Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 3 октября 2023
Просмотры: 645
Стихи из этой категории
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Regina mea cu părul argintiu
Ai încărunţit, buna mea,
Dar aşa îmi eşti şi mai dragă,
Îmi aminteşti de bunătate, de copilărie,
Şi aşa va fi viaţa-ntreagă.
Când greu mi-era la tine alergam
Şi-ţi povesteam necazurile mele,
Care-mi păreau atunci atât de mari
Şi viaţa o vedeam doar în probleme.
Mi-era de-ajuns, bunico, doar o vorbă,
Şi toat-a mea durere dispărea...
Aş vrea să mai adorm la tine-n poală
Cum adormeam în prunci mea.
Vremurile, însă, au trecut grăbite,
În goană mare anii au fugit
Aş vrea să te mai întâlnesc în cale
Şi să-ţi şoptesc "mi-e dor" necontenit.
Tu eşti Regina mea cu părul argintiu
Eu te sărut şi ţie mă închin
Abia aştept clipa
La tine să revin...
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Fiule ești botezat?
Ca părinte-i important,
Să ai fiul botezat.
Din râul Dumnezeiesc,
La botez apă primesc,
Și e sfințită de el,
Duhul de la Dumnezeu.
Îl am în sufletul meu,
Mă veghează e cu mine,
Și îmi face numai bine.
Botezul a fost lăsat,
De măritul împărat...
Și ISUS s-a botezat,
Așa cum a fost lăsat,
Cu iubire către noi,
Să ne ajute la nevoi.
Nou capitol
Per ansamblu-n evocare,
Pe deplin, fiind memoral
Prin ticheta de stocare
Visul chiar că-i doar banal.
Porumbelul a zburat
Cu aripile-n neant,
Fiind tot mai fermecat,
Vidul cel predominant.
Meditația-n peisaj,
În frunza-ți de toamnă
E ca lirica-n sondaj,
Ca o rimă mai de seamă.
A fost bine, a fost rău,
Să lăsăm în pozitiv.
Timpul fuge prin pârău
Plus-minus infinitiv.
Noua poartă s-a deschis,
Nou capitol s-a-nceput.
Vechea poartă s-ar fi-nchis,
Dar urma ei, nu s-a pierdut.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Regina mea cu părul argintiu
Ai încărunţit, buna mea,
Dar aşa îmi eşti şi mai dragă,
Îmi aminteşti de bunătate, de copilărie,
Şi aşa va fi viaţa-ntreagă.
Când greu mi-era la tine alergam
Şi-ţi povesteam necazurile mele,
Care-mi păreau atunci atât de mari
Şi viaţa o vedeam doar în probleme.
Mi-era de-ajuns, bunico, doar o vorbă,
Şi toat-a mea durere dispărea...
Aş vrea să mai adorm la tine-n poală
Cum adormeam în prunci mea.
Vremurile, însă, au trecut grăbite,
În goană mare anii au fugit
Aş vrea să te mai întâlnesc în cale
Şi să-ţi şoptesc "mi-e dor" necontenit.
Tu eşti Regina mea cu părul argintiu
Eu te sărut şi ţie mă închin
Abia aştept clipa
La tine să revin...
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Fiule ești botezat?
Ca părinte-i important,
Să ai fiul botezat.
Din râul Dumnezeiesc,
La botez apă primesc,
Și e sfințită de el,
Duhul de la Dumnezeu.
Îl am în sufletul meu,
Mă veghează e cu mine,
Și îmi face numai bine.
Botezul a fost lăsat,
De măritul împărat...
Și ISUS s-a botezat,
Așa cum a fost lăsat,
Cu iubire către noi,
Să ne ajute la nevoi.
Nou capitol
Per ansamblu-n evocare,
Pe deplin, fiind memoral
Prin ticheta de stocare
Visul chiar că-i doar banal.
Porumbelul a zburat
Cu aripile-n neant,
Fiind tot mai fermecat,
Vidul cel predominant.
Meditația-n peisaj,
În frunza-ți de toamnă
E ca lirica-n sondaj,
Ca o rimă mai de seamă.
A fost bine, a fost rău,
Să lăsăm în pozitiv.
Timpul fuge prin pârău
Plus-minus infinitiv.
Noua poartă s-a deschis,
Nou capitol s-a-nceput.
Vechea poartă s-ar fi-nchis,
Dar urma ei, nu s-a pierdut.
Copilăria...
În fiecare noapte în minte îmi încarc,
Copilăria toată cu jocurile sale,
Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,
Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.
