Bolnavi

Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,

Şi am simţit firescul ca pe un infern,

Mi-am dat acordul să fiu judecat,

Într-un ospiciu de nebuni modern.

Apărător să-mi fie un bătrân senil,

Iar cel ce mă acuză un uituc,

Și toate faptele de când eram copil,

Să-mi fie prezentate aici la balamuc.

Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,

Iar eu în boxă să dansez cadril,

Să fie totul jăratec și cenușă,

Să simt în mine acest dezastru inutil.

Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,

Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,

Jurații-mi cer să cad la învoială,

Și să renunț la viața-mi deșuetă.

Într-un final mi s-a rostit sentința,

Exilul printre oameni, de nici un drept privat,

Dar mi-am simțit trădată conștiința,

Și-a doua zi, în zori, am evadat.

Lumea o măsor,

Să ți-o dărui toată,

Ca să-mi fii izvor

Şi eu ție apă.

Să-mi fii rădăcină,

Eu să-ți fiu pământ,

Să plouă lumină, 

Ca un legământ.

Să-mi fii far de mare,

Când în larg mă pierd,

Și din depărtare,

Raza să-ți dezmierd. 

Să-mi fii zori de ziuă,

Pe un vechi altar,

Unde dorul plouă, 

Dintr-un nor hoinar.

Să îmi vii în minte, 

Ca o amintire, 

Să îmi spui cuvinte, 

Pline de iubire. 

Și când cade clipa, 

Sub același dor,

Tu să-mi fii aripa,

Spre un ultim zbor. 

Iar de-ar fi trăirea, 

Să ne cearnă-n doi,

Să păstrăm iubirea, 

Dincolo de noi.

În trup îmi port un univers defunct, 

Iar viața-mi tremură în gând, 

Căci după moarte nu e punct, 

Ci mii de virgule la rând. 

Atomi din stele-mi curg în sânge, 

Sub cerul greu mă plimb smerit, 

Iar moartea lacomă, mă strânge, 

Dar eu, revin mereu, din infinit. 

În liniștea ce domină printre ruine, 

Îmi simt ființa-n straturi desfăcută, 

Ca și cum timpul ar respira prin mine, 

Din nou, o viață încă ne născută. 

Nu mor, ci mă retrag în adâncime,

Unde tăcerea nu e gol, ci început,

Iar din cenușa ce-a rămas din mine, 

Se naște-un sens la fel ca cel pierdut. 

Și iar mă-nalț din propria zdrobire,

Un sac de oase într-un trup tăcut, 

O reîntoarcere mereu fără oprire,

Același suflet într-un nou născut. 

Sub pleoapa nopții ard izvoare oarbe,

Din care sorb uitarea ca pe o cunună, 

Și-n mine cresc, ca niște zeități abstracte,

Divinul foc și umbra morții împreună. 

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Eu nu simt, tu nu simți

Cum fulgi de plastic, primăvara, cad pe ziduri de beton

Și geamurile sparte privesc

Drumul solitudinii, privind pereții celuilalt de carton,

Considerând victoria lor aparte.

Eu nu simt, tu nu simți

Cum fulgi de plastic cad pe sticle de neon

Și, prin crăpăturile lor, urmăresc

Pieirea călcată spastic de statui din nailon

Cu zâmbete și surâsete printre frânturi.

Eu simt tu simti

Cum caldura este o amintire

O iluzie care străbate

O sita a mintii

A sperantei

Dorintei

Au început de ieri copacii,

A lor haină să îşi schimbe,

Tremură acum săracii,

Crengile încep să-şi plimbe.

A lor frunză verde, mare,

S-a uscat şi-a îngălbenit,

Şi-a început încet să zboare,

Cu un vânt din răsărit.

Plouă mult şi e răcoare,

Peste dealuri ceaţa-i deasă,

Pleacă păsări călătoare,

Să-şi găsească altă casă.

Toată lumea-i pe ogoare,

De cu ziuă până-n seară,

Strâng recolta în hambare,

Şi duc fructele-n camară.

A schimbat natura haina,

Şi-a pus rochie arămie,

Şi-a pus numele de Toamna,

Şi se plimbă pe câmpie.

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Mândru-ai fost de ziua asta, mândru că erai român

Ai plecat dar chiar și-așa amintirile rămân

Azi ar fi fost ziua ta și am fi venit la tine

Să-ți urăm un la mulți ani, sănătate, fericire

Mult ți-ai mai iubit nepoții, făceam trenulețu-n sat

Și vara veneam la tine mergeam la Prut la scăldat

Mai primeai câte-o amendă pentru ca n-aveai permis

Dar pentru nepoții tăi făceai orice compromis

Te certai cu grănicerii ca Prutul nu e al lor

Și spuneai în gura mare că e al românilor

Ziceai ca jucăm un fotbal când scapi de spitalizare

Dar în noaptea aceea rece ai rămas fără suflare

Astăzi un poem ți-am scris, sper că din cer mă privești

Eu te mai văd doar în vis și mereu tu îmi zâmbești

Îngerii la cer te-au luat, ai plecat de lângă mine

Dar să știi nu te-am uitat încă mă gândesc la tine

Sunt mândru că-ți sunt nepot și semăn cu tine mult

Scriu rime, râd și glumesc cum făceai și tu demult

📅 01-12-2018

 O încercare de Elegie;

Am înrămat într-o zi cerul cu lacrimile celor care nu mai sunt,

 Trecut-au prin războaie ani de zile, de multe ori pierzându-se pe sine,

Având nişte pete de sânge pierzând toţi foarte crunt

Au crezut în ei şi totuşi dorul a rămas dar iubirea nu mai vine

Oare câte vieţi s-au pierdut ? şi câte trăiesc în cei vii?

Neexistenţa florilor care s-au stins de fum oare şi-or reveni?

Părul le era cărunt dar dragostea lor din inimă n-a tăinuit deloc,

Precum îşi adăposteau sufletul într-un alt suflet găsindu-şi un loc.

Inima lor le era sfărâmată,

de dor, traume, şi gloanţe

Cerul era în multe nuanţe,

Plecând în război lăsandu-şi

 visele ce se destramă.

Nu ştiau când se vor reîntoarce acasă în siguranţă,

Strângând la piept copiii pentru o ultima dată,

Iubirea nu moare vreodată nici măcar la o distanţă

Păşind grăbiţi înecaţi de lacrimi, luând geanta cea veche

Crăpând geaca udată având amintiri de altădată

Singurul lucru pe care l-a luat este:

 Ceasornicul de la bunici cu semnficaţie străveche.

Nu s-au plâns de dureri,

Ştiind că au pierdut al lor sine

Au ajuns acasă cu sufletul obosit,

Chiar şi când eşuezi, câştigi uneori,

Ticăie  ceasornicul fiind viaţă, copiii

L-or duce cu ei mai departe, fiindu-le moştenire.

Așa cum culoarea din pensula pictorului,

Are nevoie de un suport sau de o pânză

Pentru a prinde viață,

La fel vorbele rostite de cineva,

Au nevoie de altcineva..

Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?

De câte ori nu vorbim singuri?

Ne aude oare cineva?

Ne aude propria conștiință...

Dar ne mai aude și altcineva....

Să fie Dumnezeu,demonii?

Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?

(10 ian 2023 H.S)