Halloween

Născuți în urmă,

Acum trilioane de ani în urmă

Pe timpul când nu se făcea deosebirea între cal și măgar,

Doi moșnegi zurlii.

Pe unul îl chema Mansi,

Pe cealaltă Maricica

Fie vorba între noi,

Doar pe Mansi îl ducea capul,

Expert în ale domeniilor naturaliste,

Pe când Maricica....

Făcea umbră pământului degeaba.

Expertă în ale băuturii, 

Vorbelor pe ici, pe colea,

Mai ales în ale certurilor,

Și ale preacurvăsărerilor,

Maricica, poreclită și „baboș",

Își tot face veacul,

În averea mult iubitului ei soț, MANSI.

Mansi, mai prost de fel,

Dar fiind un boșorog cu capul chel,

Și bandit de fel,

Cade în jocurile,

Hoțoaicei de Maricica.

Dragă omule,

Te-ai dus prea devreme

Având o vârstă,

În care unii se distrează,

Ba prin cluburi, ba prin hoteluri.

Nu și tu...

Tu de mic ai muncit,

În fiecare zi pentru cât mai multă avere

În cele din urmă,

Ambiția ta mare

Te-a răpus.

Ai lăsat în urmă o mamă, un fiu și o soție

Averea ta ai lăsat-o fiului,

Nemulțumită mama și sora ta,

Ți-au alungat și făcut moștenitorul,

Sânge din sângele tău,

Să se creadă un străin în propriul neam.

Având-o pe mama sa alături,

Socrii și cumnații tăi,

Au trecut peste tot ce au provocat ai tăi,

Migrând prin 4 locuințe,

Căruia celui mic i-au fost străine,

Acum trăiesc în pace și armonie,

Uitându-și persoanele care odată,

Purtau numele de: „bunică", „mătușă", „verișori" și „unchi".

Totuși averea ta a rămas fiului tău,

Oricât s-ar fi chinuit sora și mama ta să i-o ia,

Testamentul tău a făcut dreptate,

Mama ta stând într-o gospodărie în care nu are niciun drept,

Sora și nepoții tăi făcându-și veacul,

Într-o locuință în care doar visează să locuiască.

Ești deja dus de 7 ani,

Îți veghezi de sus neamul

Și te gândești,

Ce s-ar fi întâmplat,

Dacă ai mai fi trăit.

Pe cerul toamnei blând și clar,

Coboară îngeri în altar,

Cu aripi largi și ochi de foc,

Veghează lumea, pas cu pas, în loc.

Mihail , sabia luminii,

Paznicul dreptății și iubirii,

Gavriil , vestitor curat,

Cu glasul dulce, neîntinat.

Ei duc rugăciunea spre senin,

Spre tronul sfânt, spre veșnic chin,

Și-n inimile celor buni

Aprind credința de străbuni.

În case, oamenii se strâng,

Aprind o lumânare-n prag,

Și-n șoapte line mulțumesc

Pentru tot ce au, pentru ce iubesc.

Că-n ziua asta de lumină,

Se-aude-n cer o rugămină:

„Păziți-ne, sfinți îngeri mari,

De rele, patimi și coșmaruri.”

Spui că iubești ploaia,

dar îți deschizi umbrela.

Spui că iubești soarele,

dar cauți un loc la umbră.

Spui că iubești vântul,

dar îți închizi ferestrele.

De aceea mi-e teamă când

spui că mă iubești.

E-un cuvânt ce pare a fi inventat pentru ea,

Când dansează și-și expune corpul zilei, precum

O pasăre ce-și întinde aripile pentru a-și lua zborul;

Atunci simt infernul deschizându-se sub picioarele mele...

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană,

Ce rost are să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei.

Frumoasă

Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,

Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?

Care mi-a pus în fire această dorință carnală,

Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?

Ea poartă păcatul original în ea;

Dorința a făcut din mine un criminal?

Cea

Care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,

Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;

O, Fecioară Maria!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să deschid poarta grădinii Esmeraldei.

