M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 24 сентября 2024
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 2
Просмотры: 292
Комментарий
Стихи из этой категории
Ultima filă...
Mi-a rămas o carte nescrisă,
Și-n suflet o ușă deschisă,
O carte c-o singură filă,
Cea mai amară, cea mai umilă.
Ea stă pe un raft mai aparte,
Umbre se-ncovoaie pe coală,
Cine-o va scrie-i departe,
Ori pare să nu aibă cerneală.
Cu anii trecuți și galben ca ceara,
Cu trupul slăbit, aproape fosilă,
Văd îngerul cum cară cerneala,
Și moartea îmi scrie ultima filă.
Brusc o lumină m-absoarbe din trup,
O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,
Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,
Și-n suflet se-nchide ultima ușă.
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
Lumina sfântă
Cu fapte sa arătat,
Domnul nostru împărat.
A făcut doar lucruri care,
Să vedem ce puteri are.
Sunt puteri Dumnezeiești,
Pentru că puterea lui,
Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,
Să credem cu-adevarat .,.
Hristos în lumina-i mare,
Arătând a lui schimbare,
Haine albe a-mbracat,
Nouă ni s-a arătat.
Iară bunul Dumnezeu,
A zis ăsta este fiul meu,
L-am trimis pe el în lume,
Să vă fie vouă bine.
Și trimite tot mereu,
Lumină-n mormântul său,
E lumina sfântă care,
O primim noi fiecare.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Christos a înviat !
L-am văzut în firul ierbii,
În flori de măr,de cais și în magnolii,
L-am văzut în zborul lin de vrăbii
Și în trilul duios al privighetorii.
L-am văzut în adieri blânde de vânt,
În dimineți și-n boabele de rouă,
În grânele ieșite din pământ
Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.
L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil
Și-n bucuria pură din ochii lui,
L-am văzut în culoarea unui flutur fragil
Și în căușuri de inimi în trăirea viului.
L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,
Stropea pământul cu iubire,
Cu dragoste mângâia toată suflarea
Îmbrăcând-o în strălucire.
Ultima filă...
Mi-a rămas o carte nescrisă,
Și-n suflet o ușă deschisă,
O carte c-o singură filă,
Cea mai amară, cea mai umilă.
Ea stă pe un raft mai aparte,
Umbre se-ncovoaie pe coală,
Cine-o va scrie-i departe,
Ori pare să nu aibă cerneală.
Cu anii trecuți și galben ca ceara,
Cu trupul slăbit, aproape fosilă,
Văd îngerul cum cară cerneala,
Și moartea îmi scrie ultima filă.
Brusc o lumină m-absoarbe din trup,
O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,
Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,
Și-n suflet se-nchide ultima ușă.
Lichele indispensabile
Nu mã plâng de supãrare,
Cã nu are niciun rost;
Fiindcã nu-i o zi sub soare
Sã nu dau peste vreun prost!
Când îşi cascã gura mare
Şi-mi transmite-al sãu venin,
Mult prea blândã mi se pare
Muşcãtura de asin!
Parcã-l scoate ciuma-n cale,
Sau eu însumi l-aş chema!
Dar lui i se par normale
Cheful lui, rãbdarea mea...
Când îmi merge cel mai bine,
Când mi-e soarele mai drag,
Mã trezesc, din zãri senine,
Peste ceafã, c-un ciomag!
Când vrea cerul sã m-asculte
Şi e roş la orizont,
O lichea, din cele multe
Sare-n cale-mi, c-un afront.
De n-ar exista prostia
Şi, de n-ar avea copii,
Seacã, nu ar fi pustia,
Viaţa, viaţã n-ar mai fi!
Pe neisprãvitul mare,
Cât şi pe cel mititel,
Netratându-i, ca atare,
Veţi pãţi şi voi, la fel!
Decât falnica prostie
Sã vã facã vreun hatâr,
Preferaţi, cu bucurie,
Muşcãtura de catâr!
Lumina sfântă
Cu fapte sa arătat,
Domnul nostru împărat.
A făcut doar lucruri care,
Să vedem ce puteri are.
