Cel mai bun serviciu de catering în norvegiană
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
Den beste cateringtjenesten
(ironisk)
Det er fredag kveld, det er sent, vi er for late til å lage mat. Hva annet ville vært bedre enn en Quattro Stagioni-pizza? Vi ser på nettbrettet, vi velger det ved å klikke på "Legg i kurv", vi velger sausen og en porsjon stekte poteter. Når det er sagt, trykker vi på "Legg inn bestillingen", vi skriver inn adressen, telefonnummeret , velger vi betalingsmåte. Vi venter siklende, blir mer og mer sultne og ser på bildene av skjønnhetene de viser. Vi er så begeistret hjemme, på den annen side har en rekke kokkelærlinger kommet til restauranten en stund. De vet ikke hvordan de skal lage mat, men de gikk for å lære av kokker med flere tiårs erfaring. Feil av noe slag blir tilgitt fordi de er i begynnelsen og fordi de bare lærer ved å gjøre feil. Det spiller ingen rolle i det hele tatt hvor mange ganger han ville gjort en feil, at han kanskje ville brenne pannen, matlagingen, hele kjøkkenet eller bare kjøkkenet og badet som kommuniserer gjennom en skillevegg. Så vi får oppringning etter samtale hvor kokken beklager at beholderen med gløgg har sprukket, at pizzaen er gjennomstekt, at den ikke ble bakt nok, at osten smører seg for mye, at han ikke har tilsatt tomater og sopp. , at han ikke la vaktelegg (det er litt av en diettpizza), at de ikke la til tzatzikisaus på menyen, at de glemte dosen Pepsi Twist med sitronsmak, at smultringene med sitronglasur var ikke gjort veldig bra sjokolade og annet...
Kjedelig med så mange forklaringer (jeg ville ikke engang ha en forklaring, jeg ville bare ha mat), sa jeg pent til den respektive kokken at jeg gjerne vil ha maten bestilt innen 12 om natten, jeg bestiller rundt 7 på kvelden. Kokken forsto, tok lærlingene pent i vingen og sendte dem hjem at han hadde en ordre om å tilberede.
På denne måten, rundt klokken 23:45, kom en gutt på en sykkel i nærheten av blokka, ringer meg og spør om jeg er hjemme (hvor ellers kan jeg være på den sene timen?, på markedet?, ved sjøen på klippen?, jeg mener seriøst, hvor ellers kan jeg bare vente på en pizza, frossen eller brent, hva som helst?), Jeg fortalte ham at jeg var hjemme, men ba ham bruke heisen og gå opp. Den kom, jeg betalte, tok pizzaen med alt annet jeg ba om og åpnet esken.
Pizzaen var faktisk en Quattro Stagioni Happy Meal som hadde et leketøy inkludert i tillegg til det jeg bestilte. Han laget en barnemeny fordi elevene hadde brukt opp all deigen til å lære å lage pizza og det var alt som var igjen.
Pizzaen var god, ventetiden var verdt det etter alle nervene og bekymringene, selv om det var en barneporsjon.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Pisica amuzantă ![]()
Data postării: 11 octombrie 2023
Timp de citire: ~9 min.
Vizualizări: 1324
Alte poezii ale autorului
Proiect de construcții plus câteva inepții în spaniolă
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Proyecto de construcción más algunas tonterías
Cecilia y su marido planean mudarse a una nueva casa. Siguieron buscando en Internet anuncios de agencias inmobiliarias. En principio no es complicado lo que quieren, un departamento de tres habitaciones, dos baños, sala, dos balcones, de los descubiertos, que no tenga paredes ni ventanas (porque a Cecilia le gusta sentarse al sol, broncearse). una cocina, pero también un espacio para guardar cajas de zapatos. La mayoría de las discusiones parten de ese espacio de almacenamiento, el marido de Cecilia no está de acuerdo. Piensa que el lugar de esas cajas podría ser justo en el balcón. Además, el espacio de almacenamiento no le permitiría ampliar su baño con una hamaca. Prácticamente el hombre quiere un baño con espacios abiertos.
Miran a su alrededor, buscan ofertas, notan una bastante ventajosa, un departamento de tres habitaciones como querían, pero no en la zona central de la ciudad, sino en algún lugar de las afueras, en el noroeste de la ciudad. La ubicación no satisfará realmente las necesidades de sol y calor de Cecilia, pero qué podemos hacer, no podemos tenerlos todos, todavía tenemos que renunciar a algunos de los criterios de selección que les hubiera gustado para su futura casa.
Irán alrededor de las 9 de la mañana del miércoles para hablar con los constructores. Pero, desde la entrada, Cecilia tiene una sensación extraña. El hombre le pregunta por qué no sería bueno quedarse allí. Comienza con una serie de razones: que está lejos de la guardería del niño, de sus clases de piano, del ayuntamiento, del salón de belleza que frecuenta, de cualquier tienda de este tipo donde pueda hacer sus compras.
A todo esto, el marido da una respuesta muy "inteligente": "Hay transporte público". Cecilia nerviosa: "Entonces, ¿no me vas a ayudar a moverme de un lugar a otro?".
El marido de Cecilia vuelve a tener una frase que nos hace preguntarnos cuán fiel y dedicado es como esposo: "Tienes permiso para todas las categorías, realmente ni siquiera quieres andar en scooter, hay taxis a los que puedes llamar en cualquier hora del día y de la noche." Cecilia es aún más feroz:,, Sabes una cosa, me saqué mis licencias para mí, para demostrarme que puedo, cuál es mi culpa que en el tráfico he tenido todo tipo de bichos raros, ¿Quién, como tú, realmente quiere chocar contra mí? Tengo miedo de tantos participantes del tráfico". El marido le dice, con voz tímida: "Está bien, te ayudo con los viajes".
Las cosas se calman por el momento y los dos van a hablar con los constructores. Les entregan un plano del apartamento, para que puedan ver todos los detalles arquitectónicos con más detalle. El marido ve el baño más pequeño y quiere convertirlo en un espacio abierto. Cecilia comienza, con voz crítica y moralizadora: "¿No entiendo por qué necesitas un baño abierto?". ¿Dónde has visto antes este modelo de baño? ¡¡¿En la taberna?!!"
El hombre dice que la quiere porque tiene ideas innovadoras, no conservadoras, ver las cosas unilateralmente como Cecilia, tener todas las paredes bien arregladas, una que no esté inclinada a 95 grados y que la necesidad de perfección de Cecilia lo congestiona, bloquea. Siente que todo está estancado debido a sus preferencias típicas.
Cecilia se sonroja, guarda silencio, pero nota cosas. Cecilia dice: "Y me parece que faltan tantas cosas que no me quedaría aquí, es un espacio vacío."
Los constructores le dicen: "Ahora está vacía, porque no hay objetos, apenas logramos construir las paredes, cuando te mudes aquí verás que la casa comenzará a tomar forma, la decorarás como quieras, la personalizarás". , y todo eso."
Cecilia habla con su marido, quiere convencerlo de posponer la mudanza hasta que su hijo termine el jardín de infantes porque es un niño muy emocional y cualquier cambio importante podría tener un impacto desagradable en su rendimiento académico.