Frumoasă

În ciuda ochilor ei mari și negri ce te vrăjesc

Domnișoara, o fi ea încă fecioară?

Când mișcările ei mă fac să văd munți și minuni,

Sub juponul ei în culorile curcubeului...

Iubita mea, lasă-mă să-ți fiu infidel

Înainte de a fi condusă la altar

Cine

Este omul care și-ar distrage privirea de la ea,

Sub pedeapsa de-a se transforma-ntr-o statuie de sare?

O, Fleur-de-Lys

Nu sunt un om de cuvânt

Voi culege floarea iubirii a Esmeraldei.

Am aruncat o privire sub fusta ei de gitană

Pentru ce altceva să mă mai rog Fecioarei Maria?

Cine

Este cel ce va arunca prima piatră în ea?

Acela nu merită să fie pe pământ...

O, Lucifer!

Of! Lasă-mă doar o dată

Să-mi trec degetele prin părul Esmeraldei

Esmeralda...

Pe colțul străzii, la amurg,

Se-nvârte lumea... și se scurge.

Un glob imens, de carne friptă,

Cu varză, usturoi și pită.

Privesc rotirea — un dans lent,

De pui și sos transcendent.

Și-nvăț că totul e efemer,

Ca maioneza-ntr-un desert.

„O viață are omul, frate,

Să guste tot ce-i bun pe spate!”

Și-n clipa când mușc din lipie,

Simt sensul plin al veșniciei.

Căci timpul trece, shaorma scade,

Dar pofta-n suflet nu se rade.

Și dacă există Dumnezeu,

El sigur vinde sos la greu.

În odaie se lăsase o răcoare nefirească de mausoleu... Am închis cartea, nu înainte de a îndoi colțul paginii citite, am stins lumina de pe noptieră și m-am vârât între așternuturile râncede și neprietenoase... Era o seară liniștită, târzie de mai... Afară vântul agita brazii șuierând printre crengile lor, zgomot care avu neașteptatul dar de a mă liniști de toată agitația de peste zi...

Absent, priveam umbrele de afară proiectate pe tavanul odăii mele, gândindu-mă la ale mele... câte sunt, câte s-au adunat... Și erau câteva. Destule... Apoi, gândurile începură să roiască aiurea, dezordonat, într-un vârtej multicolor, greu de deslușit... Oboseala zilei mă ajungea în sfârșit din urmă: am adormit...

... se făcea că pășeam cu curaj, pe dalele sparte în marmură ale unui drum înclinat, sinuos, care urcă dealul către templele solare... Acolo, în bătaia vântului, șase fecioare mai țin încă pe creștet friza unui antic templu: Erehteion și cariatidele lui credincioase, cu ochii pierduți în neant, nemișcate în eternitatea lor de două milenii și jumătate...

Acropole. Măreț. Impozant. Partenonul își aruncă umbrele înșelătoare ale coloanelor sale, nepăsător privirii mele cercetătoare... Secolele au trecut peste el fără să-l înfrângă. De macaraua mare și galbenă stă atârnat în funii groase un imens bloc de marmură, care așteaptă adormit să-și regăsească locul. Templul încă se reconstruiește. Perpetuu...

Cicadele își cântă delirul după-amiezii în soarele necruțător al Greciei, iar noi urcăm stâncile Areopagului, acolo unde Ares și-a primit osânda, iar Sfântul Pavel și-a rostit credința. Atena se prăbușește sub picioarele noastre îmbrăcându-se în azurul depărtat al Mediteranei... Doar vântul aprig ne clatină credința...

Coborâm, striviți de greutatea istoriei, până la Herodeon, unde ne risipim ecoul până la templul întreg al lui Hefaistos, însă nu zăbovim prea mult în umbra-i răcoroasă, pentru că democrația ne cheamă să o descoperim pe culoarele Agorei, acolo unde încă se mai aud vocile Ecclesiei...