Sunt puteri Dumnezeiești,
Pentru că puterea lui,
Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,
Să credem cu-adevarat .,.
Hristos în lumina-i mare,
Arătând a lui schimbare,
Haine albe a-mbracat,
Nouă ni s-a arătat.
Iară bunul Dumnezeu,
A zis ăsta este fiul meu,
L-am trimis pe el în lume,
Să vă fie vouă bine.
Și trimite tot mereu,
Lumină-n mormântul său,
E lumina sfântă care,
O primim noi fiecare.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Christos a înviat !
L-am văzut în firul ierbii,
În flori de măr,de cais și în magnolii,
L-am văzut în zborul lin de vrăbii
Și în trilul duios al privighetorii.
L-am văzut în adieri blânde de vânt,
În dimineți și-n boabele de rouă,
În grânele ieșite din pământ
Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.
L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil
Și-n bucuria pură din ochii lui,
L-am văzut în culoarea unui flutur fragil
Și în căușuri de inimi în trăirea viului.
L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,
Stropea pământul cu iubire,
Cu dragoste mângâia toată suflarea
Îmbrăcând-o în strălucire.
Другие стихотворения автора
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Eu ţi-am spus…
Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,
Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,
Când vântul sufla neîncetat şi câinos,
Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,
C-am să plec undeva la capăt de lume,
Unde soarele se pierde-n genune,
Şi luna urlă neîncetat la pustiu,
Aruncând peste noapte praf argintiu.
Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,
C-am să zbor către lumea cea veche,
Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,
Şi-am să lupt pentru tine cu ei…
Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,
Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,
Nemurire să sufle peste ochii mei reci,
Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Tinereţe
Eram frumos cu trupul zvelt,
Cu vânt bătând prin buzunare,
Purtam și soarele în piept,
Iar ochii îmi erau văpaie.
Aveam și zbor, și prăbușiri,
Mușcam din cărni și oase,
Mă-nțelegeam doar din priviri,
Cu toate fetele frumoase.
Cântam în crâșme nopți în șir,
Iar inima-mi urla de bucurie,
Făr-o lețcaie în chimir,
Plăteam cu trupu-a mea simbrie.
Acum îmi bate coasa-n ușă,
Carnea-mi miroase a pământ,
Of tinerețe, scânteie și cenușă,
De ce nu m-ai vârât și în mormânt?
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Eu ţi-am spus…
Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,
Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,
Când vântul sufla neîncetat şi câinos,
Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,
C-am să plec undeva la capăt de lume,
Unde soarele se pierde-n genune,
Şi luna urlă neîncetat la pustiu,
Aruncând peste noapte praf argintiu.
Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,
C-am să zbor către lumea cea veche,
Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,
Şi-am să lupt pentru tine cu ei…
Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,
Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,
Nemurire să sufle peste ochii mei reci,
Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Tinereţe
Eram frumos cu trupul zvelt,
Cu vânt bătând prin buzunare,
Purtam și soarele în piept,
Iar ochii îmi erau văpaie.
Aveam și zbor, și prăbușiri,
Mușcam din cărni și oase,
Mă-nțelegeam doar din priviri,
Cu toate fetele frumoase.
Cântam în crâșme nopți în șir,
Iar inima-mi urla de bucurie,
Făr-o lețcaie în chimir,
Plăteam cu trupu-a mea simbrie.
Acum îmi bate coasa-n ușă,
Carnea-mi miroase a pământ,
Of tinerețe, scânteie și cenușă,
De ce nu m-ai vârât și în mormânt?
Spre-al casei pridvor…
Mă uit în oglindă și-adesea tresar,
Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,
Și caut scânteie în ruguri și aștri,
S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.
Mă simt un Cioran exilat în mansardă,
Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,
Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,
Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.
Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,
De țară și amici alungat și trădat,
Cu piatra în os și lemnul în sânge,
Dalta în mână mi se vaită și plânge.
Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,
Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,
Pe Champs-Elysees cu pas românesc,
La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.
Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,
Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,
Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,
Ce curge alene spre-al casei pridvor.
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Gabriel Trofin