Paște

E-un cuvânt ce pare a fi inventat pentru ea,

Când dansează și-și expune corpul zilei, precum

O pasăre ce-și întinde aripile pentru a-și lua zborul;

Atunci simt infernul deschizându-se sub picioarele mele...

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană,

Ce rost are să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei.

Frumoasă

Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,

Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?

Care mi-a pus în fire această dorință carnală,

Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?

Ea poartă păcatul original în ea;

Dorința a făcut din mine un criminal?

Cea

Care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,

Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;

O, Fecioară Maria!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să deschid poarta grădinii Esmeraldei.

Frumoasă

În ciuda ochilor ei mari și negri ce te vrăjesc

Domnișoara, o fi ea încă fecioară?

Când mișcările ei mă fac să văd munți și minuni,

Sub juponul ei în culorile curcubeului...

Iubita mea, lasă-mă să-ți fiu infidel

Înainte de a fi condusă la altar

Cine

Este omul care și-ar distrage privirea de la ea,

Sub pedeapsa de-a se transforma-ntr-o statuie de sare?

O, Fleur-de-Lys

Nu sunt un om de cuvânt

Voi culege floarea iubirii a Esmeraldei.

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană

Pentru ce altceva să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei

Esmeralda...

Dincolo de tăcere stă glasul uitării,

Un murmur de dor printre pașii serii,

Acolo se sting și se nasc amintiri,

Ca umbrele blânde din vechi amintiri.

Dincolo de tăcere nu-i moarte, nici dor,

E doar un oftat ce plutește ușor,

O clipă de pace, un vis ce nu piere,

Atâta rămâne… dincolo de tăcere.

Născuți în urmă,

Acum trilioane de ani în urmă

Pe timpul când nu se făcea deosebirea între cal și măgar,

Doi moșnegi zurlii.

Pe unul îl chema Mansi,

Pe cealaltă Maricica

Fie vorba între noi,

Doar pe Mansi îl ducea capul,

Expert în ale domeniilor naturaliste,

Pe când Maricica....

Făcea umbră pământului degeaba.

Expertă în ale băuturii, 

Vorbelor pe ici, pe colea,

Mai ales în ale certurilor,

Și ale preacurvăsărerilor,

Maricica, poreclită și „baboș",

Își tot face veacul,

În averea mult iubitului ei soț, MANSI.

Mansi, mai prost de fel,

Dar fiind un boșorog cu capul chel,

Și bandit de fel,

Cade în jocurile,

Hoțoaicei de Maricica.

E noaptea în care liniștea poartă măști. Pe străzi, lumina felinarelor tremură ca o inimă bătrână, iar vântul se joacă prin frunzele uscate ca un copil care nu vrea să doarmă. Copiii râd, aleargă, bat în porți și cer dulciuri, dar sub glumele lor se ascunde ceva vechi, o teamă moștenită din vremuri când focul era singura lumină și umbrele erau zei.

În spatele fiecărei măști se ascunde o poveste. Vrăjitoarea care zâmbește ține în buzunar o scrisoare pe care n-a avut curajul s-o trimită. Scheletul care dansează poartă în ochii goi amintirea unei veri în care a fost viu. Vampirul e doar un copil obosit, căruia îi plac nopțile fiindcă nu mai trebuie să spună „bună dimineața”.

Pe cer, luna privește peste toți, cu răbdarea unei mame care știe că și frica e o formă de joacă. Casele par mai mici, umbrele mai lungi, iar timpul, un dovleac scobit, în care arde o flacără ce pâlpâie între râs și nostalgie.

Halloween nu e doar o sărbătoare. E clipa în care trecutul și prezentul se ating fără rușine. E ziua în care ne permitem să fim fantome, să ne plimbăm printre amintiri, să rânjim în fața morții și să-i spunem: „Te-am prins, dar doar pentru o seară.”

Și poate că tocmai de aceea iubim Halloween-ul: pentru că, o dată pe an, ne e permis să fim ceea ce ascundem, vii, speriați, veseli, trecători,  toate la un loc, într-o singură mască.

Pe colțul străzii, la amurg,

Se-nvârte lumea... și se scurge.

Un glob imens, de carne friptă,

Cu varză, usturoi și pită.

