În lupta vieții, care părea învinsă.

 

Principalele simboluri ale vieții,

Apa, aerul, pământul și focul

Sunt elemente necesare tinereții

Ca să croiești bătrâneții cojocul.

 

Filozofia tuturor trăirilor noastre

Își lasă amprenta dedicatoare

În gândurile și inimile noastre,

Liniștitoare și binefăcătoare.

 

 

Mai mult...

Unde esti?...

Unde esti tu acum, când mi-e atât de dor

Când sufletul îmi arde, și noaptea nu am somn

Când visul mă încearcă și mă gândesc la tine

Unde ești tu acum, de ce nu ești cu mine?

 

Unde ești tu acum, când mi-e atât de dor

Aș vrea atât de mult, să mă îmbeţi uşor

Cu al tău dulce vin făcut cu pasiune

Care-a trezit plăcerea gustului în mine?

 

Unde ești tu acum, că vreau să te întorci

Să mă cuprinzi la piept și vreau să nu mai pleci

Să simt încă o dată îmbrăţişarea ta

Te rog să te întorci să ne schimbăm povestea!...

Mai mult...

Dragostea-i oarbă?

 

Iubito se spune că dragostea-i oarbă,

E-o mare minciună!

Dragostea vede mai bine ca noi

Când ochii ni-s grei de-ndoială,

Te rog,întreab-o pe ea să ne spună!

Iubito dragostea le știe pe toate,

Orbi sunt ce-i fără față ce-au doar spate

Sau surzi la cuvintele dulci de iubire,

Eu te iubesc doar pe tine,

Povestea asta o știi bine!

Lumea e rea, fără iubire prea multă,

Tu prinde-mă de mână și-ascultă

Dragostea oare nu cântă?

Lumea e oarbă,dragostea știe mai bine,

Întreab-o ce vrei despre mine,

Și află că iubirea-mi vorbește

O limbă străină,necunoscută,

Cu stranii refrene scrise de mână

Dragostea nu-i oarbă, ea-și cântă iubirea,

Te cântă pe tine prin mine!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

POETEI ANA MÂȘLEA

Te știu  de mult din anii de liceu

Cu  părul strâns într-un fileu

Cu ochii plecați în depărtare

Ce fel de castele î-ți construiai oare?

 

Adolescentă  cu ochii mari căprui

Prin vorba-ți dulce tu plăceai oricui

Cu agera -ți privire căutai un răspuns

Dar tragicul destin se păstra ascuns...

 

Sufletul tău avea altă chemare

Și-n  slova scrisă ai răsădit o floare

Ți ai pus iubirea și simțirea în rimă

Deși plecată ești ,ceva tot să rămână...

Mai mult...

Mi am ingropat iubirea

Mi am ingropat iubirea

Si o jelesc mereu

Dar singur in nestire

O plang numai eu

 

Tu ai ales uitarea

Negarea si ai plecat

In timp ce uitai totul

Eram disperat

 

Acum imi neg negarea

Ma mint ca te am uitat

Dar cum sa uit vreodată

Cand tu m ai spulberat

 

Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea 

Mai mult...

Înger de fetiță

 

 

Ea, înger dulce de fetiță,

Cu sufletul alb și curat,

El, demon îmbrăcat în negru,

Cu sufletul întunecat...

 

Ea l-a privit cu bunătate,

Iar el, de parcă a cedat...

Întunericul lui dinainte,

De parcă s-a evaporat...

 

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte,

Ea mereu făcându-i punte,

Luminând calea prin șoapte.

 

Iar când furtuna năvălise,

Ea strâns de mână îl ținea,

El o trase-n întuneric

Și acolo singură o lăsa...

 

Ea calea cu greu a găsit-o,

Și înger negru deveni,

Inima din piept îi era ruptă,

De-atunci ea nu putea iubi...

 

Aripile nu mai zburau,

Iar ea lupta să facă soare,

Nu arăta la nimeni în jur

Că zilele îi sunt amare.

 

A luptat zile și nopți,

Și astăzi încă ea mai luptă...

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima ruptă

Mai mult...

Trăiri

Poate că azi nu sunt atât de sigură,

Cum ieri am fost perfect convinsă,

Că mâine nu voi mai fi singură

În lupta vieții, care părea învinsă.

 

Principalele simboluri ale vieții,

Apa, aerul, pământul și focul

Sunt elemente necesare tinereții

Ca să croiești bătrâneții cojocul.

 

Filozofia tuturor trăirilor noastre

Își lasă amprenta dedicatoare

În gândurile și inimile noastre,

Liniștitoare și binefăcătoare.

 

 

Mai mult...

Unde esti?...

Unde esti tu acum, când mi-e atât de dor

Când sufletul îmi arde, și noaptea nu am somn

Când visul mă încearcă și mă gândesc la tine

Unde ești tu acum, de ce nu ești cu mine?