El marido no está de acuerdo, rechaza la propuesta de Cecilia y promete a los constructores que se mudará tan pronto como el apartamento esté construido, amueblado y enlucido. Sin embargo, acepta que el espacio para guardar las cajas de zapatos esté en el baño abierto.
Cecilia cede, ve que de todos modos no tiene con quién hablar, tiene una última petición antes de mudarse del apartamento de sus abuelos, a saber: tener cuidado con los 20 cuadros de sus abuelos, no perderlos, donarlos. No les romperá la estructura cuando los saque del coche y los lleve al apartamento. Promete que tendrá cuidado, que no los dejará caer, no los rayará, no tocará la barandilla, etc.
El día de la mudanza llega, un viernes, ni siquiera ha recogido al niño de la guardería, no tiene brújula en el bolso, ni mapas, ni la aplicación "Mapas" instalada en su teléfono, tiene que adivinar dónde el nuevo hogar lo es, si le va bien en casa, si no, duerme en la calle.
Los cuadros de Cecilia, los pobres, están en el baúl junto a dos botellas de agua de Aqua Carpatica, una bolsa llena de cajas de Cremșnit, otra bolsa con ocho paquetes de harina, un acuario, no sé cuántas cajas de servilletas, trapos. y todo eso.
Mientras los carga, tiene cuidado en cada paso que da, pero como tiene cinco en una mano y cinco en la otra, raya el marco de un cuadro que sostiene en su mano derecha. Cecilia no sospecha lo sucedido hasta que su marido lo clava contra la pared. Cecilia con su visión ágil, ojo de águila que detecta hasta el más mínimo defecto a +1,75 dioptría, ve el arañazo. Le dice al hombre: "Mañana quiero que vayas a la tienda china en el pequeño mercado y compres un marco nuevo pero dorado como este". ¡No puedo mirar este cuadro, lo has arruinado con tu descuido!" Y realmente, ¿qué fortuna fue esa? Era sólo un cuadro de gatos peludos.
El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "
El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "
El marido reflexiona afuera sobre las palabras de Cecilia: "Una mujer que tampoco sabe lo que quiere, no quiere pegamento, yo le doy razones para querer pegamento." Y continúa con acciones aún más valientes, rompe el acuario. el baúl. Cecilia ve todo desde el balcón, le envía un mensaje por teléfono para que también compre un acuario nuevo en la tienda china y posiblemente peces nuevos en la tienda de mascotas, mientras lucha por reanimar a todos los que estaban en ese acuario, ponerlos. del grifo, bajo el chorro de agua y en un jarrón de flores.
¿Qué hacer? El marido de Cecilia debería haber sabido que "las prisas arruinan el trabajo".
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în spaniolă
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lección sobre el cubo.
Se toma un trozo de piedra,
talla con cincel de sangre,
brilla con los ojos de Homero,
esta rayado con rayos
hasta que el cubito salga perfecto.
Después de eso besan el cubo innumerables veces.
con tu boca, con la boca de los demás
y especialmente con la boca de la infanta.
Después de eso se toma un martillo.
y de repente una esquina del cubo se desmorona.
Todos, pero absolutamente todos dirán:
- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!
¡Si no hubiera tenido una esquina rota!
Ceas rezistent la apă în spaniolă
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Reloj resistente al agua
Es una hermosa mañana de principios de enero, estamos en una de las escuelas técnicas más prestigiosas del condado de Suceava, donde nuestra distinguida profesora de inglés, Cecilia (no sabemos su apellido) está en el baño. En concreto, en el baño de profesores, en la sección de mujeres. Es un comienzo difícil para el día después de 4 o 5 alarmas configuradas en el teléfono, una para las 12:30, otra para las 2:40, dos más para su hijo y una más para las 4:50 de la mañana. Los dos primeros fueron tomar antibióticos, después de que tuvo alguna infección por Staphylococcus aureus y no sé cuantas cepas más de bacterias nosocomiales y gram positivas que le trajo su hijo del jardín de infantes, la última alarma fue llegar a tiempo al estación y tomar el bus hasta la secundaria (para los que no saben, Cecilia es una viajera con 15 años de experiencia en transporte). Normalmente, Cecilia podría haber pedido una excedencia hasta que empezara a sentirse mejor, a recuperarse, a tener más energía, pero tú la conoces, sabes cómo es. Ella solo quiere olímpicos, quiere que todo lo que hace tenga sentido, le gusta la materia que enseña y no solo eso, quiere reformar la enseñanza de esta materia, incluso tiende a revolucionar y mejorar el acto de enseñar hasta que- llevarlo al nivel del arte. Eligió trabajar horas extras en el estado en el que se encuentra, porque sabe que este año la Olimpiada se realizará en la escuela secundaria donde enseña. Esta mañana, sin embargo, Cecilia no tuvo mucho tiempo para cuidarse, por eso tuvo que ir al baño por primera vez. Todo su rímel se ha extendido, por la condensación, por suerte limpia el exceso con unas toallitas húmedas. Luego con los secos se pone a sonarse la nariz, y el pobre se suena, que los profesores de las cabinas contiguas también se divierten. Llueven comentarios como: "Sabes Cecilia, tengo una cortadora de césped que uso para cortar la jungla alrededor de la casa y hace exactamente los mismos sonidos". Queridos compañeros profesores, tengan empatía y dejen de reírse del problema de Cecilia, que no es broma con los microbios que circulan, en los cuales siguen apareciendo, como hongos después de la lluvia, tengo la impresión de que se acerca el fin del mundo, pero esto es la realidad, estoy desequilibrios ecológicos, contaminación y aparecieron bacterias. Y el calentamiento global les ayuda a prosperar... De todos modos... Cecilia pone tanta pasión en sonarse la nariz como en cualquier otra cosa, ¿no me ayudó con algunos libros que necesitaba hace 10000 años? Claro que sí, pero quiero decir que en su casa no se ve ni el color de las paredes, el yeso o si tiene cuadros, que tiene libros hasta el candelabro. Y así es como se ven casi todas las habitaciones del apartamento. Entendí bastante rápido que le apasiona lo que hace y que está bien hecho con ella. Es difícil encontrar pasión en cualquier cosa, en cualquier cosa, realmente creo que nada tiene sentido o tal vez tengo que seguir buscando hasta encontrarlo.
Volviendo a nuestra historia, Cecilia se suena la nariz, tira el pañuelo después de llenarlo de secreciones y coágulos de sangre, saca agua. Desafortunadamente, junto con el pañuelo de papel se fue por el desagüe y ese elegante y moderno reloj que le había regalado una amiga por su cumpleaños en septiembre. Se le resbaló de la muñeca, porque en su prisa innecesaria (de todos modos llegó primero) no presionó con suficiente fuerza el sistema de agarre. Para dar un poco de contexto, el reloj tiene una pulsera resistente al calor, que resiste con éxito el agua, al menos en la caja decía "Resistencia al agua 500 ATM". Los fabricantes japoneses no mintieron sobre la calidad del producto que llevaba Cecilia, un reloj Casio G-Shock, un poco grande para una mano de mujer, negro, esfera redonda, que mostraba las horas con números arábigos azules. Resiste, está intacto aún hoy, sólo que, a través del alcantarillado, tomó un recorrido diferente y desbordó en el agua de Suceva, en lugar de acompañarla a todas partes. Cecilia entra en pánico, pone un anuncio en el periódico, coloca carteles por toda la ciudad con fotografías del reloj, prometiendo una recompensa por encontrarlo.