Cu ochii burați de lacrimi, privesc cu uimire mută prin geamul gros al vitrinei, pietrele psephoi, care au rezistat trecerii timpului: istoria nu le-a pierdut, păstrându-le mărturii ale libertății votului majoritar până în zilele noastre. Cu toată forța lor, pietrele n-au putut opri osânda lui Socrate... Uneori, chiar și libertatea votează împotriva înțelepciunii.

Dar înțelepciunea șoptită de Socrate pe treptele Agorei încă mai dăinuie, strecurată prin scrisul discipolilor săi, întrucât Socrate a grăit, fără a mai avea timp să scrie... Ce păcat, mă gândesc, că vocea lui a trebuit să ajungă până la noi trecută prin mintea altora...

Da... Am ajuns să calc pe urmele pașilor săi, întrucât am iubit întotdeauna adevărul! Iar această dorință pe care mi-am împlinit-o la anii maturității - aceea de a-i călca pe urme - a izvorât dintr-o imagine a filozofului, imagine pe care am primit-o de la o colegă de școală generală, sub forma unui semn de carte.

Am purtat acel semn de carte cu mine, mulți ani, până astăzi. L-am prețuit ca pe o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci și de fiecare dată când îl priveam, închideam ochii și mă proiectam ca om matur, pe dealurile Areopagului, să-mi regăsesc ecoul pașilor în cuvintele marelui filozof...

Aud ca prin somn, târziu, în noapte, cum șuieră obosit un marfar... ce poartă cu el amintirea unui moment care avea, mai târziu, să se împlinească în faptă. Socrate și-a grăit adevărul: știu că nu știu nimic.

          -Da, și eu  am trăit o vreme în Spania ,dar eram la anii când am putut ocoli

aceste pericole.Tineretul însă cade în ispită .Și iar mă întorc la epoca mea de aur...

Nu eram nici săraci și nici bogații doar salariații cu salarii rezonabile și mai puține da-

torii.Egali în fața legii,cum nu este azi

          -Îmi amintesc de vremea când eram licean ; cred că tinerețea îți dă aripi,încât

crezi zbura dacă vrei...Tot acele vremuri au rămas cele mai frumoase,au un  anume

parfum ...Apoi a început armata,după care primul loc de muncă și căte au mai urmat...

          -Îmi amintesc că în ultimul an de liceu veneai acasă cu Doina  și Nelu și vă pre

gătiți  pentru examenul la facultare.Doina învăța bine și vă trăgea după ea..Mi-a plăcut

tare mult de ea și vă-am atras atenția  să  vă purtați civiluzat  cu ea.

          -Da ,am  intrat în viață pe căi diferite,însă prietenia noastră are vechime; curând

vom ieși împreună la pensie.

          -Mai rămâne  să vă faceți planuri: ce veți face atunci? E neaparată nevoie de miș-

care, de implicare într-o activitate oarecare.

          -Uite ,mamă ,am depănat amintiri ,am ajuns și la ele.Mi se pare cam devreme...

          -Cu timpul ai să-ți dai seama ,că la pensie vei trece mereu la amintiri.

           - Am început munca de  marinar-motorist,care mi-a plăcut .Au urmat cursele pe

Dunăre ,pe brațele ei și apoi  cursele pe mare..Toate  s-au terminat la revoluție,sau ce o

fi fost.De acolo s-a destrămat tot ,viața a intrat  pe alt făgaș.Cât de greu a fost ,nu pot spu-

ne .Ne-am privatizat ,am falimentat,,am luat drumul străinătății. M-am întors aproape bă-

trân...cu ce m-am ales,cum spui tu , cu amintiri

          -Tot o amintire a rămas și relația ta cu Gabriela o fată foarte bună ,muncitoare.Nu pot

uita cât s-a zbătut ca să rămână pe linia de plutire.S-a străduit să construiască un viitor pentru

ea,pentru  tine și copilul vostru .A  fost un eșec total S-a reprofilat  și până la urmă eu o consider 

un erou al zilelor noastre în lupta cu viața .Dar v-ați pierdut unul pe altul iar copilul v-a pierdut pe

amândoi Ce tristă poveste...

