Sărbători fericite !

În toiul nopții, lin tresare,

Cu visul prins într-o năframă,

Sub gene-i lacrimă o floare,

Din ochii mari cuprinși de teamă.

Odaia-i plină de mireasmă,

Focul plânge în surdină,

O stea îi miruie agheasmă,

Pe trupu-i zvelt de balerină.

Mâna-i tremură întruna,

Îi fac vânt și îi dau apă,

Sus pe boltă râde luna,

Până când de zori se crapă.

Gura-i albă ca de cretă,

Peste-o vreme mi-a șoptit:

-Vai ce noapte indiscretă,

Îmi spunea: - Te-a părăsit!

Tu poate nici nu știi că fără veste,

Se pierde-n visul tău acea poveste,

Cu un răvaș, cu al meu nume,

Ce lasă-n urmă întreaga lume,

Și-un fel de pace care nu se vede,

Doar stă ca apa limpede în vedre.

Iar dimineața, când lumina vine,

Și mută noaptea-n lucruri mai mărunte,

Va fi rămas din tot ce ne-a legat

Un fir de dor, abia de observat,

Dar care ține cerul să nu cadă,

Și inima cu-a sa iubire fadă.

Și poate-n vise îți va ajunge,

Un semn din somnu-mi care plânge,

Un gând ce se-nfiripă-n șoapte,

Și-ți mângâie urechea-ntreaga noapte,

Iar blânda lună-n geam îți bate,

Să vezi prin ea, a mea singurătate.

Tăceri adânci se strâng sub pleoape,

Ca lacrimi sfinte să dezgroape,

Și-n suflet cad tristeți, încet

Și-ți bate ochiul stâng discret;

Și-n spaima ta, un rece simț revine,

Că s-a-ntâmplat ceva cu mine.

Și-n somnul tulbur, noaptea-i tristă,

Iar luna a coborât pe prispă,

Și casa-i plină de singurătate,

Iar ochiul stâng mai tare ți se zbate,

Și parcă aievea încet se mișcă clanța,

Și-n marș funebru trece ambulanța.

Ca o ploaie mănoasă în pământul uscat, 

Îmi gâfâie-n minte amorul ce-l scriu, 

Prăbușit la pământ cu mâna îți fac, 

Și-mi spui: Prea târziu, prea târziu! 

Mi-ai lăsat pe buze un cântec ciudat,

Cu versuri ce ard într-un foc ce nu-l știu,

M-ai visat într-o noapte și brusc te-ai sculat, 

Strigând: Prea târziu, prea târziu!

Îmi culeg din abisuri durerea râzând,

Caut spicele coapte, căzute-n pustiu,

Iar tu taci, însă eu, umblu plângând,

Fiindcă știu, că-i târziu, prea târziu!

Mi-e iubirea o rană ce nu s-a închis, 

Un ecou ce răzbate din lut sângeriu,

Și aș vrea ca pe-un leac aici să te știu, 

Dar îmi spui, că-i târziu, prea târziu!

Din icoana tăcerii ți-am frânt un cuvânt,

Dar căzu ca un fulger pe ceru-mi pustiu,

Ai zâmbit ca o umbră ascunsă-n pământ,

Și-ai șoptit: E târziu, prea târziu! 

Am plecat, pribegind cu un dor de-nceput,

Ca o frunză purtată de-un vânt timpuriu,

Pasul îmi este încâlcit și mereu abătut, 

Și aș vrea să mă-ntorc...Dar e târziu, prea târziu!

Curge o cărare de noroi frământat, 

Prin sufletu-mi ars de aceleași păcat, 

Ea duce spre hruba aflată sub coasta, 

Din care jumate mi-a luat-o nevasta.

Se învârte pământul sub un picior, 

Universul îl simt în ochi drept ulcior, 

Cu viteza luminii  gândul se plimbă, 

Străina cărare mersul mi-l schimbă. 

Prin sânge și lut se prelinge tăcerea,

Ca un șarpe de fum ce poartă durerea,

Și-adesea pe tâmple o voce adoarme,

Și-n minte îmi sună infinite alarme.

Sub frunte se-ascunde un soare drăcesc

De umbra acelui păcat strămoșesc,

Și-n fiecare pas ce se pierde-n noroi,

Aud cum se rupe lumina din noi.

Cărarea acum s-a scurtat la un pas,

Din noroiul spurcat nimic n-a rămas,

Și totuși nu pot să ajung la lumină,

Și nu știu de ce, și cine-i de vină…

Să poți uita e-un har,

Să poți uita-i virtute

De nimeni să nu ai habar,

În clipele tăcute.

Să poți uita e-un leac,

Să poți uita e tihnă,

Și-ai să trăiești un veac,

Cu sufletu-n odihnă.

Să poți uita e zbor,

Spre ceruri larg deschise,

Un cântec plin de dor,

Cu suferinți nescrise.

Să poți uita-i un dar,

Din suflet dat iubirii,

E crinul din altar,

Cununa dată firii.

Să poți uita e vis,

Un tainic legământ,

Un sunet necuprins,

Ce va erupe-n cânt.

Să poți uita e drumul,

Ce duce spre lumină,

Jăratecul și scrumul,

Ce piere în surdină.