Un mes después de iniciada la búsqueda, le informan que ha sido encontrado y que venga a reclamarlo. Llega a esa oficina, habla con la señora del mostrador que le entrega el reloj. Cecilia no sabe muy bien cómo reaccionar, es su reloj y aún así es como si hubiera desaparecido. Cuanto tiempo lleva en el agua donde se derrama todo, ha adquirido un color verde militar, intentará quitarlo en casa, ya sea con pinzas, o con lima de uñas, o con detergente, o con cualquier otro producto de limpieza. él puede encontrar. En serio, ni siquiera se parece al reloj que tanto le gustó al principio...
Fluturii de Elena Farago în franceză
Fluturi albi şi roşii,
Şi pestriţi, frumoşi,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.
Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;
Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Şi frumoşi, şi-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, deloc.
Şi dacă mă joc
Cu vreunul, ştiu
Binişor să-l ţiu
Şi pe toţi, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Şi să plece-n zbor
După voia lor.
Les papillons
Papillons blancs et rouges,
Et varié, beau,
Je les attrape dans le filet,
Quand ma mère me quitte.
Je les attrape en vol,
Mais je ne les tue pas ;
Mais je les regarde,
Qu'ils sont petits,
Et beaux, et je les aime,
Mais je ne les fais pas
Pas de mal, pas du tout.
Et si je joue
Avec certains, je sais
Ravi de l'avoir
Et tout le monde, sur le net,
Je les aide
Et prends ton envol
Selon leur volonté.
,,Ne cunoaștem din vedere" în islandeză
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor
nu şi-au oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Við þekkjumst í sjón
hversu margar hverfular stundir
aldrei á vegi þeirra
þeir hættu ekki
örugg og fljót að ganga
Við þekkjumst í sjón
aðeins augun í þögn
sögðu þeir svo oft
allt sem þeir vildu
þegar þeir mættu ljósinu sínu...
Ekki einu sinni óvart
Ég sagði ekki orð
Á svo mörgum fundum,
þessi starandi leikur
það skemmti okkur báðum.
Við þekkjumst í sjón
en það er alltaf gaman
minninguna til að geyma
og rifja upp
augun sem þú hefur þekkt alla ævi
hittast í fyrramálið
og þegar það snjóar og þegar það rignir
í bíl 179.
Við þekkjumst í sjón...
Og svo!
Við þekkjumst í sjón
hversu margar hverfular stundir
við stoppuðum aldrei á leiðinni
örugg og fljót að ganga
Við þekkjumst í sjón
aðeins augun í þögn
sögðu þeir svo oft
allt sem þeir vildu
þegar þeir mættu ljósinu sínu...
Ekki einu sinni óvart
Ég sagði ekki orð
Á svo mörgum fundum,
þessi starandi leikur
það skemmti okkur báðum.
Við þekkjumst í sjón
en það er alltaf gaman
minninguna til að geyma
og rifja upp
augun sem þú hefur þekkt alla ævi
hittast í fyrramálið
og þegar það snjóar og þegar það rignir
í bíl 179.
Við þekkjumst í sjón...
Og svo!
Moștenire în spaniolă
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Herencia
Hoy hablaremos de un objeto especial, un objeto muy querido por nosotros, los que todavía guardamos cosas guardadas en el desván de la casa, más precisamente un sombrero de fieltro. El sombrero bávaro, sombrero de innegable importancia histórica, atrapó cinco bautizos, dos graduaciones, varias bodas y eso es todo. Sombrero que solo tuvieron varias generaciones, pero para usarlo, no creo que lo usaran, hace mucho que ya no se puede usar. Como mencioné anteriormente, es de fieltro, es azul (azul eléctrico o azul real) y tiene una pluma adherida al costado.
La bisabuela de Cecilia insistió en que la mantuvieran en las mejores condiciones posibles. Algo que pasó, sólo el paso del tiempo ha dado su opinión, ya no es lo que era, ya no está como antes. Incluso el tono azul ya no es vibrante, está más desgastado, viejo y polvoriento. Sería genial para ideas de atuendos vintage, pero por lo demás mantenlo bonito, solo para la colección.
Para Cecilia no fue una pequeña sorpresa descubrir que el sombrero, descrito tan poéticamente hasta ahora, esconde un gran defecto: más precisamente, alberga una familia de polillas. Entonces, seamos realistas, cuando alguien hereda un sombrero, no solo recibe el sombrero, sino que también recibe las polillas.
Una familia viviría en el sombrero. ¿Familia?, ¿tan numerosa?, dinastía tal vez, también tiene un rey y un monarca y prácticamente todo lo que necesita para ser una monarquía en toda regla. ¿Pero cómo puede gustarle esto? ¿Hace cuánto que se le acabaron las bolas de naftalina?, ¿desde cuándo se utiliza Pronto para el control de plagas? Una Cecilia enojada y melancólica se hace estas preguntas constantemente. Cómo con todo el aparente cuidado que todos han puesto, el sombrero acaba desintegrándose a este ritmo. Si esa bisabuela lo supiera y estuviera viva, estaría extremadamente enojada. Cecilia se sienta y se sienta, pensando en una solución para restaurar su gloria en otro momento.
Lo encontró, sabe qué hacer, se le ocurrirá una solución que los matará, después de que mueran, tomará y cortará la parte del material que quiere ser removido.
Proceda como lo describí. Sólo jugando y profundizando cada vez más la parte cortada, llega con las tijeras al otro lado del material. Buena gente, ustedes lo tienen desde hace cuatro generaciones, ¿cómo saben cuidar un bien que alguien les dejó? Ella no te lo dio para poner una responsabilidad sobre tus hombros, te lo dio porque pensó que sería bueno para ti tener algo que a ella le gustara bastante. ¡Realmente cruzaste la línea de la frivolidad! Entendemos que realmente no te importa el sombrero en sí, pero ¿no te importa también la bisabuela que te lo confió?
Cecilia comenzó a coser usando hilo de un color similar al que originalmente habría sido el sombrero. ¿Cual es el punto? La sinonimia perfecta no existe, ni en los colores ni en las palabras, lamentablemente el color era único, era irremplazable. Cecilia, con su dioptría de +1,75 cree que era del mismo color. No sabemos que más decir... la intención era buena... "devolverle su gloria otra vez", pero por exceso de celo el resultado quedó un poco fuera de lugar. Cecilia, agradecemos la te lo pusiste, lo desinfectaste, lo limpiaste, lo cuidaste, lo cual siempre se agradece, pero si no te hubieras divertido tanto recortándolo igual quedó muy bien. Siempre es recomendable tener equilibrio en todo... ¿Por qué es bueno medir nuestras acciones, nuestras decisiones?, porque digamos que estamos conduciendo y tenemos que girar, tenemos una curva delante, tenemos que medir nuestra velocidad (porque demasiado nos puede sacar el camino, se desvía de nuestro camino), las ganas con las que queremos pasar esa curva, no importa el tiempo que tarde, lo rápido, lo experto, lo que no sé qué.. lo que importa es cómo armoniosos y seguros sabemos pasar por todo, nadie nos aplaude, somos nosotros mismos y no necesitamos aplausos.
