Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Maria Spulber
Data postării: 18 aprilie
Vizualizări: 59
Poezii din aceiaşi categorie
POETEI ANA MÂȘLEA
Te știu de mult din anii de liceu
Cu părul strâns într-un fileu
Cu ochii plecați în depărtare
Ce fel de castele î-ți construiai oare?
Adolescentă cu ochii mari căprui
Prin vorba-ți dulce tu plăceai oricui
Cu agera -ți privire căutai un răspuns
Dar tragicul destin se păstra ascuns...
Sufletul tău avea altă chemare
Și-n slova scrisă ai răsădit o floare
Ți ai pus iubirea și simțirea în rimă
Deși plecată ești ,ceva tot să rămână...
Mi am ingropat iubirea
Mi am ingropat iubirea
Si o jelesc mereu
Dar singur in nestire
O plang numai eu
Tu ai ales uitarea
Negarea si ai plecat
In timp ce uitai totul
Eram disperat
Acum imi neg negarea
Ma mint ca te am uitat
Dar cum sa uit vreodată
Cand tu m ai spulberat
Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea
Înger de fetiță
Ea, înger dulce de fetiță,
Cu sufletul alb și curat,
El, demon îmbrăcat în negru,
Cu sufletul întunecat...
Ea l-a privit cu bunătate,
Iar el, de parcă a cedat...
Întunericul lui dinainte,
De parcă s-a evaporat...
Trecut-au anii grei în lupte,
Cu viața grea și a lui noapte,
Ea mereu făcându-i punte,
Luminând calea prin șoapte.
Iar când furtuna năvălise,
Ea strâns de mână îl ținea,
El o trase-n întuneric
Și acolo singură o lăsa...
Ea calea cu greu a găsit-o,
Și înger negru deveni,
Inima din piept îi era ruptă,
De-atunci ea nu putea iubi...
Aripile nu mai zburau,
Iar ea lupta să facă soare,
Nu arăta la nimeni în jur
Că zilele îi sunt amare.
A luptat zile și nopți,
Și astăzi încă ea mai luptă...
Ziua - cu sufletul ei,
Noaptea - cu inima ruptă
Trăiri
Poate că azi nu sunt atât de sigură,
Cum ieri am fost perfect convinsă,
Că mâine nu voi mai fi singură
În lupta vieții, care părea învinsă.
Principalele simboluri ale vieții,
Apa, aerul, pământul și focul
Sunt elemente necesare tinereții
Ca să croiești bătrâneții cojocul.
Filozofia tuturor trăirilor noastre
Își lasă amprenta dedicatoare
În gândurile și inimile noastre,
Liniștitoare și binefăcătoare.
Unde esti?...
Unde esti tu acum, când mi-e atât de dor
Când sufletul îmi arde, și noaptea nu am somn
Când visul mă încearcă și mă gândesc la tine
Unde ești tu acum, de ce nu ești cu mine?
Unde ești tu acum, când mi-e atât de dor
Aș vrea atât de mult, să mă îmbeţi uşor
Cu al tău dulce vin făcut cu pasiune
Care-a trezit plăcerea gustului în mine?
Unde ești tu acum, că vreau să te întorci
Să mă cuprinzi la piept și vreau să nu mai pleci
Să simt încă o dată îmbrăţişarea ta
Te rog să te întorci să ne schimbăm povestea!...
Dragostea-i oarbă?
Iubito se spune că dragostea-i oarbă,
E-o mare minciună!
Dragostea vede mai bine ca noi
Când ochii ni-s grei de-ndoială,
Te rog,întreab-o pe ea să ne spună!
Iubito dragostea le știe pe toate,
Orbi sunt ce-i fără față ce-au doar spate
Sau surzi la cuvintele dulci de iubire,
Eu te iubesc doar pe tine,
Povestea asta o știi bine!
Lumea e rea, fără iubire prea multă,
Tu prinde-mă de mână și-ascultă
Dragostea oare nu cântă?
Lumea e oarbă,dragostea știe mai bine,
Întreab-o ce vrei despre mine,
Și află că iubirea-mi vorbește
O limbă străină,necunoscută,
Cu stranii refrene scrise de mână
Dragostea nu-i oarbă, ea-și cântă iubirea,
Te cântă pe tine prin mine!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
POETEI ANA MÂȘLEA
Te știu de mult din anii de liceu
Cu părul strâns într-un fileu
Cu ochii plecați în depărtare
Ce fel de castele î-ți construiai oare?
Adolescentă cu ochii mari căprui
Prin vorba-ți dulce tu plăceai oricui
Cu agera -ți privire căutai un răspuns
Dar tragicul destin se păstra ascuns...
