Epigrame XI
Cuplu tehnocrat
Doi soţi mergeau pe stradă,
Doar în sincron, ea lângă el.
Electronişti de olimpiadă,
De aceea merg în paralel.
Charles de Gaulle
Pe-acest general iubit,
L-am jucat drept rol,
Dar atunci când am vorbit,
Chiar m-am dat…de Gol.
Soţului nebun
Sub acelaşi acoperiş noi ne-am mutat,
Dar îndoieli mereu tot mă apasă,
Fiindcă am văzut la el ceva ciudat,
Nu are toate ţiglele pe casă.
Maşina de spălat
Maşina de spălat e dusă,
Şi ştiu un reparator beton,
Dar când să ies cu ea pe uşă,
Îmi strigă să-i dau Calgon.
Lansare de carte
Mare vâlvă a fost ieri la librărie,
Un negru african o carte a lansat,
Decepţia însă avea să vie,
Când au văzut că e de…colorat.
Invitaţie
Am invitat o tipă mică,
Să luăm masa la Ateneu,
Dar ea fiind cam firfirică,
Am cărat-o mai mult eu.
Contorsionist
De mic mi se spunea argintul viu,
Şi-am dobândit ceva puteri,
Acum contorsionist aș vrea să fiu,
Dar am vreo câteva…îndoieli.
Masaj
Mi-a fost recomandat de un amic,
Salonul de Masaj de la Cetate,
Am fost acolo şi ce vreau să vă zic,
Nu prea m-a dat pe spate…
La croitor
Nu mă duc la croitor,
Nu, că n-aş dori costum şucar,
Dar port vorba din popor,
Am doar bani de buzunar.
Colega de serviciu
Fiind foarte revoltată,
Departe de a fi o ţaţă,
Ea îmi spune, stând pe vine,
Ce simte când şeful vine,
Poems in the same category
Vivre la France!
în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee
prin care trecuseră cu gândul poeții antichității
primăvară era veșnică
toate vânturile băteau numai din vest
adunate la un loc
apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii
te făceau să uiți toate necazurile
sub umbra arborilor de tămâie
oameni erau fericiți mai tot timpul
practicau călăritul
întrecerile atletice
dădeau cu zarul
însuși Cronos se oprise acolo
îmbătat de licoarea înțelepciunii
strecurată de Rhea
dar și Orfeu
fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei
născut din Apollo
Anchise
tatăl lui Eneas
Kadmos și Harmonia
Menelau, Ahile sau Patroclus
aproape toată antichitatea
până la Maria de Medici și Marie Antoinette
care au denumit niște câmpuri sterpe
Champs-Élysées
un fel de Axe historique
dintre două gânduri sublime
sărmane Macron
după aproape trei mii de ani
avec toutes vos places de la Concorde
Charles de Gaule
de la Bastille
avec toutes vos sources triomphales
et vos magasins de luxe
s-a terminat visul...
Necrologul
Necrologul meu sa fie tăcerea,
Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.
Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,
E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.
Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.
Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente
Compun al nostru eu.
Un adevărul incomplet nu este un adevăr,
Nimeni nu știe gândurile noastre toate..
Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere
Și un buchet de flori de camp,de albastrele..
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
Vivre la France!
în mirificile și fabuloasele Câmpii Elizee
prin care trecuseră cu gândul poeții antichității
primăvară era veșnică
toate vânturile băteau numai din vest
adunate la un loc
apele singurului râu sfințite cu nectarul fericirii
te făceau să uiți toate necazurile
sub umbra arborilor de tămâie
oameni erau fericiți mai tot timpul
practicau călăritul
întrecerile atletice
dădeau cu zarul
însuși Cronos se oprise acolo
îmbătat de licoarea înțelepciunii
strecurată de Rhea
dar și Orfeu
fiul regelui trac Oeagrus și al Calliopei
născut din Apollo
Anchise
tatăl lui Eneas
Kadmos și Harmonia
Menelau, Ahile sau Patroclus
aproape toată antichitatea
până la Maria de Medici și Marie Antoinette
care au denumit niște câmpuri sterpe
Champs-Élysées
un fel de Axe historique
dintre două gânduri sublime
sărmane Macron
după aproape trei mii de ani
avec toutes vos places de la Concorde
Charles de Gaule
de la Bastille
avec toutes vos sources triomphales
et vos magasins de luxe
s-a terminat visul...
Necrologul
Necrologul meu sa fie tăcerea,
Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.
Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,
E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.
Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.
Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente
Compun al nostru eu.
Un adevărul incomplet nu este un adevăr,
Nimeni nu știe gândurile noastre toate..
Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere
Și un buchet de flori de camp,de albastrele..
Simt
Simt cum dăruiesc energie
Unor oameni fără orizont
Lăsând în urmă durere
Unde sângele mi fierbe
Ca încerc la infinit
Și nimeni nu mă înțelege
Ca de fapt
Mă doare inima
De frigul impus (asupra lor)
Care te aruncă ca o puternică furtuna
Intr un abis de sentimente obscure
Simt cum fac țepe în vene
Și doar pot să privesc..
Câtă durere există în lume.
Other poems by the author
Dor
Dorul meu îți cântă-n suflet,
La fereastră, tu stai tristă,
Și gândești la al meu umblet,
Vărsând lacrimi în batistă.
Ziua-ți pare mult prea lungă,
Zbucium și nesomn ți-e noaptea,
Iar tristețea ți-o alungă,
Raza lunii și cu cartea.