Asimismo en el presente caso, el sombrero heredado podría haber quedado intacto, no habría requerido intervenciones, reparaciones, redecoraciones, retoques, si nuestra querida Cecilia no hubiera querido con tanto ardor mejorarlo por completo. También vale la pena considerar que las cosas a menudo no requieren un cambio radical para funcionar, solo parcial o solo una cuarta parte ayudaría tanto.
Cecilia...Cecilia...o no tenías una mano segura o te importaba demasiado el sombrero.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
ZIUA TUTUROR SFINȚILOR
I. Lumina tuturor Sfinților
În fiecare an, la trecerea dintre ziua de 31 octombrie și ziua de 1 noiembrie, putem privi spre sfințenie ca spre o mare lumină care nu se stinge niciodată. Este un timp al amintirii, al recunoștinței și al rugăciunii, în care ne îndreptăm gândul către toți oamenii care și-au închinat viața lui Dumnezeu și au devenit exemple de credință, iubire, răbdare și nădejde.
Sfinții nu sunt doar nume scrise în cărțile Bisericii. Ei sunt oameni care au trecut prin încercări, prin bucurii și prin suferințe, dar care au ales să rămână aproape de Dumnezeu. Unii au fost împărați, alții au fost oameni simpli. Unii au fost călugări și pustnici, alții au fost părinți de familie. Unii au fost martiri, alții mărturisitori, ierarhi, preoți, monahi sau oameni obișnuiți care au trăit cu o credință profundă.
Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că sfințenia nu aparține unei singure epoci. Ea nu a existat doar în trecut. Sfințenia este o chemare permanentă către bine, adevăr, iubire și apropiere de Dumnezeu.
---
II. Seara de 31 octombrie – începutul sărbătorii
Când se lasă seara peste lume, iar lumina zilei începe să se retragă, poate începe în sufletul omului un timp al liniștii.
31 octombrie devine, în această celebrare simbolică, ajunul Zilei Tuturor Sfinților.
Este o seară în care oamenii sunt chemați să lase pentru câteva clipe zgomotul lumii și să privească spre cer. O lumânare aprinsă poate deveni simbolul credinței care rămâne vie chiar și atunci când în jurul nostru este întuneric.
Flacăra lumânării este mică, dar lumina ei poate fi văzută de departe. La fel este și credința: uneori pare mică și fragilă, dar poate schimba inima omului.
În această seară ne putem aminti de Sfinții Apostoli, de Sfinții Evangheliști, de marii ierarhi ai Bisericii, de mucenici, de cuvioși, de pustnici, de mărturisitori și de toți cei care au trăit în sfințenie.
Dar ne putem gândi și la acei oameni sfinți pe care istoria nu i-a consemnat în întregime.
Există oameni ale căror nume nu le cunoaștem, dar ale căror fapte de iubire au rămas înaintea lui Dumnezeu.
---
III. Sfinții cunoscuți și necunoscuți
Când spunem „toți Sfinții”, nu ne referim numai la cei ale căror vieți sunt cunoscute.
Există Sfinți ale căror nume sunt cunoscute de milioane de oameni: Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Apostol Ioan, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Paisie Aghioritul și mulți alții.
Fiecare dintre ei a avut o viață diferită și o chemare diferită.
Unii au predicat Evanghelia.
Unii au apărat credința.
Unii au îngrijit bolnavi și săraci.
Unii au trăit în pustie.
Unii au fost prigoniți.
Unii au murit pentru credință.
Unii au slujit Biserica prin cuvânt și rugăciune.
Dar există și sfinți pe care noi nu îi putem numi.
Poate a existat un om simplu care a ajutat un copil flămând. Poate a existat o femeie care și-a crescut copiii cu multă iubire și credință. Poate a existat un bătrân care s-a rugat în tăcere pentru întreaga lume.
Dumnezeu cunoaște toate aceste vieți.
De aceea, această sărbătoare poate deveni și un omagiu adus sfințeniei ascunse, acelei sfințenii care nu caută aplauze și nu cere recunoaștere.
---
IV. 1 noiembrie – Ziua Tuturor Sfinților
Dimineața zilei de 1 noiembrie poate fi privită ca o dimineață a luminii.
Soarele răsare, iar omul își amintește că, după fiecare noapte, vine o nouă zi.
În această zi, gândul nostru se îndreaptă către comuniunea Sfinților și către exemplul lor de viață.
Sfinții ne învață că adevărata putere nu înseamnă să îi stăpânești pe ceilalți, ci să poți stăpâni răul din propria inimă.
Ei ne învață că adevărata bogăție nu constă numai în lucrurile pe care le avem, ci în iubirea pe care o dăruim.
Ei ne învață că adevărata victorie nu este întotdeauna victoria asupra unui dușman, ci victoria asupra urii, egoismului, mândriei și deznădejdii.
Ziua Tuturor Sfinților devine astfel o chemare către fiecare om:
Să alegem binele.
Să iubim.
Să iertăm.
Să ajutăm.
Să ne rugăm.
Să păstrăm credința.
Să nu uităm de Dumnezeu.
---
V. Sfinții ca modele pentru oameni
Fiecare Sfânt poate fi privit ca o lecție vie.
De la Apostoli învățăm curajul mărturisirii.
De la Mucenici învățăm statornicia.
De la Cuvioși învățăm rugăciunea și răbdarea.
De la Ierarhi învățăm responsabilitatea și slujirea.
De la Sfinții doctori fără de arginți învățăm să ajutăm fără să punem iubirea noastră în slujba câștigului.
De la Sfinții împărați și conducători învățăm că puterea trebuie folosită pentru dreptate și bine.
De la mamele și tații sfinți învățăm răbdarea, responsabilitatea și dragostea față de familie.
Sfinții sunt diferiți, dar au în comun aceeași orientare: apropierea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.
---
VI. O sărbătoare a luminii
Imaginea centrală a acestei sărbători poate fi lumina.
O singură lumânare poate aprinde o altă lumânare fără să-și piardă propria lumină.
Așa poate fi și binele.
Când un om face o faptă bună, el poate inspira un alt om să facă bine. Când cineva iartă, poate învăța și pe altul să ierte. Când cineva ajută, poate naște într-o altă inimă dorința de a ajuta.
Lumina se răspândește.
De aceea, Sfinții pot fi asemănați cu niște făclii care au luminat generații întregi.
---
VII. Rugăciunea către toți Sfinții
În această zi, omul își poate ridica inima către Dumnezeu și poate spune:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Îți mulțumim pentru toți Sfinții Tăi, cunoscuți și necunoscuți, care au mărturisit iubirea, adevărul și credința.
Ajută-ne să învățăm din viețile lor.
Dă-ne putere să facem binele, răbdare în încercări, înțelepciune în alegerile noastre și iubire față de aproapele nostru.
Păzește-ne de rău și luminează-ne mintea și sufletul.
