În brațele tale...

În largul tăcerii, un tunet ascuns,

Îmi sună în piept ca un gând nerostit,

O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,

Deschide porți vechi spre un timp infinit.

Din pulberea nopții îmi fac un altar,

Cu stele asfințite și oceane de jar,

Iar gândul mă duce, străin și hoinar,

Prin somnul uitării, într-un vis secular.

Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,

Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,

Dar glasul iubirii, din visuri desprins,

Purcede prin mine și intră-n pământ.

Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,

Un cântec uitat între cer și pământ,

Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,

Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.

Nu mai avem cărări înspre vecini,

Nici urmă de acele vechi poteci,

E plin de buruieni şi de ciulini,

Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.

Nu vrem să ştim unii de alţii,

Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,

De mici, noi am crescut ca fraţii,

Şi-acum doar ură este între noi.

Avem garduri de doi metri,

Suntem străini, deşi am fost cumetri,

Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,

Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …

Aşa barbari am devenit,

Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,

Dar cu un mers bolnav şi diferit.

Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,

Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,

Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,

Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

Chiar astăzi vin grabnic la tine,

Așteaptă iubito nu plânge,

Pot urme de schije și sânge,

Sunt viu și încă mi-e bine.

Așteaptă iubito, așteaptă...

Mai am de urcat înc-o treaptă,

Nu-mi pasă că este prea sus,

Nu plâng când e alta în plus.

Așteaptă-mă-n fiece clipă,

Așteaptă ca în ziua dintâi,

În zbor mi-am frânt o aripă,

Nu plânge iubito...Rămâi!

Se-ntâmplă să-ți fie durere,

Mereu așteptarea eternă,

Mi-e pasul sleit de putere,

Ți-e sufletul singur în bernă.

Sub talpă am sloiuri de gheață,

Însă iubirea mă-ncalță-n patine,

Nu-mi plânge plecarea de-o viață,

Chiar astăzi vin grabnic la tine.

Mă simt aruncat şi suspendat în lume,

Incapabil de a mă adapta în vreun mod,

Sunt consumat şi distrus de propriul nume,

Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.

Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,

Orice mişcare îmi pare tot mai banală,

Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,

Ce crispează a mea faţă de ceară.

Sunt torturat de lumi părăsite,

Abandonat într-o singurătate glacială,

Aici nu am sentimente triste ori fericite,

Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.

Toate splendorile lumii aici dispar deodată,

Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,

Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,

În clipe haotice ce în nebunie transpir.

Scriu pentru cei ce vor veni după mine,

Că n-am în ce să cred pe acest pământ,

Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …

Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?

Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,

Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,

Focul meu interior, incendii să vă stârnească,

Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.

Am ajuns la marginea lumii

și am auzit cum pietrele cântă.

Aerul avea gust de început,

iar umbrele își rupeau genunchii în rugăciune.

În tăcerea cea mare,

Dumnezeu respira prin mine,

ca o primăvară

într-un pom înflorit.

Am strigat: „Sunt aici!”

dar cuvântul s-a risipit în lumină

ca o pasăre ce-și pierde trupul

și rămâne doar zborul.

M-am întins cu fața în jos,

fără nume, fără timp,

ca un pârâu care nu știe

că a ajuns în ocean.

Adie un parfum de noiembrie și vin

Parfum ce ocoleste-al meu pahar.

Privesc pe geam poate revii...

Dar nu....mi-e așteptarea în zadar.

Gândurile îmi zboară spre trecut

Abia ce sufletul îmi liniștisem

Și toate tainele au renăscut

Și-au început să împletească vise.

Din doru-mi ce îl port de-un an,

larași se nasc versuri spre infinit.

E-atâta foșnet pe străzi de lume

Doar tu ești pe-o hartie de citit.

Atât de-adânc te port în suflet

Și-atât de mult te simt în sinea mea,

Că mă cuprinde-un simț de teamă

Că niciodată din el .. nu vei pleca.

Mi te ascund printre cuvinte dulci

Și te strecor în pagini ce te invocă,

Cu fiecare rând tot mai aproape-mi ești

Și-n suflet iarăși simțurile se revoltă...