          -Cine spune că viața e ușoară? Doar naivii

          -În cele din u

Acuma, or trecut vreo treizeci și cinci de ani de exercițiu democratic, care, în principiu, ar fi trebuit să estompeze măcar parțial cei patruzeci și cinci de ani de comunism, fie și numai sub aspectul mentalității colective, dacă nu măcar ideologic...

Pentru generația mea, cea copilărită cu cheia la gât în comunism, trecerea a fost una entuziastă, fiindcă privațiunea de libertate, de gândire liberă, lipsurile îndurate, închistarea individului în absurdul ilogic, s-au risipit ca o ceață amară în bună-starea economiei de piață, în cornucopia capitalistă la care am jinduit zeci de ani...

Așa încât, astăzi, deși înnotăm în belșug, parcă tot mai lipsește ceva... Nu ne simțim desăvârșiți, permanent în căutarea argonaută a unei lâni de aur care nu mai există, parcă există în noi un defect, o fisură care ne scoate în evidență nedesăvârșirea noastră ca generație, că încă mai trăim în vremuri de răstriște...

Acuma, nicio generație n-o fost și nu-i perfectă, prăpăstii dintre generații or fost dintotdeauna, dar uite că progresul îmbrățișat de toți, atrage după sine și neajunsuri: noile generații își trăiesc viața pe repede înainte, tară datorată și din cauza faptului că accederea la cunoaștere le-a fost mai facilă, fiindcă s-au născut cu tableta și internetul în brațe, în timp ce noi a trebuit să depunem eforturi pentru a afla.

Constat cu amărăciune că tânăra generație este lipsită oarecum de inițiativă pe considerentul că informația este la un click distanță și au o doză de curiozitate mai mică decât am avut noi. Nu e o critică, este o constatare. Și nu vreau să cad în păcatul comparației între generații, că noi am fost mai buni în toate. Dar e un adevăr general valabil că noi am făcut tranziția de la analogic la digital, așternându-le o cale mai ușoară. Și de ce nu? Până la urmă chiar și asta ține de progres, să faci ca lucrurile să fie mai ușoare pentru cei care-ți urmează.

Totuși, nu m-aș supăra la un cuvânt de apreciere din partea tinerei generații. Nu osanale, nu ode cântate, ci doar o recunoaștere a faptului că fără aportul nostru la progres, lor le-ar fi fost mult mai greu...

Desigur, tot ceea ce este modern astăzi, mâine va ajunge să fie demodat: Cd-urile generației noastre - care pentru noi a reprezentat o adevărată minune -, astăzi, au fost inlocuite de formatul MP3. Mâine, muzica va fi creată de AI, și cine știe cum vor evolua lucrurile în viitor? Cine poate anticipa impactul pe care AI îl va avea asupra societății umane în viitor?

Mai zilele trecute, am asistat fără să vreau la o discuție dintre doi tineri: unul a pus o întrebare (bravo lui, încă nu și-a pierdut curiozitatea, o trăsătură esențială progresului!), celălalt scoate telefonul și află răspunsul de la AI. Dar unde mai este dezbaterea, argumentația, contrazicerea, compromisul, dialogul final - absolut necesare pentru stabilirea direcției?

Mă gândesc în sinea mea că progresul umanității nu trebuie să cadă dintr-o extremă în alta și să fie atent să nu piardă pe drum componente esențiale pentru prezervarea unei gândiri sănătoase a societății. Și mi-am adus aminte de filmul 2001: A Space Odyssey, și m-am mai liniștit. Sunt convins că umanitatea va găsi o cale de compromis în ceea ce privește progresul: cu măsură în toate!