 

Unde ești tu acum, când mi-e atât de dor

Aș vrea atât de mult, să mă îmbeţi uşor

Cu al tău dulce vin făcut cu pasiune

Care-a trezit plăcerea gustului în mine?

 

Unde ești tu acum, că vreau să te întorci

Să mă cuprinzi la piept și vreau să nu mai pleci

Să simt încă o dată îmbrăţişarea ta

Te rog să te întorci să ne schimbăm povestea!...

Mai mult...

Dragostea-i oarbă?

 

Iubito se spune că dragostea-i oarbă,

E-o mare minciună!

Dragostea vede mai bine ca noi

Când ochii ni-s grei de-ndoială,

Te rog,întreab-o pe ea să ne spună!

Iubito dragostea le știe pe toate,

Orbi sunt ce-i fără față ce-au doar spate

Sau surzi la cuvintele dulci de iubire,

Eu te iubesc doar pe tine,

Povestea asta o știi bine!

Lumea e rea, fără iubire prea multă,

Tu prinde-mă de mână și-ascultă

Dragostea oare nu cântă?

Lumea e oarbă,dragostea știe mai bine,

Întreab-o ce vrei despre mine,

Și află că iubirea-mi vorbește

O limbă străină,necunoscută,

Cu stranii refrene scrise de mână

Dragostea nu-i oarbă, ea-și cântă iubirea,

Te cântă pe tine prin mine!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

E păcatul tău

E păcatul tău că ai făcut să plângă

Ochii care te priveau cu drag,

C-ai stins lumina-n inimi fără rugă

Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.

 

Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,

În loc de mângâieri, ai dat venin,

Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă

Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.

 

Ți-am pus în palme inima întreagă,

Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,

Când tot ce-ți cerea era o dragă

Privire caldă, nu umbre sumbre.

 

Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —

Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,

Când alții vor iubi și fi-vor pace,

Tu vei vedea doar golul tău mereu.

 

Când nopțile te-or strânge fără milă,

Și liniștea va deveni blestem,

Să-ți amintești de mâna mea umilă

Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.

 

Să nu cauți în alți ochi alinare,

Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —

Iubirea mea a fost ca o visare

Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.

 

Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,

Un dor amar și-un drum ce nu mai e,

Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,

Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.

 

 

Mai mult...

Între a rămâne și a pleca

Se-nvață greu să ții o mână strânsă

Când tremură sub greul unei zile,

Când dorul pare rană necuprinsă

Și visele rămân doar amăgiri fragile.

 

Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,

Și dragostea apasă, nu promite

Că va fi ușor, că totul e un zmeu

Ce zboară lin prin ceruri infinite.

 

Învață-i răbdarea și pasul în doi,

Că uneori se cade ca să te ridici.

În liniștea dintre cuvinte goi

Se nasc iertări și drumuri către „nici”.

 

O mângâiere poate fi o punte

Peste o prăpastie de neînțeles,

Și uneori, tăcerile mărunte

Spun tot ce inima nu a ales.

 

Sunt zile-n care parcă tot se rupe,

Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.

Dar dragostea, când nu e doar o luptă,

Devine sens, și rost, și adăpost.

 

Nu-i totul simplu — se trăiește greu,

Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.

Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor

Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.

 

Și dacă-n tine arde-un dor curat,

Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.

Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —

Nimic nu e mai greu… ca fericirea.

 

Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.

Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.

Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,

Se naște dragostea… nemuritoare.

Mai mult...

Tăcerea lucrurilor

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

 

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

 

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

 

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Mai mult...

Vreau sa te uit,dar nu pot

Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,

Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.

Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,

Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.

 

Mi-e dor și când plouă, și când e senin,

Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.

Te simt când pășesc prin orașul pustiu,

Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.

 

Vreau să te uit, dar mi-e plin universul

De tine – de râsul, de pașii, de versul

Pe care-l rosteam când eram amândoi,

Când timpul curgea fără teamă, în doi.

 

Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,

Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.

Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,

În gesturi străine și-n simple povețe.

 

Te port într-un colț, acolo, în piept,

Unde dorul se face un cântec nedrept.

Unde inima bate, dar sună ciudat –

Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.

 

Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri

În liniștea serii, în vechi amintiri.

Ai fost visul meu, și e greu să te-alung

Când toate din mine spre tine se strâng.

 

Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,

Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.

Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,

Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.

 

Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,

Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.

Ai fost răsăritul din toate apusuri,

Ai fost alinarea din mii de supusuri.

 

Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…

Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.

Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –

O luptă ce arde și-aduce nevoi.

 

Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,

În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.

Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,

Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.

 

Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,

Rămân tatuaje sub piele, sub semne.

Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,

Dar inima strigă ce mintea apasă.

 

Vreau să te uit… dar poate-i mai bine

Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.

Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –

Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.

 

Mai mult...

Nu înțeleg iubirea (Continuare)

Și mă întreb, în fiecare noapte,

Când te privesc, dar nu te văd,

Cum poți să fiu un semn de întrebare

Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?