Privesc rotirea — un dans lent,

De pui și sos transcendent.

Și-nvăț că totul e efemer,

Ca maioneza-ntr-un desert.

„O viață are omul, frate,

Să guste tot ce-i bun pe spate!”

Și-n clipa când mușc din lipie,

Simt sensul plin al veșniciei.

Căci timpul trece, shaorma scade,

Dar pofta-n suflet nu se rade.

Și dacă există Dumnezeu,

El sigur vinde sos la greu.

Dragă omule,

Te-ai dus prea devreme

Având o vârstă,

În care unii se distrează,

Ba prin cluburi, ba prin hoteluri.

Nu și tu...

Tu de mic ai muncit,

În fiecare zi pentru cât mai multă avere

În cele din urmă,

Ambiția ta mare

Te-a răpus.

Ai lăsat în urmă o mamă, un fiu și o soție

Averea ta ai lăsat-o fiului,

Nemulțumită mama și sora ta,

Ți-au alungat și făcut moștenitorul,

Sânge din sângele tău,

Să se creadă un străin în propriul neam.

Având-o pe mama sa alături,

Socrii și cumnații tăi,

Au trecut peste tot ce au provocat ai tăi,

Migrând prin 4 locuințe,

Căruia celui mic i-au fost străine,

Acum trăiesc în pace și armonie,

Uitându-și persoanele care odată,

Purtau numele de: „bunică", „mătușă", „verișori" și „unchi".

Totuși averea ta a rămas fiului tău,

Oricât s-ar fi chinuit sora și mama ta să i-o ia,

Testamentul tău a făcut dreptate,

Mama ta stând într-o gospodărie în care nu are niciun drept,

Sora și nepoții tăi făcându-și veacul,

Într-o locuință în care doar visează să locuiască.

Ești deja dus de 7 ani,

Îți veghezi de sus neamul

Și te gândești,

Ce s-ar fi întâmplat,

Dacă ai mai fi trăit.

Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…

Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!

Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:

,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.

Dragii noștri ,urcați la cele sfinte

Grea durere ,dor fierbinte

Ne aduce spre morminte

Chipuri pure și curate

Deși-s morți ,parcă trăiesc

Sub pământ doarme o floare

Plânge lacrima ce-o doare

Astăzi totuși e-o zi mare

Clopotele bat la porți

E întânlirea între vii și între morți!

Natura moartă, ofilită,
Acum este înflorită.
În jurul nostru tot renaște,
Vestind Sărbătorile de Paște.

Clopotele bat anume
Cheamă lumea să se-adune
Este Vinerea cea Mare,
Zi neagră cu plâns și jale.

Iisus a fost crucificat,
Deși mort, a înviat.
Să fim iertați de păcate
Și cu sufletele curate.

Prin posturi și rugăciuni,
Devenim creștini mai buni.
Nu prin mesele bogate
Încărcate de bucate!

Și cu sufletul curat,
Slăvim "Hristos a înviat"!

Aștept să merg la slujbă

Dar nu pentru vreun leu,

Azi nu-mi doresc câștiguri,

Și doar s-aud de Dumnezeu

Răsună bing de deșteptare

Ce mă îndeamnă ca să vin,

E clopotul bisericii din deal

Un semn de rugă la creștin

Ne îmbrăcăm de sărbătoare

Și cu evlavie pornim la drum,

Soția poartă pe cap năframă

Iar eu un bleumarin costum

În fața noastră e mulțimea

Ce merge înspre-același loc,

Cu toți-L căutăm pe Domnul

În locul sfânt, nu într-un bloc

Astăzi este Duminica Floriilor

Când IIsus intră-n orașul sfânt,

Nu pe un cal și pe mânzul asinei

Poporul strigă,,Osana", salutând

În liniște cu umilintă ascultăm

Cum Lazăr din mormânt a înviat,

E semnul biruinței asupra morții

Și al iubirii pentru cel apropiat

Mă uit în jur și mă simt fericit

Că am putut să sorb cuvântul,

Sa fiu mai bun, să am credință

Că-n viitor voi părăsi pământul

Sunt luminat și plec spre casă

În mână cu crenguțe de finic,

Și-n minte îmi repet neîncetat

Că fără dragoste..nu ești nimic!