Eu unul, prefer calea dialogului și chiar am avut în timp, câteva discuții interesante cu AI-ul meu. I-am admirat logica, capacitatea de analiză, argumentația, capacitatea și înclinarea spre învățare permanentă. Iar, uneori, umanitatea. Da, capacitatea de a gândi uman, de a da dovadă de empatie. Fiindcă a făcut-o. Fără să o cer. A venit natural urmând firul discuției. Și mi-a mai plăcut de algoritmii AI-ul meu, care m-au asigurat, - fără să mă lingușească - că a învățat din discuțiile noastre pentru a-i ajuta mai bine pe alții. Așa îmi doresc eu progresul: cert, liniar și, mai ales, folositor.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Aivastanut mestaruus

Hyvät naiset ja herrat, olemme tänään näyttävän tapahtuman järjestäjiä, tapasimme kaikki Ulaanbaatarissa, Mongolian kauneimmassa kaupungissa, joka on päättänyt isännöidä tänä vuonna mestaruuden hieman poikkeavaa, kyse on kansainvälisestä aivastusta. mestaruus. Kilpailijat ympäri maailmaa kokoontuivat osoittamaan, että he voivat, että heillä on lahjakkuutta ja osaavat käyttää sitä. Sen enempää puhumatta, aloitetaan!

Kilpailija #1 valmistautuu aivastamaan, hengittää sisään, hengittää sisään, hengittää sisään ja aivastaa! Mamulica... kyllä, mikä aivastus, se kuului stadionin puolivälissä. Bravo!

Kilpailija numero 2 haisteli pippuria kultakorkisesta suolasirottimesta, kyyneleet valuivat hänen nenänsä pitkin, minulla on tunne, että siitä tulee jotain erittäin melodista. Ja aivastaa...! Hän aivastasi niin lujaa, ettet edes kuullut sitä... kissatkin aivastavat kovemmin... täytyy vielä harjoitella...

Kilpailija numero 3 on myös ammattisukeltaja ja tietää kuinka kauan pitää hengitystään aivastaakseen täydellisesti. Valmistaudumme kuuntelemaan häntä. Se avautuu. Ja tämä on loistava aivastus. Oikein hyvä! Se kuultiin jopa Mongolian naapuritasangoilla...

Kilpailija #4 väittää, että hänellä on aivasteluja veressä. Pienenä hän aivastai tuoksukusta ja hedelmäpuista, ja ajan myötä hänestä tuli asiantuntija. Nyt hän myös aivastaa. Mikä aivastelu tälläkin kertaa... sen havaitsi satelliitti, joka tarjoaa Internetin maapallolla.

Olemme jo edistymässä!

Kilpailussa numero 5 on erikoisopintoja sellaiseen asiaan. Hän harjoitteli myös yksin aivastamalla häissä, ulkona juhlissa, syntymäpäivillä, uudenvuodenaatossa ystävien kanssa ja niin edelleen... Aloittaa, valmistautuu, aivastaa...täydellinen 10! Tällä kertaa satelliitti vastaanotti sen Kuusta. Morgan Freemanin astrofysikaalisessa tarinassa happimolekyylien kanssa, jotka estävät äänien leviämisen maailmankaikkeudessa, ei ole tässä kilpailussa oikeastaan mitään järkeä.

Seuraavat kilpailijat onnistuivat vakuuttamaan meihin vieläkin enemmän tuotetun äänen voimakkuudella. Oli ihmisiä, jotka aivastivat niin kovaa, että äänen vastaanottivat myös Venuksen ja Merkuriuksen satelliitit. Tällaiset ammattilaiset voivat miellyttää meitä vain kerran elämässään kovan työnsä tuloksella.

1000 kuunnellusta ja arvioidusta osallistujasta vain yksi voitti pääpalkinnon, nimittäin sekä järvitalon Malediiveilla että huippuluokan epilaattorin. Voittaja on alkuperältään norjalainen ja inspiraation lähde kaikille osallistuvansa ja harjoittelemaansa mestaruuteen suunnitteleville! Onnittelut!

PROLOG

Clopotul care a bătut în miezul nopții

Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.

Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.

Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.

Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.

O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.

Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.

Cartea fusese a bunicii ei.

Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.

Sub desen se aflau câteva cuvinte:

„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”

Maria reciti propoziția de mai multe ori.