Fă din inimile noastre loc al păcii, al credinței și al iubirii.
Iar când ne este greu, amintește-ne de exemplul celor care au mers înaintea noastră pe calea credinței.
Slavă Ție, Dumnezeule, pentru toți Sfinții Tăi. Amin.”
---
VIII. Încheierea sărbătorii
Pe măsură ce ziua de 1 noiembrie se apropie de sfârșit, lumina zilei începe din nou să scadă.
Dar mesajul sărbătorii nu se termină odată cu apusul.
Sfințenia nu este doar o amintire.
Este o chemare.
Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că fiecare om poate face lumea puțin mai bună prin faptele sale.
Nu trebuie să fim celebri pentru a face bine.
Nu trebuie să fim bogați pentru a dărui.
Nu trebuie să fim puternici pentru a ierta.
Uneori, cea mai mare faptă poate fi o rugăciune spusă în liniște, o mână întinsă către cel aflat în nevoie, un cuvânt bun spus celui trist sau o iertare oferită din inimă.
Adevărata lumină nu face zgomot.
Ea luminează.
---
MESAJUL ZILEI TUTUROR SFINȚILOR
31 octombrie – 1 noiembrie
Ziua Tuturor Sfinților este, în această celebrare literară, o zi a luminii, a recunoștinței și a amintirii tuturor celor care au trăit în credință și iubire.
Este ziua în care ne amintim că există oameni care au ales să transforme suferința în răbdare, încercarea în credință, puterea în slujire și iubirea în faptă.
Să ne amintim de Sfinți.
Să le citim viețile.
Să le urmăm exemplele.
Să facem bine.
Să iubim.
Să iertăm.
Să ne rugăm.
Și mai ales, să păstrăm lumina credinței în inimile noastre.
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
— Matei 5, 8
---
Cuvânt final
Fie ca această zi să fie asemenea unei mari catedrale de lumină, în care fiecare lumânare să amintească de un Sfânt, fiecare rugăciune să fie un semn de iubire, iar fiecare faptă bună să devină o mică rază care luminează lumea.
Să-i cinstim pe toți Sfinții nu numai prin cuvinte, ci și prin viața noastră.
Pentru că cea mai frumoasă formă de a ne aminti de sfințenie este să încercăm să trăim în adevăr, iubire, credință, milă și pace.
Slavă lui Dumnezeu pentru toți Sfinții Săi!
31 octombrie – 1 noiembrie
Ziua Tuturor Sfinților
Autor: Cristian Diaconița. DESCRIEREA SĂRBĂTORII
ZIUA TUTUROR SFINȚILOR
31 octombrie – 1 noiembrie
Creată și dedicată de Cristian Diaconița în cinstea tuturor Sfinților, cunoscuți și necunoscuți
„O zi a luminii, a credinței, a iubirii și a recunoștinței.”
„Ziua Tuturor Sfinților” este o sărbătoare comemorativă și simbolică creată de Cristian Diaconița, în cinstea tuturor Sfinților lui Dumnezeu, cunoscuți și necunoscuți, din toate vremurile și din toate locurile.
Sărbătoarea este așezată în mod simbolic în perioada 31 octombrie – 1 noiembrie, ca un timp dedicat amintirii, cinstirii și meditării asupra vieților Sfinților și asupra valorilor pe care aceștia le-au mărturisit: credința, iubirea, pacea, răbdarea, iertarea, milostenia, curajul și nădejdea în Dumnezeu.
Această sărbătoare pornește de la dorința de a aduce într-un singur moment de comemorare gândul către întreaga mulțime a Sfinților: Apostoli, Evangheliști, Mucenici, Ierarhi, Cuvioși, Mărturisitori, Pustnici și toți oamenii care au trăit în sfințenie, inclusiv cei ale căror nume nu sunt cunoscute de oameni.
Ziua Tuturor Sfinților este imaginată ca o mare sărbătoare a luminii. Lumina devine simbolul credinței care biruie întunericul, al binelui care învinge răul și al speranței care rămâne vie în sufletul omului.
În seara de 31 octombrie, începutul simbolic al sărbătorii poate fi marcat prin rugăciune, aprinderea unei lumânări și amintirea Sfinților. Lumina mică a unei lumânări reprezintă, în această sărbătoare, lumina pe care fiecare om o poate păstra în suflet și pe care o poate transmite mai departe prin fapte bune.
În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea ajunge la momentul său central: cinstirea și pomenirea tuturor Sfinților. Este un timp pentru a le cunoaște viețile, pentru a le urma exemplele și pentru a ne întreba cum putem deveni noi înșine oameni mai buni.
Sărbătoarea nu este dedicată doar Sfinților celebri și cunoscuți. Ea îi cuprinde simbolic și pe Sfinții necunoscuți oamenilor, pe cei ale căror vieți au rămas ascunse istoriei, dar care au trăit în credință, iubire și apropiere de Dumnezeu.
Prin această sărbătoare, Cristian Diaconița dorește să transmită un mesaj simplu și puternic:
Să nu uităm niciodată oamenii care au trăit pentru bine, pentru adevăr, pentru iubire și pentru Dumnezeu.
Ziua Tuturor Sfinților devine astfel nu doar o zi a amintirii, ci și o chemare la faptă bună. Fiecare om poate aprinde o lumină printr-un gest de iubire, printr-un cuvânt bun, prin iertare, prin ajutorarea celui aflat în nevoie și prin păstrarea credinței.
Această sărbătoare reprezintă, în viziunea autorului, o punte simbolică între cer și pământ, între memoria Sfinților și viața oamenilor de astăzi.
Ea ne amintește că sfințenia nu trebuie privită doar ca o realitate îndepărtată, ci și ca un ideal al vieții: să devenim mai buni, mai milostivi, mai răbdători, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu.
Deviza sărbătorii
„Cinstim toți Sfinții, păstrăm lumina credinței și ducem binele mai departe.”
Simbolul sărbătorii
Lumina unei lumânări – simbol al credinței, al speranței și al vieții duhovnicești.
Mesajul sărbătorii
„Pentru toți Sfinții cunoscuți și necunoscuți, pentru toți cei care au mărturisit credința prin viața lor și pentru toți cei care au făcut binele în tăcere: această zi este închinată memoriei lor și exemplului lor.”
31 octombrie – 1 noiembrie
ZIUA TUTUROR SFINȚILOR
O sărbătoare creată în cinstea tuturor Sfinților.[30 OCTOMBRIE – ZIUA PREGĂTIRII
30 octombrie este ziua pregătirii pentru sărbătoarea Tuturor Sfinților.
În această zi, oamenii se pregătesc sufletește pentru a-i cinsti și comemora pe toți Sfinții. Este un timp al liniștii, al rugăciunii și al gândului îndreptat către Dumnezeu și către toți Sfinții].[În această zi poate fi rostit din nou „Lumina Sfinților”, ca o mărturisire poetică a recunoștinței față de toți Sfinții.
IMNUL SĂRBĂTORII
LUMINA SFINȚILOR
de Cristian Diaconița
Poem care poate fi rostit în fiecare zi a sărbătorii: 30 octombrie, 31 octombrie și 1 noiembrie
1.
