Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 3 октября 2023
Views: 684
Poems in the same category
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Frântură de schimbare
Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.
O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.
Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.
Păstrează-ţi dorul
Păstrează-ti dorul,
de către tată şi mamă
Mai păstrează-ţi dorul
de cărte soră şi frate.
Păstrează-ţi doru,de către patrie
de ţară şi de dulcele grai,
De doina Moldovenească
Care veşnic în inimi o să trăiească.
(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Ierusalimul ceresc
Aș dori să am cu mine,
Pe cineva ca și tine.
Dacă viața mi-ar permite,
Aș merge doar înainte,
Vizitând doar locuri sfinte,
Cu tatăl nostru părinte,
Dumnezeul meu și al tău,
Cu noi el va fi mereu.
Răbdarea-i de partea mea,
Știu că domnul va avea,
Ce e mai bun pentru mine,
Totdeauna e cu mine.
Ierusalimul ceresc,
Este cea ce îmi doresc.
Cred doamne în slava ta,
Știu că mă vei ajuta.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Frântură de schimbare
Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.
O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.
Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.
Păstrează-ţi dorul
Păstrează-ti dorul,
de către tată şi mamă
Mai păstrează-ţi dorul
de cărte soră şi frate.
Păstrează-ţi doru,de către patrie
de ţară şi de dulcele grai,
De doina Moldovenească
Care veşnic în inimi o să trăiească.
(Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Ierusalimul ceresc
Aș dori să am cu mine,
Pe cineva ca și tine.
Dacă viața mi-ar permite,
Aș merge doar înainte,
Vizitând doar locuri sfinte,
Cu tatăl nostru părinte,
Dumnezeul meu și al tău,
Cu noi el va fi mereu.
Răbdarea-i de partea mea,
Știu că domnul va avea,
Ce e mai bun pentru mine,
Totdeauna e cu mine.
Ierusalimul ceresc,
Este cea ce îmi doresc.
Cred doamne în slava ta,
Știu că mă vei ajuta.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Other poems by the author
Ești...
Ești picătura ce-mi atinge obrazul,
ești ploaia mea din nor senin,
m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,
și aș surzi sub râsu-ți cristalin.
M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,
iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,
pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,
atunci și rob pe veci aș fi constrâns.
Ești noaptea ce îmi zămislește visul,
mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,
ești deopotrivă și piscul, și abisul
spre care tainic zilnic alergam.
Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,
în lungi scrisori, în care te strigam.
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Pentru tine...
Pentru păsări, pentru fluturi,
Cerul e casă, vântul e zbor,
Pentru tine mii de săruturi,
Sunt al iubirii izvor.
Pentru copaci, pentru o floare,
Pământul e casă, apa e viață,
Pentru tine o îmbrățișare,
E zâmbetul de pe față.
Pentru deșertul ce-n arșiță piere,
Ploaia e viață, ploaia e hrană,
Pentru tine o mângâiere,
Este vindecarea de rană.
Pentru un suflet, pentru divin,
Omu-i creare, virtuți și porunci,
Pentru tine-un destin...
E zămislirea de prunci.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Ești...
Ești picătura ce-mi atinge obrazul,
ești ploaia mea din nor senin,
m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,
și aș surzi sub râsu-ți cristalin.
M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,
iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,
pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,
atunci și rob pe veci aș fi constrâns.
Ești noaptea ce îmi zămislește visul,
mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,
ești deopotrivă și piscul, și abisul
spre care tainic zilnic alergam.
Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,
în lungi scrisori, în care te strigam.
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Vecini
Nu mai avem cărări înspre vecini,
Nici urmă de acele vechi poteci,
E plin de buruieni şi de ciulini,
Şi-n faţa gardului, băncuţele stau reci.
Nu vrem să ştim unii de alţii,
Ne-am desparţit de parc-am fi-n război,
De mici, noi am crescut ca fraţii,
Şi-acum doar ură este între noi.
Avem garduri de doi metri,
Suntem străini, deşi am fost cumetri,
Lansăm doar vorbe aspre şi minciuni,
Şi-n fiecare zi ne blestemăm în rugăciuni.
Nu ştiu de ce, nu ştiu nici cum …
Aşa barbari am devenit,
Copiii noştri merg pe-acelaşi drum,
Dar cu un mers bolnav şi diferit.
Nu cer minuni ori fapte supraomeneşti,
Nu cer nimic din ce nu-mi poţi tu oferi,
Doar ura dintre noi s-o mistuieşti,
Căci doar puţin ne-a mai rămas de a trăi.
Pentru tine...
Pentru păsări, pentru fluturi,
Cerul e casă, vântul e zbor,
Pentru tine mii de săruturi,
Sunt al iubirii izvor.
Pentru copaci, pentru o floare,
Pământul e casă, apa e viață,
Pentru tine o îmbrățișare,
E zâmbetul de pe față.
Pentru deșertul ce-n arșiță piere,
Ploaia e viață, ploaia e hrană,
Pentru tine o mângâiere,
Este vindecarea de rană.
Pentru un suflet, pentru divin,
Omu-i creare, virtuți și porunci,
Pentru tine-un destin...
E zămislirea de prunci.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.