Pasărea de foc

Sunt dependent de tine,

Când vreau să mă droghez,

Nu iau amfetamine,

Te alint şi te curtez!

Nu-mi trebuie nici prafuri,

Pe nas ca să le trag,

Nu-mi trebuie cocaină

Când te sărut cu drag.

Şi te privesc cu sete

În ochii larg deschişi,

Nu-mi trebuie marijuana,

Nu-mi trebuie haşiş.

Nu vreau nici heroină,

Vreau doar să nu mă laşi,

Cum pleci pentru o clipă,

Cum intru în sevraj.

Sunt dependent de tine,

Când vreau ca să plutesc,

Nu bag seringa-n mine,

Te alint şi te iubesc!

În timp ce trupul nostru-i de aici, de pe Pământ,

Croit din lutul care în lut se va preface,

Magnificul, abstractul şi veşnicul cuvânt,

Din altă lume vine şi-n ea se va întoarce.

Divina simbioză ce strâns a-ntreţesut

Cuvântul şi cu trupul în biologii savante,

Ridică un trup ce este doar efemerul lut,

Alături de cuvântul ce nu cunoaşte moarte.

Divina simbioză care contrarii uneşte

Prin nepătrunse taine, nedesluşit mister,

În creuzetul fiinţei cuvânt şi lut topeşte,

Când toarnă aliajul de etern cu efemer.

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

Că florile-s frumoase,

Sunt de acord, că-s flori,

Dar tu întreci magnolia

Cu ale ei culori.

Întreci în frumuseţe

Superba orhidee

Şi rozele, şi crinii

Şi atâtea flori femeie.

Că florile miros sublim,

Sunt de acord,

Dar tu întreci şi teii

Cu aroma lor cu tot.

Mireasma pielii tale

Şi a părului tău brun,

Întrece-n profunzime

Al teilor parfum.

Că florile-s gingaşe,

De acord şi acuma sunt,

Dar tu întreci toţi macii

Cei legănaţi de vânt.

Întreci în gingăşie

Câmpia cea brodată

Cu a macilor urzeală,

Atât de fin lucrată.

Că florile au dulceaţă,

De acord acum sunt iar,

Dar tu întreci iubito,

Al florilor nectar.

Că deşi nu eşti floare

Cu frunze şi petale,

Nu e nectar pe lume,

Ca cel al gurii tale.

La-nceput a fost sărutul

Şi sărutu' era la tine

Şi l-ai pus cu foc pe mine,

De mi-ai ars cu el tot lutul.

La sfârşit a fost doar lutul

Cu zăpadă şi cu ploi

Ce-au căzut peste-amândoi...

De-a rămas din noi sărutul.

Nici că îmi vine-a crede

Că a ta dulce mână,

Ce tocmai mă dezmiardă...

Va fi cândva ţărână.

Şi nici că ochii tăi,

Ce inima mi-au frânt

Cu a lor strălucire...

Vor fi cândva pământ.

Sau c-ale tale buze,

Ce azi când le sărut,

Culcaţi în iarba verde...

Vor fi cândva doar lut.

Nici că îmi vine-a crede.

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.

Sunt născută-in prag de seară 

Într-o zi de primăvară.

Poate mama m-a ales 

Dintre miile de flori

Îmbătată de culori.

Poate s-a rugat de vânt 

Să-mi  de-a voie să cuvânt

Slovă ,frază apoi carte 

Le-am avut mereu aproape

În suflet  le-am făcut loc.

În loc să plâng ,să doinesc 

Ca să uit cât pătimesc.

Am luat un tren ce merge nicăieri 

Dintr-o gară încă nefăcută,

M-am urcat mâine, voi ajunge ieri

Din călătoria ne-ncepută.

Sus, o poetă cu ochi arămii,

Urmare simplă - ne-am îndrăgostit

Și ne-am mutat să spunem poezii 

Beți și goi, în vagonul de iubit.

Orbiți de-amor și surzi de recitat

Ne-a prins controlul fără de bilet,

Eram două sonete într-un pat,

Ude, ritmate și oftând încet.

Nașul era cunoscător de vers

Și ne-a iertat, cu scuze de intrat,

Absenți de tot, noi am sărit din mers 

Uitând că era tren accelerat. 

Și am murit fără să știm măcar,

Iubindu-ne în plus și fără stop,

Concluzionând din moarte iar și iar:

Iubirea-i mare doar fără de scop!

Mă plimb de unul singur pe alei

Urmandu-ți pașii de sub frunze, 

Care mă duc spre banca noastră 

Și unde lacom gustam a tale buze.

Privesc nostalgic și-mi amintesc

Câtă speranță ne puneam în viitor,

Și câte planuri mai aveam în minte

Fără să știu că doar eram un visător.

M-așez pe scândura ruptă de vreme

Și scot din buzunar o carte veche,

Din care vreau să pot citi un vers

Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.

Încet și răbdător dau câte-o filă

Și mă opresc unde-i numele tău,

Recit în gând ce-am scris cândva

Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.

Închid ușor cartea plină de amintiri

Și mă ridic fără a ști unde pornesc,

Ceva în mine mă furnică și înțeleg

Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!

La urma urmei, nu-mi mai pasă mult,

că ieri ai fost iar umbra de-altădată,

doar un actor pe scena unui cult,

jucând un om în pielea lui uitată.

Te simt pierdut, stingher în vântul surd,

prin nopți pustii și zile fără nume,

ești doar un vis al unui orb, absurd,

un chip pierdut pe veci în astă lume.

Și te înalți ca fumul risipit,

un dor fără ecou, pierdut în mine,

o urmă veche, vagă, de iubit,

ce nici tăcerea n-o mai poate ține.

Trăim în vremi bufonice, căci iată,

se dă regatul tot pentru un cal

și căutăm în umbra altora ce-n noi,

s-a stins pe veci ca într-un dans fatal. 

În golul tău, nimic n-a mai rămas,

doar liniștea ce mușcă din hotare,

ești clipa dintre ieri și azi, 

un pas…

ce cade fără umbră pe cărare.

Și-așa te duci, ca ziua ce apune,

departe, într-un veac nedefinit,

azi un străin ce n-are dor or’ nume

doar amintirea unui timp

neprețuit.

M.L.R, 27.10.2024

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.