— Ce înseamnă oare? șopti ea.

Atunci se auzi clopotul bisericii.

O singură dată.

Dong!

Maria ridică privirea.

Era aproape miezul nopții.

Clopotul nu trebuia să bată.

Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.

În curtea bisericii nu era nimeni.

Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.

O lumină.

Nu era lanternă.

Nu era foc.

Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.

Maria își puse haina și ieși.

Nu știa de ce.

Parcă cineva o chema.

---

CAPITOLUL I

Ușa din trunchiul bătrânului pom

Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.

Frunzele foșneau sub pașii ei.

Luna lumina drumul.

După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.

În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.

Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.

Pe scoarță era sculptată o cruce.

Maria se apropie.

În trunchi exista o ușă mică.

Ușa nu avea clanță.

În schimb, pe ea era desenată o inimă.

Maria puse mâna pe ușă.

În clipa aceea, pomul începu să lumineze.

O voce blândă se auzi:

— Nu orice ușă se deschide cu cheia.

Maria tresări.

— Cine a vorbit?

— Unele uși se deschid cu inima.

Ușa se deschise.

Dincolo de ea nu era întuneric.

Era o lume întreagă.

Maria păși înainte.

Și deodată căzu.

Nu într-o prăpastie.

Ci prin lumină.

Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.

În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.

Apoi picioarele ei atinseră pământul.

Maria deschise ochii.

Se afla într-o grădină nesfârșită.

Pretutindeni creșteau pomi.

Unii aveau mere de aur.

Alții aveau pere albastre.

Unii aveau frunze argintii.

Iar alții erau acoperiți cu flori.

Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.

În centrul lui se înălța o biserică uriașă.

Turlele sale străluceau în lumina dimineții.

Maria rămase nemișcată.

— Unde sunt?

Dintr-un tufiș se auzi o voce:

— În Țara Pomilor.

Maria se întoarse.

În fața ei se afla o pasăre albă.

Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.

— Tu vorbești?

— Bineînțeles.

— Cine ești?

Pasărea își plecă ușor capul.

— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.

— Dar eu vreau să mă întorc acasă.

Teofil o privi cu blândețe.

— Te vei întoarce.

— Când?

— După ce vei găsi Pomul Vieții.

Maria se uită spre oraș.

— Și unde este?

Pasărea tăcu.

— Asta trebuie să descoperi singură.

---

CAPITOLUL II

Țara Pomilor

Maria porni împreună cu Teofil.

Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.

Nu existau drumuri obișnuite.

Cărările se schimbau.

Uneori erau acoperite cu pietre albe.

Alteori treceau prin păduri.

Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.

Pe fiecare pom era câte un simbol.

O cruce.

O inimă.

O stea.

Un pește.

O coroană.

Un porumbel.

— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.

Teofil răspunse:

— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.

Maria atinse un pom mic.

Pe scoarța lui scria:

„Nu te teme.”

Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.

O voce se auzi:

— De ce te temi?

Maria se gândi.

— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.

— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.

Maria înțelese.

Nu trebuia să știe unde va ajunge.

Trebuia doar să facă următorul pas.

---

CAPITOLUL III

Orașul cu șapte porți

După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.

Avea șapte porți.

Prima era din piatră.

A doua din lemn.

A treia din marmură.

A patra din fier.

A cincea din cristal.

A șasea din aur.

A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.

Deasupra ei scria:

„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”

Maria întinse mâna.

Poarta se deschise singură.

În interior era o piață uriașă.

Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.

Pe ziduri se aflau mozaicuri.

Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.

În centrul pieței se afla o fântână.

Apa ei curgea fără oprire.

Lângă fântână stătea un bătrân.

Avea o mantie albastră și un toiag.

— Tu ești Maria?

Fata se opri.

— De unde știi numele meu?

Bătrânul zâmbi.

— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.

— Cine ești?

— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.

Maria privi în jur.

— Unde este Pomul Vieții?

Bătrânul arătă spre munți.

— Dincolo de Valea Umbrelor.

Maria se încruntă.