Astăzi se adună în lumină curată,
Toți Sfinții cerești în slavă bogată.
Rugă și cânt răsună în noi,
Doamne, spre Tine ne întoarcem cu roi.
2.
Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,
Au scris pe pământ iubirea în zbor.
Cu sânge și har au sfințit căi grele,
Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.
3.
Departe-n lumină, acum se încunună,
Îngeri și Sfinții în cânt se adună.
Ei strălucesc ca stelele clare,
Purtându-ne în taină prin vremi trecătoare.
4.
În lupte aprinse, în chin și durere,
Au stat mărturie la sfânta putere.
Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,
Cu milă divină pe toți ne înconjoară.
5.
Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,
Au răsărit flori de sfințenie vii.
În numele Crucii au mers până în sfârșit,
Cununa vieții primind în zenit.
6.
O, Doamne, prin Sfinți ne întărește cărarea,
În inimă pune lumina, răbdarea.
Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,
Izvor nesecat de har minunat.
7.
O, Sfinților, frați din Împărăție,
Aduceți pe lume a voastră solie:
De pace, de dragoste, de dăruire,
De jertfă curată și de mântuire.
8.
În noaptea cea grea când sufletul este slab,
Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.
Ne sunteți pildă și sprijin mereu,
Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.
9.
Cu inimă vie, cu glas rugător,
Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.
Ei sunt comoara Bisericii sfinte,
Ce strălucește prin veacuri înainte.
10.
Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,
Și în slava Sa mare pe toți i-a așezat.
Prin ei să trăim în credință și dor,
Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.
Amin.
ROSTIREA IMNULUI
„Lumina Sfinților” este parte integrantă din concepția literară a acestei sărbători și poate fi rostită în fiecare dintre cele trei zile:
🕯️ 30 octombrie – în timpul pregătirii sufletești;
🕯️ 31 octombrie – în ajunul sărbătorii;
🕯️ 1 noiembrie – în ziua dedicată tuturor Sfinților.
Poemul poate fi citit o singură dată sau de mai multe ori, în funcție de dorința celui care participă la celebrarea simbolică.
Prin repetarea lui în cele trei zile, „Lumina Sfinților” devine glasul poetic al sărbătorii și un simbol al luminii credinței care unește cele trei momente: pregătirea, ajunul și sărbătoarea].
Cristian Diaconița
Teamă
Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...
Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...
Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...
Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.
Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...
Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă...
Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.
Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
PROLOG
✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥
Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.
Nu era un sat mare.
Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.
Biserica era cea mai veche clădire din sat.
Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.
Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.
Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.
Nici în războaie.
Nici în foamete.
Nici în iernile cumplite.
Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.
În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.
Avea doisprezece ani.
Era curios, curajos și uneori încăpățânat.
Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.
În fiecare dimineață intra în biserică.
Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:
— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!
Apoi ieșea și își începea ziua.
Uneori se ruga pentru mama lui.
Alteori pentru tatăl său.
În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.
Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.
Într-o seară, bunica îl întrebă:
— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?
Copilul ridică ochii.
— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.
Bunica zâmbi.
— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.
În acea noapte, Constantin adormi.
Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.
DONG!
Constantin deschise ochii.
DONG!
Se ridică din pat.
DONG!
Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.
Copilul privi spre deal.
Biserica era luminată.
Dar satul dormea.
Constantin se îmbrăcă și ieși.
Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.
Intră.
Nu era nimeni.
Doar candela.
Și o carte așezată pe analog.
Era mare, veche și legată în piele.
Pe copertă era o cruce aurită.
Sub cruce erau scrise cu litere vechi:
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
Constantin întinse mâna.
Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.
O lumină aurie umplu biserica.
Cartea se deschise singură.
Pe prima pagină apăru un rând:
„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”
Constantin înghiți în sec.
— Doamne?
O voce blândă se auzi în biserică:
— Constantine!
Copilul îngenunche.
— Cine ești?
— Nu te teme.
— Ce trebuie să fac?
— Să pornești.
— Unde?
Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.
Pe ultima dintre ele apăru o hartă.
Era desenată cu aur.
Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.
Sub ea era scris:
„Împărăția Luminii.”
Constantin strânse cartea la piept.
— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.
Candela se stinse.
Și aventura începu.
---
CARTEA I
✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥
Dimineața, satul era în sărbătoare.
Maria și Andrei urmau să se căsătorească.
Femeile coceau pâini.
Bărbații împodobeau porțile.
Copiii alergau pe ulițe.
Casele erau pline de flori.
În curtea miresei se auzeau cântece.
Constantin privea bucuria oamenilor.
Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:
— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.
Seara, biserica era plină.
Preotul ridică Evanghelia.
— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.
Constantin privi icoana Mântuitorului.
Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.
În acea lumină văzu un înger.
Îngerul îi șopti:
— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.
Apoi dispăru.
Constantin înțelese.
Și, în noaptea aceea, porni la drum.
---
CARTEA II
✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥
Constantin ajunse într-o vale întinsă.
Acolo trăiau sute de oameni.
Munceau pământul de dimineața până seara.
Dar erau săraci.
Un om bogat luase aproape toate ogoarele.
Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.
Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.
— Cine ești?
— Sunt Constantin.
— Și unde mergi?
— Caut Împărăția Luminii.
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci ai venit într-un loc întunecat.
Constantin privi câmpurile.
— De ce?
— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.
În aceeași zi, omul bogat veni.
— Plecați de aici! strigă el.
Oamenii tăcură.
Constantin se ridică.
— De ce le iei pământul?
— Pentru că pot.
— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?
Bogatul îl privi furios.
— Cine te-a învățat să vorbești așa?
— Dumnezeu.
Bogatul izbucni în râs.
— Dumnezeu?
— Da.
În acea noapte, bogatul avu un vis.
Se afla singur într-un câmp.
Avea aur.
Avea case.
Avea ogoare.
Dar nu era nimeni lângă el.
Nici soție.
Nici copii.
Nici prieteni.
Doar pământ.
O voce îi spuse:
„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”
Bogatul se trezi speriat.
Dimineața îi chemă pe țărani.
Le înapoie ogoarele.
Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.
— Dumnezeu să-ți schimbe inima!
Constantin plecă mai departe.
---
CARTEA III
✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥
La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.
Animalul era rănit.
Constantin îi dădu apă.
Îi curăță rana.
Calul îl privi îndelung.
Apoi porni spre munte.
Constantin îl urmă.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.
Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.
— Te așteptam, Constantin.
— De unde mă cunoașteți?
— Cartea te-a trimis.
Constantin scoase Hronica.
Călugărul o privi.
— Aceasta nu este o carte obișnuită.
— Ce este?
— Este o oglindă.
— A cui?
— A inimii.
Călugărul îi puse o întrebare:
— Ce cauți?
Constantin răspunse:
— Adevărul.
— Și ce vei face când îl vei găsi?
Constantin se gândi.
— Nu știu.
Bătrânul zâmbi.
— Atunci mai ai multe de învățat.
---
CARTEA IV
✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥
Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.
Acolo exista o temniță.
Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.
Constantin intră.
Un deținut îi strigă:
— Pleacă!
— De ce?
— Pentru că sunt rău.
Constantin îl privi.
— Și?
— Nu mai există iertare pentru mine.
Constantin tăcu.
