Epigrame XII

Cu fața îndreptată către cer,

Pornii la drum a mia oară,

Picioarele odihnă-mi cer,

Că mersu-mi este ca pe sfoară.

Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,

Dar trupul revoltat se abține,

Mă-ntorc în el și calm îi zic:

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Popasuri fac doar în abisuri,

Întunecimi cu pasu-mi luminez,

Şi tot ce mișcă prin desișuri,

În mersul meu îi angrenez.

Mi-e lesne să m-avânt oriunde,

Dar sufletului nu-i convine,

Și-i zic prin respirări profunde,

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Escaladez și piscuri mari de gheață,

Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,

Doar gândul încă îmi mai este în viață,

Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.

Aproape când sublimul să-l ating,

Aud un urlet lung venind din mine,

Și-mi spuse înainte să-l conving,

- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!

Pe zidul tău cad umbrele pieziș,

Și-un colț de lună șade spânzurat,

Cu ochii verzi, mereu deschiși,

Îmi pari smaralde c-ai furat.

Lumina ta se frânge-n lungi fiori,

Ce cad ca niște stele pe pământ,

Și-n bezna nopții scânteie culori,

Iar eu privesc uimit și mă-nspăimânt.

Sub pleoapa nopții, inima-mi tresare,

Când chipul tău se scurge prin ferestră,

Și ca un râu ce-și caută sfârșitu-n mare,

Mă leg de glezne și sar în noaptea albastră.

Privesc în jurul meu și lumea-i stinsă,

Și totuși focul tău, mă luminează tot,

Și sap sub zidu-ți gros cu mâna ninsă,

Căci umbra ta piezișă n-o suport.

Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,

O tristă lampă pâlpâie în agonie,

Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,

Și nemilos mă scurg prin poezie.  

Pe masă plânge-o foaie de hârtie,

Iar albul ei zăpezi siberiene arată,

De frig, condeiul nu mai poate scrie,

Și hibernează într-o rătăcită pată.

Aud un cântec venit din iernile polare,

Pe geamul nins pictează flori de gheață,

Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,

Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.

Îmi bate în tâmple o muză înghețată,

I-aș face-un ceai și am valsa boem,

Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,

Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...

Dezastrul meu vă ține în picioare, 

Căderea mea v-a ridicat, 

Căci ea v-a dat la fiecare, 

Tot ce cu chin am adunat. 

Voi v-ați hrănit din rană vie,

Din ce-am tăcut și n-am strigat,

Din rugă mută și pustie,

Din plânsul meu îngenuncheat.

Ați rupt din mine fără să se știe,

Că sângele-mi era cuvânt,

Și-ați îmbrăcat a mea robie,

Cu vorbe aruncate-n vânt.

Dar nu-i blestem în suferință,

Nici foc ce-n gol să fi murit,

E-un har să arzi cu umilință,

Și să renaști din ce-ai pierit.

Am fost trădat de soră și de frate,

De mâini ce le-am spălat cu dor,

Și-n ochii lor, plini de păcate,

Mi-am căutat al meu izvor.

Dar n-am murit, ci din cădere,

Am învățat să fiu întreg,

Să port în suflet cu tăcere,

Tot ce urăsc și nu-nțeleg.

Nu căuta la oameni răspunsuri salvatoare,

Cum poartă iarba roua, ei adevărul poartă, 

Un tremur ce dispare când soarele răsare, 

Un șir de dulci cuvinte dar dintr-o limbă moartă. 

Sunt unii care-şi leagă speranţa de avere,

Ca naufragiatul mâna de lemnul rătăcit, 

Dar aurul nu poate ţine imensa sa durere, 

Când sufletul începe să-i fie schingiuit. 

Mai înţelept e crinul ce-ți mângâie vederea, 

Şi moare fără teamă sub ploile târzii,

Decât acel ce zilnic își cântărește averea, 

Își numără arginții dar anii-i sunt pustii. 

Că omul vine singur şi pleacă tot aşa,

Cu fruntea poate plină de stele ori de tină,

Și nimeni nu ia lumea în palma sa deplină,

Ci doar o umbră rece ce-ncet va dispărea. 

Nu-ţi încărca bocceaua de lucruri trecătoare,

Castelul de nisip întotdeauna valu-și cheamă, 

Iar sufletul, la fel, e prins într-o vâltoare, 

Ce-l smulge din lumină și-n beznă îl destramă. 

Priveşte cum pădurea nu plânge frunza moartă,

Ci-şi strânge seva mută în rădăcini adânci, 

Apoi și mai puternic se înfige-n lutul ce o poartă;

Aşa şi tu, din ce s-a sfărâmat, pe toate să le strângi. 

Să nu-ţi blestemi durerea, nici viața trecătoare,

Când anii se adună și trupul ți-l apasă, 

Că omul nu e singur, nu-i umbră pieritoare,

Ci-i raza de lumină care se-ntoarce acasă. 

Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,

Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,

Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,

Pământul îmi strigă pasul mărunt.

Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,

Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,

Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,

E îndeajuns să trăiești și să mori.

Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,

Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,

Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,

Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.

Sub pleoape am umbre de vise străine,

Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,

Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,

Când totul în jur a minciună miroase.

Se frânge-n lumină un cântec târziu,

Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,

Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,

E urma ce duce spre ultimul drum.

Când ai avut curajul ultima oară să fii tu?

Când ai avut curajul ultima oară să spui nu?

Când ai zâmbit?

Când ai trăit?

Când ai iubit?

Când te-ai iubit?

Când ai spus vreau să tindă totul către un măreț infinit?

Ultimul zâmbet în oglindă pe care ți l-ai dăruit?

Cât timp s-a scurs de la ultimul cuvânt blând șoptit?

Poate nu-ți mai aduci aminte,

Dar știi bine, sufletul, nu te minte!

Îți cere să fii bine, să nu mai uiți de tine, 

Să-nveți să-ți oferi clipe,

Momente sau frânturi,

Din tot ce poți altora,

Să fii și să rămâi!

Confuzie

Tot îmi spunea că e fecioară,

Şi că băieții nu îi plac,

Şi s-a adeverit din prima seară,

Că e fecioară, doar în zodiac.

Unei polițiste

A reușit să intre-n breaslă,

Chiar dacă n-are pic de har,

Şi-o zgândără în țeastă,

Cum s-ajungă, sub-comisar.

Concediu la mare

Când am trecut pe pod canalul,

Și-am pomenit Mamaia-n nume,

Pe soață o și luase valul,

Iar eu sunt plin de spume.

Unui șofer de ziua îndrăgostiților

Se pregătise cu mult tact,

Cu flori a presurat decorul,

Şi-a pus lentila de contact,

Dar nu i-a mai pornit motorul.

Unei dive

Merge Eva înțepată,

Şi saltă mereu din cur,

De zici că-i modelată,

Nu din coastă... din femur.

Colegi de serviciu - înainte de program

Consumam la bar,

Câte-un pahar,

Eu dau pe gât...

El dă în gât.

Unui gardian - la penitenciarul de femei

Patrulând lângă celula șese,

Unde stă o blondă suavă,

Ea, frecându-se pe fese,

I-a plecat un glonț pe țeavă.

Profesorul masochist

Iubitul meu e profesor,

Iar noaptea-mi dă testare,

Eu iau un zece foarte ușor,

Iar el un patru la purtare.

Revers

Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,

Din corpul Evei foarte delicat,

Din milă pentru Busuioacă,

Cu siguranță îl face... din ficat.

Soției

Soția mea e profesoară,

Şi zi de zi sunt foarte atent,

Dar numai noaptea bunăoară,

Mă lasă întruna corigent.

am încercat să gândesc cât mai puțin

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii

amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei

cu parfumul Mariei

care-mi face micul dejun

și tropăitul vieții pe scări

încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi

după modelul folosit cu amanta

în oglindă

acceptând motivații iraționale

precum vinovăția ancestrală a ființei

de a fi

fără s-o întrebe nimeni

în prealabil…

Clipe 

devorate de moliie orgoliului,

găuri în pânza vieții.

Prin sita lor,

se cern razele tinereții.

Sedimentează doar nimicuri.

Doi ochii vezi 

Sau albaștri?

Un zâmbet viu 

Și-o pălărie 

Alcool și tutun

Pufuleți și înghețată 

Zâmbete și râse 

Glume, bancuri 

și posne făcute 

Acum se uită 

Au murit 

S-au prăpădit 

Împreună cu a ta prezentă 

Din păcate 

S-au uitat 

Ce-a fost frumos 

A dispărut 

La fel ca tine 

Doar un nume a rămas 

O poreclă 

Și-o viață frumoasă 

Plină de poveștii 

De oamenii fericiți 

S-a stins 

Odată cu tine 

Din culori 

Au mai rămas doar nuanțe triste 

Lacrimi și regrete 

Vorbe nespuse 

Promisiuni făcute 

Amintiri nefăcute 

S-au dus toate 

Odată cu al tău nume 

Zâmbetul s-a dus

A rămas la tine..

În noaptea sfântă, când stelele dansează,

Gerul Bobotezei în suflet se așază.

Prin zăpezi strălucitoare și reci,

Pășim cu credință, cu inimi senine.

Fulgii ca diamante cad din înalt,

Povestind tăcut despre harul nesfânt.

Boboteaza aduce binecuvântare,

O rază divină, o sacra iertare.

În biserici luminate, în rugă și cânt,

Se nasc speranțe, în suflet avânt.

Apele sfințite curg lin și adânc,

Spălând păcatele într-un dans plăcut.