Sufletul tău avea altă chemare
Și-n slova scrisă ai răsădit o floare
Ți ai pus iubirea și simțirea în rimă
Deși plecată ești ,ceva tot să rămână...
Mi am ingropat iubirea
Mi am ingropat iubirea
Si o jelesc mereu
Dar singur in nestire
O plang numai eu
Tu ai ales uitarea
Negarea si ai plecat
In timp ce uitai totul
Eram disperat
Acum imi neg negarea
Ma mint ca te am uitat
Dar cum sa uit vreodată
Cand tu m ai spulberat
Teodor Nicolas - mi am ingropat iubirea
Înger de fetiță
Ea, înger dulce de fetiță,
Cu sufletul alb și curat,
El, demon îmbrăcat în negru,
Cu sufletul întunecat...
Ea l-a privit cu bunătate,
Iar el, de parcă a cedat...
Întunericul lui dinainte,
De parcă s-a evaporat...
Trecut-au anii grei în lupte,
Cu viața grea și a lui noapte,
Ea mereu făcându-i punte,
Luminând calea prin șoapte.
Iar când furtuna năvălise,
Ea strâns de mână îl ținea,
El o trase-n întuneric
Și acolo singură o lăsa...
Ea calea cu greu a găsit-o,
Și înger negru deveni,
Inima din piept îi era ruptă,
De-atunci ea nu putea iubi...
Aripile nu mai zburau,
Iar ea lupta să facă soare,
Nu arăta la nimeni în jur
Că zilele îi sunt amare.
A luptat zile și nopți,
Și astăzi încă ea mai luptă...
Ziua - cu sufletul ei,
Noaptea - cu inima ruptă
Trăiri
Poate că azi nu sunt atât de sigură,
Cum ieri am fost perfect convinsă,
Că mâine nu voi mai fi singură
În lupta vieții, care părea învinsă.
Principalele simboluri ale vieții,
Apa, aerul, pământul și focul
Sunt elemente necesare tinereții
Ca să croiești bătrâneții cojocul.
Filozofia tuturor trăirilor noastre
Își lasă amprenta dedicatoare
În gândurile și inimile noastre,
Liniștitoare și binefăcătoare.
Unde esti?...
Unde esti tu acum, când mi-e atât de dor
Când sufletul îmi arde, și noaptea nu am somn
Când visul mă încearcă și mă gândesc la tine
Unde ești tu acum, de ce nu ești cu mine?
Unde ești tu acum, când mi-e atât de dor
Aș vrea atât de mult, să mă îmbeţi uşor
Cu al tău dulce vin făcut cu pasiune
Care-a trezit plăcerea gustului în mine?
Unde ești tu acum, că vreau să te întorci
Să mă cuprinzi la piept și vreau să nu mai pleci
Să simt încă o dată îmbrăţişarea ta
Te rog să te întorci să ne schimbăm povestea!...
Dragostea-i oarbă?
Iubito se spune că dragostea-i oarbă,
E-o mare minciună!
Dragostea vede mai bine ca noi
Când ochii ni-s grei de-ndoială,
Te rog,întreab-o pe ea să ne spună!
Iubito dragostea le știe pe toate,
Orbi sunt ce-i fără față ce-au doar spate
Sau surzi la cuvintele dulci de iubire,
Eu te iubesc doar pe tine,
Povestea asta o știi bine!
Lumea e rea, fără iubire prea multă,
Tu prinde-mă de mână și-ascultă
Dragostea oare nu cântă?
Lumea e oarbă,dragostea știe mai bine,
Întreab-o ce vrei despre mine,
Și află că iubirea-mi vorbește
O limbă străină,necunoscută,
Cu stranii refrene scrise de mână
Dragostea nu-i oarbă, ea-și cântă iubirea,
Te cântă pe tine prin mine!
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
E păcatul tău
E păcatul tău că ai făcut să plângă
Ochii care te priveau cu drag,
C-ai stins lumina-n inimi fără rugă
Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.
Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,
În loc de mângâieri, ai dat venin,
Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă
Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.
Ți-am pus în palme inima întreagă,
Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,
Când tot ce-ți cerea era o dragă
Privire caldă, nu umbre sumbre.
Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —
Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,
Când alții vor iubi și fi-vor pace,
Tu vei vedea doar golul tău mereu.
Când nopțile te-or strânge fără milă,
Și liniștea va deveni blestem,
Să-ți amintești de mâna mea umilă
Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.
Să nu cauți în alți ochi alinare,
Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —
Iubirea mea a fost ca o visare
Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.
Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,
Un dor amar și-un drum ce nu mai e,
Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,
Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Nu înțeleg iubirea (Continuare)
Și mă întreb, în fiecare noapte,
Când te privesc, dar nu te văd,
Cum poți să fiu un semn de întrebare
Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?
Căci inima mea bate haotic,
În ritmuri pe care nu le înțeleg,
Dar tu, cu calmul tău liniștit,
Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.
Mă prind în mreje de îndoieli,
Și totuși, mă îndrept spre tine,
Deși nu știu ce este iubirea ta,
Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.
În ochii tăi e o mare de vise,
Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,
Dar mă las purtat de curentul tău,
Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.
Poate că iubirea nu e logică,
Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,
Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,
Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.
Poate iubirea e un labirint
Pe care nu-l vom înțelege niciodată,
Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,
Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
E păcatul tău
E păcatul tău că ai făcut să plângă
Ochii care te priveau cu drag,
C-ai stins lumina-n inimi fără rugă
Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.
Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,
În loc de mângâieri, ai dat venin,
Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă
Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.
Ți-am pus în palme inima întreagă,
Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,
Când tot ce-ți cerea era o dragă
Privire caldă, nu umbre sumbre.
Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —
Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,
Când alții vor iubi și fi-vor pace,
Tu vei vedea doar golul tău mereu.
Când nopțile te-or strânge fără milă,
Și liniștea va deveni blestem,
Să-ți amintești de mâna mea umilă
Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.
Să nu cauți în alți ochi alinare,
Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —
Iubirea mea a fost ca o visare
Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.
Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,
Un dor amar și-un drum ce nu mai e,
Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,
Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.
Între a rămâne și a pleca
Se-nvață greu să ții o mână strânsă
Când tremură sub greul unei zile,
Când dorul pare rană necuprinsă
Și visele rămân doar amăgiri fragile.
Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,
Și dragostea apasă, nu promite
Că va fi ușor, că totul e un zmeu
Ce zboară lin prin ceruri infinite.
Învață-i răbdarea și pasul în doi,
Că uneori se cade ca să te ridici.
În liniștea dintre cuvinte goi
Se nasc iertări și drumuri către „nici”.
O mângâiere poate fi o punte
Peste o prăpastie de neînțeles,
Și uneori, tăcerile mărunte
Spun tot ce inima nu a ales.
Sunt zile-n care parcă tot se rupe,
Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.
Dar dragostea, când nu e doar o luptă,
Devine sens, și rost, și adăpost.
Nu-i totul simplu — se trăiește greu,
Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.
Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor
Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.
Și dacă-n tine arde-un dor curat,
Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.
Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —
Nimic nu e mai greu… ca fericirea.
Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.
Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.
Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,
Se naște dragostea… nemuritoare.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Vreau sa te uit,dar nu pot
Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,
Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.
Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,
Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.
Mi-e dor și când plouă, și când e senin,
Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.
Te simt când pășesc prin orașul pustiu,
Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.
Vreau să te uit, dar mi-e plin universul
De tine – de râsul, de pașii, de versul
Pe care-l rosteam când eram amândoi,
Când timpul curgea fără teamă, în doi.
Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,
Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.
Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,
În gesturi străine și-n simple povețe.
Te port într-un colț, acolo, în piept,
Unde dorul se face un cântec nedrept.
Unde inima bate, dar sună ciudat –
Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.
Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri
În liniștea serii, în vechi amintiri.
Ai fost visul meu, și e greu să te-alung
Când toate din mine spre tine se strâng.
Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,
Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.
Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,
Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.
Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,
Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.
Ai fost răsăritul din toate apusuri,
Ai fost alinarea din mii de supusuri.
Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…
Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.
Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –
O luptă ce arde și-aduce nevoi.
Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,
În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.
Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,
Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.
Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,
Rămân tatuaje sub piele, sub semne.
Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,
Dar inima strigă ce mintea apasă.
Vreau să te uit… dar poate-i mai bine
Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.
Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –
Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.
Nu înțeleg iubirea (Continuare)
Și mă întreb, în fiecare noapte,
Când te privesc, dar nu te văd,
Cum poți să fiu un semn de întrebare
Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?
Căci inima mea bate haotic,
În ritmuri pe care nu le înțeleg,
Dar tu, cu calmul tău liniștit,
Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.
Mă prind în mreje de îndoieli,
Și totuși, mă îndrept spre tine,
Deși nu știu ce este iubirea ta,
Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.
În ochii tăi e o mare de vise,
Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,
Dar mă las purtat de curentul tău,
Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.
Poate că iubirea nu e logică,
Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,
Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,
Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.
Poate iubirea e un labirint
Pe care nu-l vom înțelege niciodată,
Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,
Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.