1. În drumul lung dinspre București,
Când trenul se pierdu în noapte,
O zărisem pe cea râvnită,
Și eram atât de aproape.
2. Însă mutul meu glas nu îndrăzniră
Să o întrebe de-al său nume,
Doar cât o fi un ceas sau pe unde ne aflarăm,
Pierdut fiind eu în a mea lume.
3. Cu părul șaten și cu ochii curați ca lacrima,
Cu o voce suavă, ușor cristalină,
Am să mi-o amintesc
Pe cea care, probabil toți îi spun ,,Adelină".
4. Și acum o caut peste tot,
Sperând că o frântură de timp
Mi-o va scoate iarăși în cale
În al vieții anotimp.
5. Până atunci am să privesc la lună,
Al ei chip să-mi amintească
Plăcut, ca o lumină ce arde la fereastră
Într-o noapte rece, întunecată.
6. Și n-am să mă opresc deloc până ce n-am s-o găsesc
Pe fata visurilor, ce mințile mi le ia,
În cele din urmă
O voi cunoaște, se va numi Anamaria.
7. Ea, enigma ce mă bântuie,
Încercând taina să îi dezleg,
Ascunsă adânc în zâmbetul
Și-n sufletul ei întreg.
8. Căci dorința de a o cunoaște
Mă predomină încet încet,
Slăbit, mă las pradă leului ce m-a înghițit
Pe neașteptate, ușor și discret.
9. În sufletul meu rece, nepătruns și gol de culori,
Simt că ea ar fi raza ce m-ar colora,
De parcă o știu de mult,
O artistă ce pictează doar iubiri, Alexandra.
10. Însă frici mă cuprind zeci de mi,
Căci ar putea fi un șarpe
Ce mi-ar umple inima de venin,
Ucigându-mă, aproape.
11. Căci din multul necunoscut pot să...
... răsară multe fiare
Cu ghiare, colți, cornițe mari, gata să atace
Prin rănile-mi ucigătoare.
12. Căci căutând, pot găsi fiara cuibărită
Și camuflată foarte bine în chipul ei,
Iar în dragostea naivă
Să nu-i văd colții, gata să muște, ai Laviniei.
13. Însă în mintea mea mi-o imaginez
O fată cuminte, cu credință,
Ce-și pune nădejdea în Dumnezeu
Plină de iubire și căință.
14. Ca împreună să perseverăm,
Pășind pe calea către rai,
Descoperind frumosul vieții celei veșnice
Atunci când din inimă, totul dai.
15. Unei astfel de fete complet am să mă dăruiesc,
Toată viața și dincolo, de atunci când voi începe nunta,
O voi iubi mereu
Pe soția și mama copiilor mei, Nicoleta.
16. Însă până atunci, când drumul vieții
Mi-o va scoate iar în cale,
Am să mi-o amintesc, mâncând, obosită
În trenul ce alerga agale.
17. În vagonul cinci bis, stând în spate,
Probabil adormită,
De la drumul lung și ostenitor ce l-a parcurs,
Și totuși părea fericită.
18. Și eu, biruit fiind de somn după o noapte nedormită,
N-am îndrăznit să spun nimic, neștiind ce va urma,
Însă am rămas cu regretul
Deoarece, cred că Delia o chema.
19. Neștiind adevăratul ei nume,
Mi-am imaginat-o în fiecare catren,
Și chiar de ar fi Adelina, Anamaria, Alexandra, Lavinia, Nicoleta sau Delia,
Ea pentru mine, rămâne doar "fata din tren".
Silvia Mihalachi