Tu, uită, tot ce-i greu,

Și lasă-ți calea dreaptă,

Și sufletu-ți mereu,

Îți va vorbi  în șoaptă.

Iubita mea să mergem spre zăpezi, 

Îmi curge-n sânge numai soare, 

Și parcă încet mă dezmembrez, 

Și curg în picuri ca o lumânare. 

Iubito, hai oprește vara ce mi-e chin, 

Cu lacrimi ninge peste carnea arsă, 

Pe trup să-mi crească albii crini, 

Și flori de gheață din zăpada toarsă. 

Să ne-așezăm tăcuți lângă un drum,

Unde  nici vântul nu poate să răzbată,

Să îmbrăcăm al iernii alb costum, 

Să-nghețe-n măruntaie vara toată. 

Să ningă peste noi până vom piere,

Sub alba întindere fără de pată, 

Să-mi fie dor de-o revedere,

Cu-n petec de pământ și bolta înstelată.

Iar când sfârșitul va viscoli zăpada, 

Și îngeri vor suna ușor din clopoței, 

E semn că vesnicia-și cheamă prada, 

Și-om scoate capul, ca primii ghiocei. 

pare aiurea să simți că nu ești singur

pe lume

între tine și lucrurile abstracte din jur cineva a tras o line dreaptă

peste care nu poți să treci

degeaba râzi când îți bei cafeaua de dimineață

distanța rămâne aceeași

ca orizontul

îți poți trimite doar visul înaine

piciorul însă se afundă inexorabil în timp

la jumătatea drumului

e un loc în care nu crește nici iarba

nu zboară nici păsările

nu urlă nici lupii

toți au câte-o linie dreaptă de demarcație între ei

care face orice întâlnire imposibilă

pe deasupra mai este și a naibii de frig

de departe vezi cum crapă pietrele

cu Soarele refugiat în punctul cel mai înalt

al zilei

și nu ți-ai dori să fii acolo niciând…

Nu mai pot iubi pe nimeni 

Ce sa știi? 

Că te-am iubit puțin mai diferit. 

Tu iartă-mă ca nu am putut să-ți fiu 

Să-mi fi... 

Iartă-mă că acum sunt mai distanta 

Rece

Nu știam că dragostea din mine va trece... 

Și-n suflet  sunt doar mici firimituri de tine, 

În schimb, am risipit lacrimi și-o mie.

Te răscolește

Scoate din tine tot ce ai mai bun

Si te lasă un nebun.

Te lupti si te zbati

Cu toate greutatile ce le ai de rezolvat

Si parca nu se mai termina.

Incerci sa nu mai obosești dar e din ce in ce mai greu sa le ocolești.

Mergi linistit pana dai dupa colt de ele

Si arunca spre tine toate cele rele.

Viața asta,

E din ce in ce mai grea.

Te lupți,te zbați

Dar tot ai ceva de terminat.

Încerci sa nu te mai gândești,

La toate fricile pe care le trăiești.

Viața asta,

Trebuie sa termini ce ai început

Ca de nu,

Vei rămâne doar un nebun

🖋️ Sufletul se scrie în litere.

În emoții, în tăceri, în fragmente de viață....Dar lumea în care ne trezim în fiecare dimineață se mișcă în cifre reci, exacte, inevitabile.

Ne măsurăm zilele în ore, succesul în indicatori, timpul în ani și viața în ecrane.Între aceste două lumi învățăm să trăim.

Provocarea nu este să fugim de numere, ci să nu ne pierdem sufletul în goana după ele. Să nu lăsăm cifrele să ne transforme în roboți, dar nici să nu uităm că, uneori, tocmai ele ne dau aripi.

Cifrele reci devin calde atunci când le dăm un sens. Când le transformăm în punți pentru a duce mai departe ceea ce simțim. Nu deveni o cifră într-o statistică. Fii poezia care dă viață ecuației!...

De când noaptea încet se crapă,

Şi ziua îşi prinde viaţa,

O forfotă mare se-arată …

Bună dimineaţa!

Scoate capul roşiatic,

Soarele s-alunge ceaţa,

Se trezeşte un lunatic,

Bună dimineaţa!

Trece un roi de albinuţe,

Din flori să strângă dulceaţa,

Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,

Bună dimineaţa!

Iese în grabă o gospodină,

Merge să îşi facă piaţa,

Şi-i urează o vecină,

Bună dimineaţa!

Iese turma într-un ropot,

Să pască verdeaţa,

Doi batali îşi dau din clopot,

Bună dimineaţa!

Se ciocnesc doi slabi de fire,

Însă unul sparge gheaţa,

Şi îi zice din privire,

Bună dimineaţa!

Oricine tu vei fi,

Citeşte şi te adună,

Şi îţi urez în fiecare zi,

O dimineaţă bună.

Am finisat stihul meu, 

punând ultimul punct 

ca un final bun.

privesc poezia de la-nceput, 

 și până la final,

citind-o iarăși,și iarăși 

văd străluciul în fiecare silabă,consoană.

cuvânt, semn de punctuație.

și parcă mai am ceva de scris în ea.

dar cuvintele mi s-au terminat.

Deci,ca dublu final mai adaug un punct,

nu departe de primul.

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

(30.09.2024)