Și drumul înapoi mă face ca să plâng,
Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,
Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,
Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.
Iar sunetul ritmat al roților pe șine,
Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,
Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,
Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.
Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,
Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,
Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,
Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.
Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,
Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...
Другие стихотворения автора
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Văz-duh
Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,
Iar norii se plimbă încet pe retină,
În palme țin constelații și aștri,
Și în jur răspândesc lumina divină.
Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,
Șoapta îmi este alint și dojană,
Izvorul de munte pe umeri îmi cade,
Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.
Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,
Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,
Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,
Trenuri de gânduri, demult rătăcite.
Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,
Ducând în adâncuri taine din stele,
Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,
Hrănite cu visuri și dorințe rebele.
Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,
Și norii se pierd într-un vis necuprins,
Timpul îngheață în amurgul de seară,
Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.
Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,
Oasele mele nu mai au rădăcină,
Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,
Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.
E-nvolburată iar cărarea...
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Iar șerpii colcăie la fiecare pas,
Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,
Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.
N-am mai prășit ogorul meu demult,
Iar coasa stă tocită pe scriptură,
Cântări demonice în șoaptă eu ascult,
Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.
Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,
Doar ochii îmi mai scapără din când în când,
De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,
Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.
Mă simt pierdut și suspendat în lume,
Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,
Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,
Să muște mărul cel aducător de moarte.
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,
Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,
Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Epigrame XXXI
Metamorfoză
Fusei la socri cu nevasta,
Și am rămas mirat de asta,
La dânșii soața mea e mută,
La mine acasă e limbută.
Abuz în serviciu
Nevastă-sa e bioloagă,
Iar casnicia lor e în declin,
C-a prins-o în zănoagă,
Cum studia un corp străin.
Unui ucenic
Cu ce profesor prost ai studiat,
De nu poţi să înfăptuieşti nimic?
Iar el răspunse entuziasmat,
Am fost autodidact de mic.
Dorinţă
Un chel spuse la soţioară,
După ce de aici m-oi duce,
Că n-am avut podoabă capilară,
Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.
La o întrunire de partid
Cum se creează între ei conexiuni,
Le explica un lider de partid…
Dar am şi eu suspiciuni,
Că-n capul lor e numai vid.
Dilemă
Am fost la o bijuterie,
Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,
Vreţi ceva pentru soţie,
Sau doriţi ceva mai scump?
Confuzie
Una cu fustă a atacat,
În miezul zilei pe maidan,
Iar la anchetă a declarat:
- Am crezut că-i scoţian.
Potrivire
Ce bine arătau ca miri,
Şi ce miros în jur plutea,
Ea - un buchet de trandafiri rozé,
El - un buchet de Aligoté.
Medicului epigramist
Încercând o epigramă,
Cu mintea-i filozofă,
Un medic mai de seamă,
A avortat o strofă.
S-a făcut reparații tot anul la CET,
directorul declara la TV:
Căldură va fi în orice casă,
Chiar de afară va fi ger...
Instant o abureală deasă,
A și ieșit de sub calorifer.
Împărțire pământ – cota doi acri
De la primărie,
A venit solie,
Şi-un tip cam acru,
Îmi măsură un acru.
Unui chel
Marcat pe veci de adevăr,
Și ca o răzbunare pe geneză,
Porni cu un buștean de păr,
La un tâmplar, să-l ia la freză.
Unui general retras la sat
Ne e bine un general,
Ca sa fie în general,
Prea comun,
Într-o comună.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
Văz-duh
Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,
Iar norii se plimbă încet pe retină,
În palme țin constelații și aștri,
Și în jur răspândesc lumina divină.
Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,
Șoapta îmi este alint și dojană,
Izvorul de munte pe umeri îmi cade,
Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.
Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,
Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,
Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,
Trenuri de gânduri, demult rătăcite.
Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,
Ducând în adâncuri taine din stele,
Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,
Hrănite cu visuri și dorințe rebele.
Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,
Și norii se pierd într-un vis necuprins,
Timpul îngheață în amurgul de seară,
Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.
Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,
Oasele mele nu mai au rădăcină,
Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,
Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.
E-nvolburată iar cărarea...
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Iar șerpii colcăie la fiecare pas,
Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,
Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.
N-am mai prășit ogorul meu demult,
Iar coasa stă tocită pe scriptură,
Cântări demonice în șoaptă eu ascult,
Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.
Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,
Doar ochii îmi mai scapără din când în când,
De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,
Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.
Mă simt pierdut și suspendat în lume,
Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,
Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,
Să muște mărul cel aducător de moarte.
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,
Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,
Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.