    Citind până târziu în ochii tăi,
    Am adormit şi pleoapa-mi obosită,
    A tremurat, când ai fost tristă,
    De-aripi înfrânte-n zori de zi...
    
    Dar tu să ştii: nu-s felcer să te vindec,
    Dar pe durere pot s-aştern,
    Uitare şi ulei de pin,
    Sărut pe buze şi-un pocal cu vin...

Nu trebuie să-mi amintesc;

Privind în ochii tăi, deja mă pierd.

Ești aici, dar parcă-i frig,

Nu mai simt flacăra de mult aprinsă.

Un fior brusc mă cuprinde,

Și uit cum se mai simte.

Zilele trec, eu nu mă schimb,

Aștept un moment, dar simt că-i rece.

Tac și rabd o veșnicie,

Sperând că tu ești răspunsul.

Chiar dacă drumul e greu,

Voi lupta pentru tine, pentru noi, mereu.

Când în ochii tăi mă uitam

In adâncul abis cădeam 

Poate măcar un vals am fi dansat

Însă planul meu deja era stricat 

La miez de noapte, uitându-mă la cer

Eu încă încerc să sper

Eu totuși sper ca voi uita 

Dar simt cum încă mă-urmarește umbră ta

Însă încă îmi alină inima 

Dulcea, poezia ta

Uneori mă gândesc ce-ar trebui să fac

Dar de-această dată cred că e mai bine să tac

Însă așa, mă simt înecat în lac

Iar în gandu-mi mă gândesc 

Mai bine eram copac...

Mă uit la cer, luna e fericită,

Mă uit la stele, ele-s și mai ceva,

Ascult noaptea și ce mai chicotește…

Și apoi mă uit la furnicuța mea.

Zâmbește și ea… într-un univers paralel,

E fericită și ea… în sens invers…

Era să uit de pozitivitate, da, așa de pozitivă e ea, exact ca o stea… căzătoare,

Si poartă un zâmbet așa de larg… cât un centimetru de mare.

Și dacă mai ține mult buzele alea încruntate,

Și cărămizi peste minunatul ei suflet,

O să o caut personal să i le sărut până când

Le dau zâmbet.

Ochișorii mei albaștri, nu știi tu oare,

Nu simți tu când stai așa singurică

Că te iubesc toată cât ești de mică?

Știu că tu nu poți să-mi scrii direct

Să-mi spui ce te doare de ai așa gânduri multe

(nimeni nu o supără pe prințesa mea în afară de mine 😡)

Și nici nu îmi pot imagina măcar cât ți-e de greu să ai atâtea cuvinte pline.

Și mai vin și eu și te încarc cu ale mele

Și tu nu te plângi niciodată,

Mă asculți 🥺

Suflețelul meu, tu nu esti singură,

Și eu te ascult în felul meu…

Te ascult din noapte, din stele, din praful magic pe care îl lași pe asfalt când treci grăbită, din toate gândurile…

Din viața pe care mi-o dai când ni se întâlnesc privirile.

Când o să fii pregătită să-mi vorbești în realitate,

Eu sunt aici să te ascult.

Dar nu te mai gândi la asta atât de mult.

Mai bine lasă-mă tu prințesă frumoasă

Să-ți trimit un pupic direct pe frunte 💋

Ah, fir-ar să fie, ea stă tristă acolo departe exact acum când nu pot să o am în brațe 🥺

Î mi pierd pașii pe alei

Gânditor și tremurati,

Sus prin crengi adie vântul

Plâng scaiții scuturați.

Într-un creștet de coroană,

Tânguie un cuib golit...

Astă vară își avea casă

Glas voios de ciripit.

Se înalță în văzduh

Brațe tinere pe ram,

Iscodind spre orizonturi...

Ciine-i despuia de darurii...?

Se aștern încet pe luncă

Picuri  mici de ploaie rece

Și-un ecou din stâncă

Glasul toamnei  îl petrece.