Apoi spuse:
— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.
Omul începu să plângă.
— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?
— Da.
— Chiar și pe mine?
— Dacă te pocăiești cu adevărat.
În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.
Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.
Paznicul o văzu.
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.
---
CARTEA V
✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥
Constantin urcă pe un munte.
Era singur.
Privi cerul.
— Doamne, unde ești?
Niciun răspuns.
— Mă auzi?
Tăcere.
Constantin începu să plângă.
— Mi-e teamă.
Vântul bătea.
— Nu știu dacă fac bine.
Tăcere.
— Dar nu voi înceta să Te caut.
Atunci norii se despărțiră.
O rază de lumină coborî peste munte.
Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.
Dar simți pace.
Și înțelese:
Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.
---
CARTEA VI
✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥
Drumul îl duse într-un sat lovit de război.
Acolo întâlni o femeie.
Avea trei fii.
Toți plecaseră la luptă.
Niciunul nu se întorsese.
Mama stătea la poartă.
În fiecare seară privea drumul.
Constantin se apropie.
— Pe cine aștepți?
— Pe fiii mei.
— Vor veni?
Femeia tăcu.
Apoi începu să plângă.
Constantin nu știa ce să spună.
A îngenuncheat.
— Mă rog pentru ei.
Femeia se așeză lângă el.
— Și eu.
Au stat acolo până dimineața.
Constantin învățase o nouă lecție:
Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.
---
CARTEA VII
✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥
După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.
Era plină de aur.
Palate.
Piețe.
Turnuri.
Dar nu exista nicio biserică.
Nicio cruce.
Nicio icoană.
Nimeni nu se ruga.
Împăratul îl primi.
— Cine ești?
— Constantin.
— Ce cauți?
— Împărăția Luminii.
Împăratul râse.
— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.
Constantin îl privi.
— Ești fericit?
Împăratul tăcu.
— Ai aur.
— Da.
— Ai putere.
— Da.
— Ai tot ce îți dorești.
— Da.
Constantin întrebă:
— Atunci de ce ești singur?
Împăratul se ridică.
— Ieși!
Constantin plecă.
În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.
Pentru prima dată se întrebă:
„Poate că am totul, dar nu am pace.”
---
CARTEA VIII
✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥
Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.
Primul purta o coroană de aur.
— Vrei bogăție?
— Nu.
Al doilea purta o coroană de argint.
— Vrei putere?
— Nu.
Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.
— Vrei să fii vestit?
Constantin răspunse:
— Nu.
— Atunci ce vrei?
Constantin își făcu semnul Crucii.
— Vreau să rămân cu Dumnezeu.
Cei trei oameni dispărură.
Erau umbre.
Ispitele îl urmăreau.
Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.
Este să-ți păstrezi inima curată.
---
CARTEA IX
✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥
Într-o noapte, Constantin visă.
Se afla într-o grădină.
Totul era perfect.
Florile.
Copacii.
Apa.
Lumina.
Acolo îi văzu pe Adam și Eva.
Apoi văzu căderea.
Văzu rușinea.
Văzu frica.
— De ce se ascund? întrebă Constantin.
Un înger răspunse:
— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.
— Dumnezeu îi va abandona?
— Nu.
— Atunci ce va face?
Îngerul privi spre depărtare.
Constantin văzu o Cruce.
— Va veni după ei.
Constantin începu să plângă.
Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:
Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.
---
CARTEA X
✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥
Constantin găsi o peșteră.
Pe o piatră erau scrise cuvintele:
„Cuvântul poate răni.”
Pe o altă piatră:
„Cuvântul poate vindeca.”
Un bătrân îi explică:
— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.
— Cum trebuie să vorbesc?
— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.
Constantin luă pana.
Scrise:
„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”
Apoi continuă drumul.
---
CARTEA XI
✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥
La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.
Era murdar și slăbit.
Dar nu pleca de la poarta unei case.
— De ce stai aici?
Câinele îl privi.
Casa era pustie.
Stăpânul murise cu ani în urmă.
Dar câinele rămăsese.
Constantin îi dădu pâine.
Animalul își puse capul pe mâna lui.
Constantin zâmbi.
— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.
Credincioșia.
Și plecă mai departe.
---
CARTEA XII
✥ MAREA FURTUNĂ ✥
Într-o zi, Constantin ajunse la mare.
Trebuia să treacă pe celălalt țărm.
Se urcă într-o corabie.
La început, apa era liniștită.
Apoi cerul se întunecă.
Vântul începu să urle.
Valurile se ridicară.
Oamenii strigau:
— Vom muri!
Constantin tremura.
Dar își făcu semnul Crucii.
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!
Un om strigă:
— Roagă-te mai tare!
Constantin începu să se roage.
Și ceilalți i se alăturară.
Furtuna nu dispăru imediat.
Dar frica lor începu să scadă.
După multe ore, marea se liniști.
Căpitanul spuse:
— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.
Constantin privi cerul.
— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.
— Atunci ce face?
— Ne învață să trecem prin ea.
---
CARTEA XIII
✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥
Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.
Fiecare era diferit.
Unul era curajos.
Altul era înțelept.
Unul era tăcut.
Altul vorbea mult.
Unul se temea.
Altul nu se temea de nimic.
Constantin îi întrebă:
— De ce sunteți împreună?
Cel mai bătrân răspunse:
— Pentru că singuri suntem slabi.
— Și împreună?
— Împreună putem purta greutățile unii altora.
Constantin înțelese:
Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.
---
CARTEA XIV
✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥
În depărtare se auzeau trâmbițe.
Un război se apropia.
Două armate veneau una împotriva celeilalte.
Constantin ajunse între ele.
Un general îi spuse:
— Pleacă!
— De ce?
— Aici nu este loc pentru copii.
Constantin privi soldații.
— Și pentru oameni este?
Generalul tăcu.
Constantin ridică o cruce.
— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.
— Ce vrei să spui?
— Că și dușmanul are suflet.
Generalul îl privi lung.
În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.
Au îngropat morții.
Au dat apă răniților.
Unii au plâns.
Războiul nu s-a terminat atunci.
Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.
---
CARTEA XV
✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥
Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.
Dar acolo îl aștepta întunericul.
O creatură uriașă se ridică înaintea lui.
— Eu sunt Împăratul Întunericului!
Constantin tremura.
— Ce vrei?
— Să te fac să uiți.
— Ce?
— Să uiți de Dumnezeu.
Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.
Moartea.
Războiul.
Sărăcia.
Suferința.
Singurătatea.
— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?
Constantin începu să plângă.
Pentru prima dată nu găsea răspuns.
Se așeză în genunchi.
— Doamne...
Întunericul râse.
— Vezi? Nu răspunde!
Constantin închise ochii.
— Chiar dacă nu Te aud...
Se ridică.
— ...tot Te voi căuta.
Întunericul se opri.
— Chiar dacă mi-e frică...
Constantin strânse crucea.
— ...nu Te voi părăsi.
O lumină mică apăru în mâna lui.
Împăratul Întunericului se retrase.
— Nu!
Lumina crescu.
— Nu!
Constantin ridică crucea.
— Hristos este Lumina lumii!
Întunericul se sfărâmă.
Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.
