Între coperţi

A plecat dorul din mine,

Să te caute în lume,

Să aducă peste tine,

Adiere cu al meu nume.

A plecat dorul din suflet,

Inima să îţi străpungă,

Să întoarcă al tău umblet…

Lângă mine să ajungă.

Au plecat iubiri din mine,

Printre stele să te cate,

Să ne lege în destine,

De amor să avem parte.

Au plecat iubiri din suflet,

Inima să îţi răpească,

Să-mi aducă al tău zâmbet,

Pe-a mea gură să zâmbească.

Prin trupul serii trece luna,

Asemeni ție-n visul meu, 

Iar stelele îi port cununa, 

La fel cum ți-am purtat-o eu. 

Și nu te pot uita de tot,

Amorul meu te știe, 

Și simt aievea că înot, 

Prin inima-ți pustie. 

Aici mă pierd în amintiri, 

Ca-ntr-un abis de dor și vis,

Și trist ascult cum râd iubiri, 

Ce nu știu încă că s-au stins.

Din fiecare clipă moartă, 

Îmi cresc lungi aripi de dureri,

Și bat în zidul fără poartă, 

Al vechilor plăceri,

Căci tu rămâi, chiar de nu ești,

Grădina mea cu roade,

Și-n fiecare noapte înflorești, 

Când lacrima îmi cade. 

Eu am plâns cu fața-n palme, 

Ea a plâns cu ochii-închiși, 

Azi iubirea noastră doarme, 

Pe cărbunii demult stinși. 

Vise-n taină se cunună, 

Într-o vreme din trecut, 

Azi privim spre aceeași lună, 

Cu alți ochi și început. 

Dintr-o ramă aurie, 

De sub sticla spartă-n două, 

Plânge o fotografie, 

Și în suflet strașnic plouă. 

Și se-aud, din depărtare,

Pașii serii pe pământ,

Ca o veche sărbătoare, 

Care strigă din mormânt.

Un cuvânt ce l-am rostit,

A căzut ca o zăpadă,

Peste tot ce am iubit, 

Transformându-mă în pradă.

Iar când gândul astăzi trece,

Printre amintiri și fapte, 

Mă cuprinde-o iarnă rece, 

Și-ncontinuu-i numai noapte. 

Printre lumini de stele albastre,

Rătăcește un gând ce nu știe,

Dacă-i moarte sau doar veșnicie,

Pentru două inimii sihastre.

Și coboară peste toate o stare,

Pe pereți, în priviri, în destine,

Ca un fior ce nu vrea să încline,

Balanța între amor și sfidare.

Între ele se destramă hotare,

Ca o daltă în inimi de gheață,

Rămânând între vis și speranță,

Doar tăcerea ca formă de viață.

Și din tot ce a fost mai rezistă,

Un cuvânt dintr-o seară târzie,

Un ecou, ca un vânt, ce adie

Într-o toamnă care nu mai există.

Pe sub umbre de stele târzii,

Auzi murmur de visuri sfărmate,

Și prin bezna zămislită de noapte,

Trec tăcerile unor inimi pustii.

Ca doi fluturi cu aripi albastre,

S-a pierdut între cer și pământ,

Fără zbor, fără-un sfânt legământ,

Iubirea celor două inimi sihastre.

Prin odaie frigul parcă umblă,

Ca o vină fără de iertări,

Umbra ta îmi stă pe tâmplă,

Ca un rest de vechi îmbrățișări.

Pe sub uși tăcerea intră,

Ca un fum dintr-un incendiu stins,

Ne-am ucis cu aceeași flintă,

Și-am crezut că am învins.

Dar rămâne-n spate vântul,

Răscolind cenușa de sub noi,

Ca și cum ar căuta cuvântul,

Care să ne întoarcă înapoi.

Viața pune masca ei de ceară,

Peste noi și clipele plăcute,

Iar iubirea, ca o lumânare,

Arde strâmb și mult prea iute.

Plouă cenușiu peste cuvinte,

Ca pe-un câmp de vise părăsit,

Timpul roade și dezminte,

Tot ce-am fost și ce-am iubit.

Și rămâne-o ultimă întrebare,

Ca un clopot care bate un sfârșit:

Dacă dragostea nu moare,

Ce a fost în noi, și ce-a murit?

Dezamăgirile mă-nvăluie precum o ceață, 

Apusul zilei mă ridică-n ştreang, 

Îmi bat în geam frânturi de dimineață, 

Și clipele pierdute vin toate ca un bumerang. 

Ca pe o roză port viața-mi tristă la rever, 

Costumul mi-e sărac și rupt de tot în coate, 

Am ars și pelerina iar alta nu mai cer, 

De va ploua mereu, furtuni voi duce-n spate. 

Mă sprijin de tăceri ca de-un toiag de sare,

Și-n fiecare pas mă pierd puțin câte puțin,

Sub tălpile uitării se sfarmă orice zare,

Iar drumul îmi răspunde cu același glas străin.