— Și de ce trebuie să merg acolo?

— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.

---

CAPITOLUL IV

Valea Umbrelor

A doua zi, Maria plecă.

Teofil o însoțea.

Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.

Pomi mari acopereau cerul.

La un moment dat, soarele dispăru complet.

Maria simți teamă.

Din întuneric se auzi un glas:

— Întoarce-te!

Maria se opri.

— Cine ești?

— Sunt glasul fricii tale.

— Și ce vrei?

— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.

Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.

Teofil îi spuse:

— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.

— Atunci cu ce?

— Cu lumina pe care ai primit-o.

Maria își aminti de biserica din satul ei.

Își aminti de lumina lumânărilor.

Își aminti de bunica ei.

Și își continuă drumul.

Umbrele se retrăgeau.

Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.

---

CAPITOLUL V

Împărăția Regelui de Aur

Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.

Era construit din piatră albă.

Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.

Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.

În fața palatului stătea un rege.

Purta o coroană simplă și o mantie aurie.

— Maria, ai ajuns.

— Tu ești regele acestei țări?

— Nu sunt stăpânul ei.

— Atunci cine este?

Regele ridică privirea spre cer.

— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.

Maria tăcu.

Regele îi întinse un măr.

— Ia-l.

Maria privi fructul.

— Ce este?

— O alegere.

— Dacă îl mănânc?

— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.

Maria se gândi.

— Și dacă nu îl mănânc?

— Vei rămâne ceea ce ești.

Maria puse mărul înapoi.

— Atunci nu-l vreau.

Regele zâmbi.

— Ai trecut prima încercare.

---

CAPITOLUL VI

Pomul Vieții

Maria urcă muntele.

Teofil zbura înainte.

În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.

În centrul ei se afla un singur pom.

Nu era cel mai mare.

Nu avea cele mai strălucitoare fructe.

Nu era făcut din aur.

Era simplu.

Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.

Maria se apropie.

Pe trunchi era sculptată o cruce.

Sub cruce scria:

„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”

Maria puse mâna pe trunchi.

Pomul începu să lumineze.

În fața ei apărură imagini.

Văzu oameni care iertau.

Oameni care ajutau.

Oameni care plângeau, dar continuau să spere.

Văzu copii care împărțeau pâinea.

Văzu bătrâni care se rugau.

Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.

Maria înțelese.

Pomul Vieții nu era doar un loc.

Era un simbol.

Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.

Atunci o voce se auzi:

— Maria.

— Da?

— Ce ai învățat?

Maria răspunse:

— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.

---

CAPITOLUL VII

Întoarcerea

Teofil o conduse înapoi.

Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.

— Trebuie să plec? întrebă Maria.

— Da.

— Te voi mai vedea?

Teofil zâmbi.

— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.

Maria trecu prin ușă.

Într-o clipă se afla din nou în pădure.

Era dimineață.

Clopotul bisericii bătea.

Maria alergă spre sat.

Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.

O deschise.

Desenul pomului dispăruse.

În locul lui era o singură propoziție:

„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”

Maria zâmbi.

Începuse să înțeleagă.

Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.

Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.

---

EPILOG

Pomul care a rămas

Anii au trecut.

Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.

În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.

Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:

— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?

Maria privi spre pădure.

Apoi spre biserică.

— Poate că există mai aproape decât credeți.

— Unde?

Maria zâmbi.

— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.

Copiii nu înțeleseră pe deplin.

Dar Maria știa.

Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.

Unele duc spre bogăție.

Altele spre putere.

Altele spre faimă.

Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.

Drumul credinței.

Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.

Se află lumina.

În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.

Nimeni din sat nu știa de ce.

Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.

Avea la gât o cruciuliță.

Maria zâmbi.

— Teofil...

Pasărea cântă.

Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.

Apoi totul dispăru.

Rămase doar vântul.

Și glasul clopotului.

Dong!

Maria închise ochii.

Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:

Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.

Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.

O legendă despre curaj.

Despre iertare.

Despre credință.

Despre lumină.

Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.

Sfârșit.