Paște

Dragă omule,

Te-ai dus prea devreme

Având o vârstă,

În care unii se distrează,

Ba prin cluburi, ba prin hoteluri.

Nu și tu...

Tu de mic ai muncit,

În fiecare zi pentru cât mai multă avere

În cele din urmă,

Ambiția ta mare

Te-a răpus.

Ai lăsat în urmă o mamă, un fiu și o soție

Averea ta ai lăsat-o fiului,

Nemulțumită mama și sora ta,

Ți-au alungat și făcut moștenitorul,

Sânge din sângele tău,

Să se creadă un străin în propriul neam.

Având-o pe mama sa alături,

Socrii și cumnații tăi,

Au trecut peste tot ce au provocat ai tăi,

Migrând prin 4 locuințe,

Căruia celui mic i-au fost străine,

Acum trăiesc în pace și armonie,

Uitându-și persoanele care odată,

Purtau numele de: „bunică", „mătușă", „verișori" și „unchi".

Totuși averea ta a rămas fiului tău,

Oricât s-ar fi chinuit sora și mama ta să i-o ia,

Testamentul tău a făcut dreptate,

Mama ta stând într-o gospodărie în care nu are niciun drept,

Sora și nepoții tăi făcându-și veacul,

Într-o locuință în care doar visează să locuiască.

Ești deja dus de 7 ani,

Îți veghezi de sus neamul

Și te gândești,

Ce s-ar fi întâmplat,

Dacă ai mai fi trăit.

Născuți în urmă,

Acum trilioane de ani în urmă

Pe timpul când nu se făcea deosebirea între cal și măgar,

Doi moșnegi zurlii.

Pe unul îl chema Mansi,

Pe cealaltă Maricica

Fie vorba între noi,

Doar pe Mansi îl ducea capul,

Expert în ale domeniilor naturaliste,

Pe când Maricica....

Făcea umbră pământului degeaba.

Expertă în ale băuturii, 

Vorbelor pe ici, pe colea,

Mai ales în ale certurilor,

Și ale preacurvăsărerilor,

Maricica, poreclită și „baboș",

Își tot face veacul,

În averea mult iubitului ei soț, MANSI.

Mansi, mai prost de fel,

Dar fiind un boșorog cu capul chel,

Și bandit de fel,

Cade în jocurile,

Hoțoaicei de Maricica.

Spui că iubești ploaia,

dar îți deschizi umbrela.

Spui că iubești soarele,

dar cauți un loc la umbră.

Spui că iubești vântul,

dar îți închizi ferestrele.

De aceea mi-e teamă când

spui că mă iubești.

E-un cuvânt ce pare a fi inventat pentru ea,

Când dansează și-și expune corpul zilei, precum

O pasăre ce-și întinde aripile pentru a-și lua zborul;

Atunci simt infernul deschizându-se sub picioarele mele...

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană,

Ce rost are să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei.

Frumoasă

Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,

Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?

Care mi-a pus în fire această dorință carnală,

Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?

Ea poartă păcatul original în ea;

Dorința a făcut din mine un criminal?

Cea

Care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,

Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;

O, Fecioară Maria!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să deschid poarta grădinii Esmeraldei.

Frumoasă

În ciuda ochilor ei mari și negri ce te vrăjesc

Domnișoara, o fi ea încă fecioară?

Când mișcările ei mă fac să văd munți și minuni,

Sub juponul ei în culorile curcubeului...

Iubita mea, lasă-mă să-ți fiu infidel

Înainte de a fi condusă la altar

Cine

Este omul care și-ar distrage privirea de la ea,

Sub pedeapsa de-a se transforma-ntr-o statuie de sare?

O, Fleur-de-Lys

Nu sunt un om de cuvânt

Voi culege floarea iubirii a Esmeraldei.

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană

Pentru ce altceva să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei

Esmeralda...

E noaptea în care liniștea poartă măști. Pe străzi, lumina felinarelor tremură ca o inimă bătrână, iar vântul se joacă prin frunzele uscate ca un copil care nu vrea să doarmă. Copiii râd, aleargă, bat în porți și cer dulciuri, dar sub glumele lor se ascunde ceva vechi, o teamă moștenită din vremuri când focul era singura lumină și umbrele erau zei.

În spatele fiecărei măști se ascunde o poveste. Vrăjitoarea care zâmbește ține în buzunar o scrisoare pe care n-a avut curajul s-o trimită. Scheletul care dansează poartă în ochii goi amintirea unei veri în care a fost viu. Vampirul e doar un copil obosit, căruia îi plac nopțile fiindcă nu mai trebuie să spună „bună dimineața”.