Mi-am risipit nădejdea prin hanuri fără nume,

Cerșind un strop de cer la porți ce nu s-au frânt,

Dar am aflat târziu că nu primești din lume,

Decât atât cât lași din suflet pe pământ.

De-aceea merg-nainte, chiar dacă noaptea doare,

Cu inima cusută din umbre și răbdări,

Că poate din cenușa acestei înserări amare, 

Va înflori din mine, o zi fără urmări. 

Tu nu ma vrei, iar in adanc, sa mor daca te vreau cum esti.

Eu nu te vreau, dar aparent, sunt nevoit sa te iubesc, caci altfel viata n-are sens si e apus continuu-n jur, iar apa si desertu-s una.

Nu e iubire; e far' de nume, si-as vrea sa pot urla, sa zbier, s-auda toti...dar ce-i!?

Iubito te voi saruta atât de mult,

Te voi topi cu siguranță,

Din gheață te vei preface într-o mare,

Dar nu de apă ci de dragoste!Mă vei iubi și tu la rându-ți

Și amandoi vom fi un soare

Vom străluci etern într-o iubire așa de mare

Ce va părea fără sfârșit!

Te voi iubi ca nimeni altul pe pământ,

Așteaptă,vei vedea cu ochii tăi

Adevărat e tot ce-am scris sau ți-am rostit,

Vom părăsi această lume trecatoare,

Iubindu-ne în infinit!

(17 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Zâmbește-mi printre lacrimi
Parfumul tău, fato, ocean de amintiri
Ești drogul magic din care poți să te inspiri
Alcoolul ce te face să nu ai emoții
Țigara de după amorul din toiul nopții
Cafeaua dulce din diminețile cu Soare
Durerea mea, ascunsă-n versuri amare
Deschid fereastra, mă uit în gol, nu mai e nimic de spus
Zâmbește-mi printre lacrimi încă o dată de acolo de sus

Ninge în sufletul ,plin de furtună
Ninge si ploua in inima plina de ura
Ninge ,ca să înghețe tot ce e stricat
Ninge,dar după totul -i reparat

Ninge-n inima plina de copaci fără verdeață
Ninge,si lasă totul fără viață
Ninge ,dar sufletul varsă furtună
Si spala obrazul,ce e pictat numai cu ură

Ninge,dar inima arunca încă gloanțe
E frig ...si vreau doar  să te iau  în brațe
Ninge,dar în inima ta inca e soare
Ninge,si...doar eu stiu ce mă doare

Ninge,ninge ...Dar vreau să se oprească
Îmbrățișează-ma ca furtună din ochi sa -si cunoască
Inima și sufletul în care s-au născut
Vin-o ,căci a trecut prea mult

Am așteptat ca doctorul inima sa apară
Si inca aștept ...
Doctor fără stetoscop,ci doar cu scurt de apărare
Doar el va știa atunci tot ce mă mai doare

Pe tine te-am pierdut, că n-am știut
Când fericit eram să dăruiesc iubire,
Iar lacrima ascunsă-ți după pleoapă
Nu am zărit-o, că este, în a ta privire.

Te-am întâlnit când toamna începea
Să fure din căldura zilei, s-aducă frig,
Iar noi înfometați după o zi de cursuri
Stăteam la rând să prindem un covrig.

Atunci, ceva frumos mi s-a-ntâmplat
Când inima s-a dus, la puls de-o sută,
Și am simțit plăcut, pentru întâia oară
Că mă îndrăgostesc...de o necunoscută.

Timid am îndrăznit să-i cer o întâlnire
Fără a ști de vrea, sau poate mă refuză,
Dar, am rămas surprins că mi-a zis...da
Și n-am fost nevoit să-i spun, mă scuză.

Pașii ne-au dus, prin minunate locuri
Pe unde ne-am promis că ne-om iubi,
Iar când în viață, vor veni și, încercări
Vom ști luptă să ducem și chiar, zâmbi.

Timpul ne-a dat răgaz să ne cunoaștem
Și să formăm perechea... binecuvantată,
Însă nu m-a-nvățat, să știu a dărui iubire
Iar dragostea să-mi fie, pură, adevarată.
.................................................
Acum, când singur îmi trăiesc destinul
Mă-ntreb, unde s-a strecurat minciună,
Și dacă în această viață, atât de scurtă
Să-i pot rosti în șoaptă...,,noapte bună"!

De unde știe neaua ca-i vremea 

Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple

Și c-o să fie iarnă ?

De ce norul pânge în ploaie ?

De ce floarea trece în fruct ?

De ce umbra în noapte piere ?

De ce acești ochi zânbesc tristi ?

De ce iubitul meu ,pe al vieții drum

Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .

Ce cătușe ne mai despart , 

Și cât sunt de grele ?