Rătăcire

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Din cer cad picături de apă

Pe care toți le așteptăm,

Este o mare binecuvântare

Dar nu știu dacă o merităm

Suntem atât de plini de ură

Și am uitat să dăruim iubire,

În jur este multă minciună

Dar toți sperăm la mântuire

Ne ducem zilnic la biserici

Și ne rugăm la Domnul Sfânt,

Dar amânăm să facem fapte

Cât mai trăim pe-acest pământ

Pe mulți ne doare adevărul

Când cineva ni-l spune-n față,

Îl dușmănim pentru-ndrăzneală

Și mai apoi îl ținem la distanță

Ne vine tare greu ca să iertăm

Pe cei ce fără vină ne-au rănit,

Cu ușurință acuzăm și judecăm

De parcă niciodată n-am greșit

Iată de ce mă-ntreb de merităm

Să cadă peste noi picuri de apă,

Dar cine-s eu să judec, când știu

Că-n groapă cade..cel ce sapă!

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

Mamă! Întoarce-mă în copilărie

sa mai copilăresc un pic

Să-mi mai port acea pălărie

din paie făcută de bunic.

Să mai simt încă odată

aerul cald, când visam, 

nu ma-m simțit niciodată

așa cum copilă eram.

Mamă! Mai zi-mi din nou

că mă iubești doar pe mine

Atunci când eram ca un ou

credeam că adolescența nu mai vine.

Mai lasă-mă să mă mai joc

Pe puntea de lângă vecinii, 

Care mereu cu norok, 

făceau cruciuliță pâinii.

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripe celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

În gândul ce noaptea frământă,

Nesomnul îmi mușcă din pleoape,

Tristețea beată apare și-mi cântă,

Balade născute demult în agape.

Prieteni și clipe de vis au murit,

Mă mângâie un înger cu alba aripă,

Și zilnic de moarte mă simt urmărit,

Iar viața sub carne aleargă și țipă.

Și singur bocesc cu fruntea pe lună,

Săpând amintiri de uitări îngropate,

Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,

Iar oasele-mi sunt aproape uscate.

Departe sunt ele, nescrise și-uitate,

Frumuseți și amor, sărmanele clipe,

Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,

Să le port curajos în priviri, pe aripe,

Să zburăm peste boli, peste moarte,

Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,

În cuvinte timide ce vor umple o carte,

Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Deschide ușa mamă,

Că lungă-i depărtarea,

Aștept, și bag de seamă,

Că n-ai primit scrisoarea.

Deschide odată mumă,

Căci ușa stă să frângă,

Tot podul casei sună,

Fereastra dă să plângă.

Deschide mamă dragă,

Căci bat de dimineață,

Și-oi bate noaptea-ntreagă,

Doar să te știu în viață.

Deschide maică sfântă,

Căci ziua e cam dusă,

Deja cocoșul cântă,

Iar eu adorm pe ușă.

Deschise bucuroasă,

Iar eu acum aflai,

Nu ușa de la casă,

Ci ușa de la rai…

Căci moartea fu la ea,

C-o zi-naintea mea,

Iar ea ducându-mi dorul,

Crezu că e feciorul.

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

Aceiași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...