Pe cer, luna privește peste toți, cu răbdarea unei mame care știe că și frica e o formă de joacă. Casele par mai mici, umbrele mai lungi, iar timpul, un dovleac scobit, în care arde o flacără ce pâlpâie între râs și nostalgie.

Halloween nu e doar o sărbătoare. E clipa în care trecutul și prezentul se ating fără rușine. E ziua în care ne permitem să fim fantome, să ne plimbăm printre amintiri, să rânjim în fața morții și să-i spunem: „Te-am prins, dar doar pentru o seară.”

Și poate că tocmai de aceea iubim Halloween-ul: pentru că, o dată pe an, ne e permis să fim ceea ce ascundem, vii, speriați, veseli, trecători,  toate la un loc, într-o singură mască.

Pe cerul toamnei blând și clar,

Coboară îngeri în altar,

Cu aripi largi și ochi de foc,

Veghează lumea, pas cu pas, în loc.

Mihail , sabia luminii,

Paznicul dreptății și iubirii,

Gavriil , vestitor curat,

Cu glasul dulce, neîntinat.

Ei duc rugăciunea spre senin,

Spre tronul sfânt, spre veșnic chin,

Și-n inimile celor buni

Aprind credința de străbuni.

În case, oamenii se strâng,

Aprind o lumânare-n prag,

Și-n șoapte line mulțumesc

Pentru tot ce au, pentru ce iubesc.

Că-n ziua asta de lumină,

Se-aude-n cer o rugămină:

„Păziți-ne, sfinți îngeri mari,

De rele, patimi și coșmaruri.”

Ni-i frică de cer și de soare!

Uităm să zâmbim,să iubim!

Și lumea ,acum,ni se pare

Golgota în care trăim!

Ne temem de doruri,de vise!

De stele,de lunăde boltă...

Ne umplem de gânduri prea triste 

Și-n orice vedem o Golgotă!

Putem sa trăim în Lumină,

Căci viața e raiul promis!

Golgota e doar o himeră,

Când noi ne-noim prin Iisus!

Justina Butaroiu

Dragii noștri ,urcați la cele sfinte

Grea durere ,dor fierbinte

Ne aduce spre morminte

Chipuri pure și curate

Deși-s morți ,parcă trăiesc

Sub pământ doarme o floare

Plânge lacrima ce-o doare

Astăzi totuși e-o zi mare

Clopotele bat la porți

E întânlirea între vii și între morți!

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Aseară-m fost să iau lumină,

Din locul sfânt și binecuvântat,

Și-am ascultat slujba în tihnă,

Să înțeleg ce s-a-ntâmplat

Lumina a venit din întuneric,

Adusă din lăcaș la noi de preot,

În jurul nostru totul era feeric,

Și-am încetat de-a face zgomot

În liniște s-au aprins lumânări,

Și-am așteptat rostit cuvântul,

Cu toți am purces la închinări,

Atenți ca flacăra să nu o fure vântul

Slujba sacralității a început,

Cu predica despre moarte-nviere,

Și-apoi văzduhul a fost străbătut,

De milenara axiomă ,,Hristos a Inviat",

iar noi în cor ,,Adevărat a Inviat"

....................................

An de an în biserici ne adunăm,

Și către Domnul rugăciuni înalțăm,

Unii pe alții aici noi ne iertăm,

Dar din păcate ce-am spus

uităm,...și din nimic,

iar ne certăm!

În noaptea sfântă, clopote răsună,

Iar cerul se aprinde în lumină,

Hristos a Înviat, ecoul spune,

Speranța-n inimi iarăși se-nclină.

Sub ram de salcie și flori de crin,

Se-mbracă lumea-n straie de iertare,

Și fiecare suflet, trist sau plin,

Primește pacea blândei sărbătoare.

Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,

Cozonaci calzi, miros de sărbători,

În rugi și cântări, sufletele-s unite,

Pe drumul Învierii, printre flori.

Să-ți fie Paștele un drum curat,

Cu liniște și binecuvântare,

Hristos a Înviat cu-adevărat –

Să-ți fie viața plină de culoare!

Pe masă-s ouă roșii, lumânări,

Iar mielul stă cumin­te, ca o floare,

Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,

În fiecare casă e sărbătoare.

Și-n clopotul ce bate liniștit,

Se-ascunde-un dor de pace și iertare,

Căci Paștele e semnul cel slăvit

Că viața biruie orice-ncercare.