---
CARTEA XVI
✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥
În fața lui Constantin apăru o cetate.
Avea ziduri albe.
Porți aurite.
Turnuri înalte.
Deasupra porții era o cruce.
Un înger stătea înaintea ei.
— Ai ajuns.
Constantin întrebă:
— Aici este Împărăția?
Îngerul răspunse:
— Ai crezut că Împărăția este un loc.
— Nu este?
— Este mai mult decât un loc.
— Atunci ce este?
Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.
— Este Dumnezeu primit în inimă.
Porțile se deschiseră.
Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.
Dar nu intră.
Se întoarse.
— Nu pot rămâne.
— De ce?
— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.
Îngerul zâmbi.
— Acum ai înțeles.
---
CARTEA XVII
✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥
Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.
Era dimineață.
Preotul stătea lângă el.
— Unde ai fost?
Constantin privi în jur.
— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.
— Și ce ai învățat?
Constantin deschise Hronica.
Toate paginile erau pline.
Apoi observă ceva.
Ultima pagină era goală.
— De ce?
Preotul zâmbi.
— Pentru că povestea nu s-a terminat.
Constantin luă pana.
— Cine trebuie să scrie mai departe?
Preotul îi răspunse:
— Tu.
---
CARTEA XVIII
✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥
Constantin se întoarse printre oameni.
Nu le povesti despre toate minunile.
Nu le spuse despre îngeri.
Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.
Le spuse ceva mai simplu:
— Rugați-vă!
— Pentru ce?
— Pentru familie.
— Pentru ce altceva?
— Pentru dușmani.
— Pentru dușmani?!
— Da.
— De ce?
— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.
Oamenii au început să se roage.
Bătrânii.
Copiii.
Țăranii.
Mamele.
Bolnavii.
Și, încet, satul s-a schimbat.
Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.
Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.
---
CARTEA XIX
✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥
Anii trecură.
Constantin îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.
Se ruga.
Ajuta oamenii.
Îi învăța pe copii.
Și scria.
Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.
— Doamne...
Privi candela.
— Am mers mult.
În liniște, închise ochii.
— Uneori am fost curajos.
— Alteori mi-a fost frică.
— Uneori am avut credință.
— Alteori m-am îndoit.
— Dar Te-am căutat.
O lacrimă îi coborî pe obraz.
— Dacă am greșit, iartă-mă.
Candela ardea.
Constantin zâmbi.
— Acum înțeleg.
În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.
Și o voce blândă:
— Nu ai fost niciodată singur.
Constantin deschise ochii.
Înaintea lui era Hristos.
Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.
Constantin îngenunche.
— Doamne...
Și nu mai putu spune nimic.
---
EPILOG
✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥
A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.
Lângă el era Hronica.
Cartea era deschisă.
Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:
„Povestea nu se sfârșește aici.”
Sub ele era desenată o cruce.
Iar dedesubt:
„Lumina trece din inimă în inimă.”
Copiii satului se apropiară.
Unul dintre ei întrebă:
— Cine a scris cartea?
Preotul răspunse:
— Constantin.
— Și ce scrie în ea?
Preotul privi cartea.
— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.
— Și L-a găsit?
Preotul zâmbi.
— Nu acolo unde se aștepta.
— Unde?
— În fiecare om pe care l-a ajutat.
În fiecare rugăciune.
În fiecare iertare.
În fiecare faptă bună.
În fiecare lacrimă.
În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.
Și mai ales în Hristos.
Clopotul începu să bată.
DONG!
Satul se trezi.
DONG!
Oamenii ieșiră din case.
DONG!
Soarele răsări peste deal.
Razele sale atinseseră crucea bisericii.
Crucea străluci.
Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.
Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.
— Doamne, ce trebuie să fac acum?
Vântul mișcă ușor paginile.
Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:
„CONTINUĂ.”
Copilul luă pana.
Și începu să scrie.
---
✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI
DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII
„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Campionat de strănutat în spaniolă
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Campeonato de estornudos
Señoras y señores, hoy somos los organizadores de un evento espectacular, nos reunimos con todos en Ulaanbaatar, la ciudad más bella de Mongolia, que ha decidido albergar este año un campeonato un poco fuera de lo común, se trata del estornudo internacional. campeonato. Competidores de todo el mundo se reunieron para demostrar que pueden, que tienen talento y saben utilizarlo. Sin más preámbulos, ¡comencemos!
¡El concursante n.° 1 se prepara para estornudar, inhala-exhala, inhala-exhala y estornuda! Mamulica… sí, qué estornudo, se escuchó en medio del estadio. ¡Bravo!
La concursante número 2 olió la pimienta del salero con tapa dorada, las lágrimas corrían por su nariz, tengo el presentimiento de que va a ser algo sumamente melodioso. ¡Y estornuda...! Estornudó tan fuerte que ni siquiera se podía oír... incluso los gatos estornudan más fuerte... todavía necesito practicar...
El concursante número 3 también es buceador profesional, y sabe perfectamente cuánto tiempo contener la respiración para estornudar. Nos estamos preparando para escucharlo. Se desarrolla. Y este es un estornudo brillante. ¡Muy bien! Se escuchó incluso en las llanuras vecinas de Mongolia...
El concursante número 4 afirma que tiene estornudos en la sangre. De pequeño estornudaba en la ambrosía y en los árboles frutales, y con el tiempo se convirtió en un experto. Ahora él también estornuda. Que estornudo esta vez también...fue detectado por un satélite que proporciona internet en el planeta Tierra.
¡Ya estamos avanzando!
El concurso número 5 cuenta con estudios especializados en la materia. También practicó sola estornudando en bodas, fiestas al aire libre, cumpleaños, Año Nuevo con amigos y así... Empieza, se prepara, estornuda... ¡perfecto 10! Esta vez fue recibida por un satélite procedente de la Luna. La historia astrofísica de Morgan Freeman sobre las moléculas de oxígeno que impiden la propagación de sonidos en el Universo no tiene mucho sentido en el caso de esta competición.
Los siguientes competidores lograron impresionarnos aún más con la intensidad de los sonidos producidos. Había gente que estornudaba tan fuerte que el sonido también lo captaban los satélites de Venus y Mercurio. Estos profesionales sólo podrían complacernos una vez en la vida con el resultado de su arduo trabajo.
De los 1.000 participantes escuchados y evaluados, sólo uno ganó el primer premio: una casa en un lago en las Maldivas y una depiladora de última generación. ¡El ganador es de origen noruego y una fuente de inspiración para todos aquellos que planean participar y entrenar para tal campeonato! ¡Felicidades!
Piatra albastra
Piatra albastra in cer cazut
Te-ai inorat pe dedesupt
Si ai maturat in anii grei
Frunze, oameni, zei.
Ai rasfatat in oglindire
Senzatii dintr-o privire
Catre launtrul redescifrat
Piatra cu praf cald
Picturi insangerate-n nori
Impletituri de ploi si flori
Rupturi de spirit, dedublari
O ruga catre mari si tari
Din piatra albastra s-a nascut
Fara concret, stele si lut
Crezand ca poate s-a pierdut
De piatra calda de mormant
Ce a maturat in anii grei
Frunze, oameni, zei.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 noiembrie
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.