Категория: Мысли
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Cărțile mele,,Editura Sfântul Ioan
Дата публикации: 29 декабря 2024
Комментарий: 1
Просмотры: 159
Комментарий
Стихи из этой категории
Simulări
îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată
trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate
te bucuri și suferi într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane
cu iepuri de porțelan
în care timpul
această mașinărie infernală de zdrobit inimi
oprește în toate intersecțiile.
Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd
pe care ți-o scrii singură
într-o regie de excepție a minții.
Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii
excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.
E drept că scenaristul îți recomandase să eviți orice amestestec frivol de lumină
și n-ai zis nu
înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească
într-un evantai al culorilor...
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Vămi
mi-a fost imposibil să plec
să-mi fiu mie însumi
fiecare părticică din sufletul meu
aparține norilor de pe cer
prezenți în toate dimineților mele
răscolite de gânduri
pădurii de brad
cu mirosul ei inconfundabil de cetină
și rășină care ți se lipește de dinți
izvorului tainic
tremurat de inimile peștilor rătăciți
printre lespezi
vântului călător
bunicul îmi spusese cândva
să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni
fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul
spre tine
și să cuceresc Roma
ca Iulius Cezar
nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur
bătrânului Charon
la granița dintre spațiu și timp…
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".
Simulări
îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată
trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate
te bucuri și suferi într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane
cu iepuri de porțelan
în care timpul
această mașinărie infernală de zdrobit inimi
oprește în toate intersecțiile.
Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd
pe care ți-o scrii singură
într-o regie de excepție a minții.
Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii
excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.
E drept că scenaristul îți recomandase să eviți orice amestestec frivol de lumină
și n-ai zis nu
înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească
într-un evantai al culorilor...
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Vămi
mi-a fost imposibil să plec
să-mi fiu mie însumi
fiecare părticică din sufletul meu
aparține norilor de pe cer
prezenți în toate dimineților mele
răscolite de gânduri
pădurii de brad
cu mirosul ei inconfundabil de cetină
și rășină care ți se lipește de dinți
izvorului tainic
tremurat de inimile peștilor rătăciți
printre lespezi
vântului călător
bunicul îmi spusese cândva
să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni
fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul
spre tine
și să cuceresc Roma
ca Iulius Cezar
nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur
bătrânului Charon
la granița dintre spațiu și timp…
Epigrame XXVII
Confuzie
Tot îmi spunea că e fecioară,
Şi că băieții nu îi plac,
Şi s-a adeverit din prima seară,
Că e fecioară, doar în zodiac.
Unei polițiste
A reușit să intre-n breaslă,
Chiar dacă n-are pic de har,
Şi-o zgândără în țeastă,
Cum s-ajungă, sub-comisar.
Concediu la mare
Când am trecut pe pod canalul,
Și-am pomenit Mamaia-n nume,
Pe soață o și luase valul,
Iar eu sunt plin de spume.
Unui șofer de ziua îndrăgostiților
Se pregătise cu mult tact,
Cu flori a presurat decorul,
Şi-a pus lentila de contact,
Dar nu i-a mai pornit motorul.
Unei dive
Merge Eva înțepată,
Şi saltă mereu din cur,
De zici că-i modelată,
Nu din coastă... din femur.
Colegi de serviciu - înainte de program
Consumam la bar,
Câte-un pahar,
Eu dau pe gât...
El dă în gât.
Unui gardian - la penitenciarul de femei
Patrulând lângă celula șese,
Unde stă o blondă suavă,
Ea, frecându-se pe fese,
I-a plecat un glonț pe țeavă.
Profesorul masochist
Iubitul meu e profesor,
Iar noaptea-mi dă testare,
Eu iau un zece foarte ușor,
Iar el un patru la purtare.
Revers
Dacă-ar fi pe Adam să-L facă,
Din corpul Evei foarte delicat,
Din milă pentru Busuioacă,
Cu siguranță îl face... din ficat.
Soției
Soția mea e profesoară,
Şi zi de zi sunt foarte atent,
Dar numai noaptea bunăoară,
Mă lasă întruna corigent.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".
Другие стихотворения автора
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Decădere
O liniște vuiește sub mine,
De senzații sunt sterp,
Mi-e gândul Doamne la tine,
Deși sunt la un Altul adept.
În plină stradă îmi vine să plâng,
Iar am ratat de puțin paradisul,
De pe aripi molozul mi-l strâng,
Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.
În mine trăiește Abel și Cain,
Nu mai știu să-mi cer nici iertare,
Cu ochi noroioși spre cerul senin,
Caut lumina și raza de soare.
Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,
Mă abat de la viață și lume,
Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,
Și-mi șterg prin botez vechiul nume.
Clopote plâng în biserici uitate,
Prescura-i dosită la moară sub valț,
Târându-mă-n genunchi și pe coate,
Aștept un miracol să pot să mă-nalț.
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Decădere
O liniște vuiește sub mine,
De senzații sunt sterp,
Mi-e gândul Doamne la tine,
Deși sunt la un Altul adept.
În plină stradă îmi vine să plâng,
Iar am ratat de puțin paradisul,
De pe aripi molozul mi-l strâng,
Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.
În mine trăiește Abel și Cain,
Nu mai știu să-mi cer nici iertare,
Cu ochi noroioși spre cerul senin,
Caut lumina și raza de soare.
Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,
Mă abat de la viață și lume,
Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,
Și-mi șterg prin botez vechiul nume.
Clopote plâng în biserici uitate,
Prescura-i dosită la moară sub valț,
Târându-mă-n genunchi și pe coate,
Aștept un miracol să pot să mă-nalț.
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Ridică-mă
Ridică-mă când sunt căzut,
Ajută-mă când am pierdut,
Răneşte-mă când sunt ostil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Ajută-mă când nu mai pot,
Învaţă-mă când sunt netot,
Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,
Mă mângâie cu mâini de mamă.
Răneşte-mă când sunt viclean,
Învaţă-mă să fiu mirean,
Şi când greşesc ca altădată,
Tu să mă ierţi precum un tată.
Iubeşte-mă când sunt prea crud,
Învaţă-mă cum să te ascult,
Pătrunde-n somnul meu tiptil,
Şi pune-mi suflet de copil.
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
RAO