Gîndul

Te-am iubit destul cât să-ți las ție o bucată din inima mea.

Te-am iubit destul cât să-ți las ochii tăi, fii ai mării, să-mi vadă fiece defect.

Te-am iubit destul cât să-ți las mâinile de titan să-mi atingă talia și corpul imperfect.

Te-am iubit destul cât să-mi las fiecare om ce-mi era drag să nu te ajungă pe al vieții mele, piedestal.

Te-am iubit tare cu straturi de păcate putrezite pe-al meu suflet.

Te-am iubit tare când trupul îmi era fierbinte și sufletul gheață.

Te-am iubit tare când în a mea minte erau nelipsitele războaie.

Te-am iubit îndeajuns încât să-ți dedic ție fiecare vers din ale mele poezii. 

Te-am iubit destul, tare, îndeajuns și neîncetat...

La malul mării 

Am întânlit iubirea

În zilele de vară

Sub cerul instelat

Atâtea jurăminte

Pe corp mi-ai presărat

În murmur de chitară 

Și adieri de vânt

Pe albul crin în ce l-ai preschimbat?

Zilele de vară și-au pierdut seninul

Pierdut-am tot,mi-a rămas suspinul

Rămân cu nisipul ,când apa s-a retras...

Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare 

Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare 

Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint 

La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt 

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.

S- aduni într-un  pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un  vis volant...

Un rece fior îmi spulberă visul, 

Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea, 

Refuz să te pierd, și-ți caut abisul, 

Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea. 

Povești de iubire car în spinare, 

Caut profeți să-mi spună când vii, 

În toamna din mine, bruma apare, 

Şi-n față-mi dansează același stihii. 

Groaza-mi sporește cu fiece pas, 

Clipe pierdute îmi râd pe la spate, 

Pe drumul îngust doar eu am rămas, 

Și urmele tale, grațios conturate. 

Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire, 

Mă golesc de cuvinte spre a urla, 

Către ceruri arunc o morbidă privire, 

Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta. 

In tristeți sau bucurii , in surîsuri sau in plînsuri ,

Spune-mi că nu vei veni ! Și inima mi-o voi opri

Voi clădi castele de nisip , între valurile mării

Altare voi construi , in adîncurile sale

Voi muta munții la vale , marea ți-o voi așeza în cale

Spune-mi că nu vei veni ! Și inima mi-o voi opri

Voi urca trepte la cer , le voi lumina de stele ,

voi întinde praf din ele ! Norii îi voi disipa

Zeii îi voi aduna , să se-nchine în fața ta

Iar dacă vei veni , în dans ceresc ne vom uni

Vom avea oaspeți de seamă ! Îngerii ne vor canta ,

Sorii se vor minuna , Luna în zare va valsa ,

Cerul se va despica , Dumnezeu va-ncununa !

Să mă transformi în fulg de nea ,

Sau poate într-o pasăre măiastră ,

Să mă topesc , asfalt mormînt să-mi fie ,

Sau la cer să mă ridic , din văzduh un ultim cînt .

Să mă preschimbi în apă curgătoare ,

Sau poate într-un ocean , fără de margini ,

Și să mă bei , de gura-ți va fi însetată ,

Sau să te scalzi în mine toată ,de trupu-ți arde fără încetare .

Să mă adulmeci pe cîmpii , pe vîrf de munte , înflorind

Să-ți țin de umbră cînd arșița te va topi ,

Să fiu eu ceața care se ridică , la drum cînd te vei poticni ,

Să fiu pămînt pe care calci ,cărări line tu să bați

Să fiu al tău veșnic veșmînt ,

Și să nu uiți iubito tu , că dragostea-i nemuritoare .

Și dacă am fi avut alt drum , în toamna anului nebun ,

N-am pierde doar iubirea , am pierde ani de căutare

Ce am întîmpina noi oare , în drumul fără de scăpare ?

Am căuta în lumea toată ,să simțim ce n-a fost vreodată

Emoții , gînduri , sentimente , ce am fi oare fără ele ?

De nu le-am găsi în cale , doar piei și niște suflete goale.

Să o luam pe alt drum , să cotim în derivă

Să nu ne-ntîlnim nicicum , ce vară toridă…

În lacul negru , tulbure , ea s-aruncă fără clipiri

O mînă simți-n creștet , cum o-mpingea în adîncimi

Zbătîndu-se necontenit , pierea cate puțin , încet, încet

Si vietățile de dedesubt , să-i fure inima din piept !

Avea să-și vadă viața toată , trecînd într-o clipită

Regrete adunate-n saci , ieșeau la suprafață

Și amăgiri, dezamăgiri , aduse de curenți degrabă

Prieteni, rude, ce alai ! se adunară-n grabă

Si demonii de dedesubt aveau sa îi surîdă ,

Se stranseră în jurul ei , jugul să il pună

De gît avea lanțuri de fier , purtîndu-le veșmînt

Povara grea îi atîrna , pe umerii săi ,plumb .

Și biata fată se zbătea, în propiul iad, necontenit

Dureri acumulate-n timp, aveau să piară negreșit

Și-atunci, în ultimul moment și suflu, ea se văzu !

În veșnicul sicriu de apă, mireasă moartă întruchipată !

…Te-am cautat. Unde erai ?

Am deschis ușa , casa goală , pustiul dinlăuntrul său ,

O dîră de parfum lasată , într-un colț , o glastră spartă

Miresme îmbietoare , te-am savurat pînă-n străfunduri

…Te-am cautat. Unde erai ?

Prin munîi si văi , si peșteri multe , ai lăsat urme , tot necunoscute

Prin firicele de nisip , te-am scăpat printre degete ,

Si în adîncurile mării , m-am îmbătat de dorul tău nebun…

…Te-am cautat. Unde erai ?

Am zburat sus la stele , si Soarele din depărtare , lumină-mi facu calea

Te-am gasit , sus , pe Lună

 Cu sufletul înlăcrimat , te-am intrebat :

Te-am căutat, ești bine ?

Zîmbesc cu ochii ! Ce văd la mine ?

Ai scos din adîncuri, doar prospețime…

Idei si dorințe  ,  gînduri profunde

Ca un ghiocel , timid , printre friguri

Răsărind pur , în al său anotimp

Prevestind noul , si viața , povești d’ abia începute….

Zîmbesc cu ochii ! Ce văd la mine ?

Verdele crud , pajiști intinse

Toate vestesc prea bine ‘nceputul…

Stoluri de păsări rostind în văzduh

Libertate , creație , tot e permis !

Zîmbesc cu ochii , căci ce vad la mine

Sădit  înlauntru , e tot pentru tine !