Vântu-ți duce șoapta-n zare,
Printre frunze răvășite,
Glasul meu, ca o chemare,
O cuprinde, și-o înghite.
Pe sub gene stinse, plouă
Răsărind dorinți pripite,
Murmurând o rugă nouă,
Îți ții palmele lipite.
Dar ascultă, lin, tăcerea,
Ea îmi poartă umbra vie,
Și îți lasă mângâierea,
Fără trupul să o știe.
Și privește cum suspină,
Frunza arsă de uitare,
În tăcerea ei se-nchină,
Dorul meu fără hotare.
Lacrimile strângi sub pernă,
Rătăcind prin vis pustiu,
Și-n iubirea ta eternă,
Tu, s-aștepți, că am viu,
Să-ți rămân în nopți târzii,
Ca o rază în fereastră,
Și ca veșnic să mă știi,
Voi fi steaua cea albastră.
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
Trenul din gara ta
Ai grijă de tine,
Eu voi pleca,
Cu trenul ce vine,
Din gara ta.
Bilete nu am,
Voi fi clandestin,
Deși îmi doream,
Înspre tine să vin.
Suiți în vagoane,
Voi, griji și necazuri,
Nu stați pe peroane,
Se schimbă macazuri.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Se-apropie fiara,
Se aude și frâna,
Ce tristă e gara,
Și-mi face cu mâna.
Urcați în cușetă,
Iubiri și trădări,
Mai am în servietă,
Minciuni și ocări.
În vagoane urcați,
E un ultim semnal,
La iubiri renunțați,
Dacă totu-i banal.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Dor
Dorul meu îți cântă-n suflet,
La fereastră, tu stai tristă,
Și gândești la al meu umblet,
Vărsând lacrimi în batistă.
Ziua-ți pare mult prea lungă,
Zbucium și nesomn ți-e noaptea,
Iar tristețea ți-o alungă,
Raza lunii și cu cartea.
Vântu-ți duce șoapta-n zare,
Printre frunze răvășite,
Glasul meu, ca o chemare,
O cuprinde, și-o înghite.
Pe sub gene stinse, plouă
Răsărind dorinți pripite,
Murmurând o rugă nouă,
Îți ții palmele lipite.
Dar ascultă, lin, tăcerea,
Ea îmi poartă umbra vie,
Și îți lasă mângâierea,
Fără trupul să o știe.
Și privește cum suspină,
Frunza arsă de uitare,
În tăcerea ei se-nchină,
Dorul meu fără hotare.
Lacrimile strângi sub pernă,
Rătăcind prin vis pustiu,
Și-n iubirea ta eternă,
Tu, s-aștepți, că am viu,
Să-ți rămân în nopți târzii,
Ca o rază în fereastră,
Și ca veșnic să mă știi,
Voi fi steaua cea albastră.
Fără poezie
Am renunțat demult la a mai scrie,
Și-am pus condeiul la păstrare,
Dar simt mereu că fără poezie,
Bolesc agonic fără vindecare.
Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,
Dar hotărât să nu mai scriu nimic,
Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,
De el, de-îndată mă dezic.
Mă uit la cartea de pe masă,
Şi-o simt că vine peste mine,
Cuvintele din ea mă apasă,
Și fără poezie nu mi-e bine.
O muză îmi stă mereu la căpătâi,
Și-mi seacă setea de a scrie,
Că astăzi nu mai trebuie nimănui,
Eterna și frumoasa poezie.
Vă anunț acum premeditat,
Că veți citi doar coduri digitale,
Căci ce s-a scris s-a defăimat,
Și interzis în cărțile școlare.
A dispărut cuvântul cititori,
În lumea ce trăiește în confuzii,
Și-a apărut spital de scriitori,
Unde găsim poeții în perfuzii.
Trenul din gara ta
Ai grijă de tine,
Eu voi pleca,
Cu trenul ce vine,
Din gara ta.
Bilete nu am,
Voi fi clandestin,
Deși îmi doream,
Înspre tine să vin.
Suiți în vagoane,
Voi, griji și necazuri,
Nu stați pe peroane,
Se schimbă macazuri.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Se-apropie fiara,
Se aude și frâna,
Ce tristă e gara,
Și-mi face cu mâna.
Urcați în cușetă,
Iubiri și trădări,
Mai am în servietă,
Minciuni și ocări.
În vagoane urcați,
E un ultim semnal,
La iubiri renunțați,
Dacă totu-i banal.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Într-un sertar…
Cum aș putea ca să citesc,
Scrisorile ce n-au ajuns,
Căci doar acestea împărtășesc,
Imense clipe-n care ai plâns.
De atâtea ori te-ai răzgândit,
Scrisoarea să o pui în plic,
Căci nu credeai că te-am iubit,
Pe cât de tare ai fi voit.
Și câte rânduri necitite,
S-au șters sub palma ta-n tăcere,
Rămas-au foile lipite,
De-atâtea lacrimi și durere.
Dar oful tău, oricât l-ai stinge,
Mai arde-n umbra unui rând,
Și-n visul nopții mă atinge,
Și-ți scrie numele plângând.
Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana,
Ce curge molcom pe hârtie,
Cu patos ți-aș fi oblojit și rana,
Făcându-ți tușul apă vie...
Într-un sertar uitat de lume,
Iubirea-n file ai ascuns,
Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,
Atât amor, și-atâta plâns.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!