PARTEA I — LUMINA

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

---

PARTEA A II-A — CHEMAREA

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

Și glasul lui Hristos se-aude:

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

---

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

---

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

---

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

---

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

---

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

Amin.



de Cristian Diaconița

- Te rog îndepărtează, de poți, încă puțin
Paharul ăsta, Doamne, întins acum spre noi
Amară-i băutura și plină de venin
Și-n plus, mocnește-a ură și spumegă război.

De când îl știi, pământul nu s-a schimbat prea mult
Au mai căzut imperii, războaie au tot fost
Și-n toată-această zarvă, în tot acest tumult
Se-nhamă "omul liber" la jugul contra cost.

Din umbră păpușarii, scoțând în față "sfinți" ,
Ne spun că rău-i bine și binele e rău
Religiile se-nfruntă-narmate până-n dinți
Oameni ucid alți oameni, clamând numele tău.

Sub steagul toleranței, mărșăluind obscen
Perversitatea, cinic, vrea dreptul la firesc
Iar omenirea pare că pierde-un ultim tren
Spre o iluminare a tot ce-i sufletesc.

Și oameni sunt altfel, nu pot să îți explic
Dar când privesc oglinda se văd ei înșiși zei
Nu-s răi... nu toți desigur... nici buni nu pot să zic,
Prea stau în nepăsare, prea sunt doar pentru ei.

Li s-a indus ideea că nu le ești util
Că pot și fără tine, oricine e viteaz
Până când vine greul, atunci e mai facil
Să-nalțe-o rugăciune să-i scoți din vreun necaz.

Nici eu nu ies din cadru, o recunosc cinstit
Puternic în credință nu sunt cum mi-aș dori
Nu m-am pretins vreodată a fi un erudit
Și nici sanctificabil vreodată nu voi fi,

Dar văd cum omenirea, de-un timp se duce-n jos
Și-n loc de elevare, involuăm fatal
Și mă gândeam o clipă, că Tu, fiind Hristos
Să faci un gest din mână, s-o-nalți spiritual...

- Ce-mi ceri îmi stă-n putere, dar oare e-nțelept
Să-ncerc s-aduc schimbarea la cei ce nu o vor?
Când materialismul e singurul concept
E greu a face pasul spre stadiul următor.

Despre iluminare aveți idei cam vagi
Eu v-aș purta tot drumul, la capăt să vă las
Dar ce învățăminte mai poți, ca om, să tragi
Când ai ajuns acolo, fără să faci un pas?

Și chiar de-ar fi să fie ca mâna să-mi ridic
Și să vă-nalț în spirit așa cum vă doriți,
Ca ființe de lumină născute din nimic
Cadoul ce l-aș face, ați ști să-l prețuiți?

Când ți-e servit pe tavă, nimic nu pare greu
Însă deschide ochii în jur și ai să vezi,
Această lege-a firii va exista mereu:
Ce nu obții cu trudă, nu știi cum să păstrezi.

Aveți înțelepciunea de-a ști să cercetați
Stăpân e fiecare pe propriul lui destin
La orice întrebare, răspunsul îl aflați
Cu cât parcurgeți drumul puțin câte puțin.

De la-nceputuri, răul în lume-a existat
Căci fără el ce-i bine, voi n-ați fi înțeles
Și binele, și răul sunt lecții de-nvățat,
Iar lecțiile-nvățate sunt pași către progres.

Când timpul o să vină veți ști să judecați
Având chiar libertatea de a alege voi
În dragoste și ură de partea cui să stați,
De răspândiți lumină sau împroșcați noroi.

În voi se dă o luptă și ca să biruiți
Credința să vă fie și sabie, și scut
Nu disperați o clipă, căci singuri n-o să fiți
Voi fi și Eu acolo și am să vă ajut.

Pe Via Dolorosa și voi va trebui
Din semne de-ntrebare, o cruce să purtați
Și când veți înțelege că numai a iubi
Este răspuns la toate, atunci veți fi salvați.

Apoi, zicând acestea, Iisus s-a ridicat
Din flori i se întinse covor pe sub măslini
Și sub lumina lunii porni îngândurat
Sărutul să-și primească și ramura de spini.