 

Căci inima mea bate haotic,

În ritmuri pe care nu le înțeleg,

Dar tu, cu calmul tău liniștit,

Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.

 

Mă prind în mreje de îndoieli,

Și totuși, mă îndrept spre tine,

Deși nu știu ce este iubirea ta,

Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.

 

În ochii tăi e o mare de vise,

Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,

Dar mă las purtat de curentul tău,

Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.

 

Poate că iubirea nu e logică,

Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,

Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,

Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.

 

Poate iubirea e un labirint

Pe care nu-l vom înțelege niciodată,

Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,

Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.

Mai mult...

Cum sa te scot din mintea mea

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

 

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

Mai mult...

E păcatul tău

E păcatul tău că ai făcut să plângă

Ochii care te priveau cu drag,

C-ai stins lumina-n inimi fără rugă

Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.

 

Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,

În loc de mângâieri, ai dat venin,

Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă

Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.

 

Ți-am pus în palme inima întreagă,

Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,

Când tot ce-ți cerea era o dragă

Privire caldă, nu umbre sumbre.

 

Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —

Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,

Când alții vor iubi și fi-vor pace,

Tu vei vedea doar golul tău mereu.

 

Când nopțile te-or strânge fără milă,

Și liniștea va deveni blestem,

Să-ți amintești de mâna mea umilă

Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.

 

Să nu cauți în alți ochi alinare,

Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —

Iubirea mea a fost ca o visare

Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.

 

Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,

Un dor amar și-un drum ce nu mai e,

Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,

Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.

 

 

Mai mult...

Între a rămâne și a pleca

Se-nvață greu să ții o mână strânsă

Când tremură sub greul unei zile,

Când dorul pare rană necuprinsă

Și visele rămân doar amăgiri fragile.

 

Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,

Și dragostea apasă, nu promite

Că va fi ușor, că totul e un zmeu

Ce zboară lin prin ceruri infinite.

 

Învață-i răbdarea și pasul în doi,

Că uneori se cade ca să te ridici.

În liniștea dintre cuvinte goi

Se nasc iertări și drumuri către „nici”.

 

O mângâiere poate fi o punte

Peste o prăpastie de neînțeles,

Și uneori, tăcerile mărunte

Spun tot ce inima nu a ales.

 

Sunt zile-n care parcă tot se rupe,

Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.

Dar dragostea, când nu e doar o luptă,

Devine sens, și rost, și adăpost.

 

Nu-i totul simplu — se trăiește greu,

Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.

Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor

Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.

 

Și dacă-n tine arde-un dor curat,

Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.

Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —

Nimic nu e mai greu… ca fericirea.

 

Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.

Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.

Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,

Se naște dragostea… nemuritoare.

Mai mult...

Tăcerea lucrurilor

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

 

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

 

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

 

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Mai mult...

Vreau sa te uit,dar nu pot

Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,

Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.

Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,

Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.

 

Mi-e dor și când plouă, și când e senin,

Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.

Te simt când pășesc prin orașul pustiu,

Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.

 

Vreau să te uit, dar mi-e plin universul

De tine – de râsul, de pașii, de versul

Pe care-l rosteam când eram amândoi,

Când timpul curgea fără teamă, în doi.

 

Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,

Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.

Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,

În gesturi străine și-n simple povețe.

 

Te port într-un colț, acolo, în piept,

Unde dorul se face un cântec nedrept.

Unde inima bate, dar sună ciudat –

Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.

 

Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri

În liniștea serii, în vechi amintiri.

Ai fost visul meu, și e greu să te-alung

Când toate din mine spre tine se strâng.

 

Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,

Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.

Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,

Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.

 

Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,

Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.

Ai fost răsăritul din toate apusuri,

Ai fost alinarea din mii de supusuri.

 

Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…

Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.

Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –

O luptă ce arde și-aduce nevoi.

 

Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,

În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.

Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,

Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.

 

Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,

Rămân tatuaje sub piele, sub semne.

Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,

Dar inima strigă ce mintea apasă.

 

Vreau să te uit… dar poate-i mai bine

Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.

Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –

Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.

 

Mai mult...

Nu înțeleg iubirea (Continuare)

Și mă întreb, în fiecare noapte,

Când te privesc, dar nu te văd,

Cum poți să fiu un semn de întrebare

Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?

 

Căci inima mea bate haotic,

În ritmuri pe care nu le înțeleg,

Dar tu, cu calmul tău liniștit,

Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.

 

Mă prind în mreje de îndoieli,

Și totuși, mă îndrept spre tine,

Deși nu știu ce este iubirea ta,

Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.

 

În ochii tăi e o mare de vise,

Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,

Dar mă las purtat de curentul tău,

Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.

 

Poate că iubirea nu e logică,

Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,

Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,

Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.

 

Poate iubirea e un labirint

Pe care nu-l vom înțelege niciodată,

Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,

Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.

Mai mult...

Cum sa te scot din mintea mea

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

 

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

 

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

Mai mult...
prev
next