Frământări

 

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

 

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

 

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

 

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

 

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

 

 


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online Frământări

Дата публикации: 28 сентября 2023

Добавлено в избранное: 1

Просмотры: 544

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Zi-mi

Ține mâna mea și spune-mi,

Ce ți-ai spune dacă te-ai vedea din nou copil?

Ce reproș, ce rugăminte,

Ceva ce ai ține minte?

Ține palma mea și spune-mi,

Ce ai face dacă nu ai fi infirm?

Ai alerga după faimă,

Sau ți-ai vinde sufletul pentru o haină?

Privește-mă în ochi și spune-mi,

Ce ai face ca să nu mai fii un om hain?

Eu cred că omenirea e un cancer,

Iar bunătatea și altruismul nu ne place.

Dacă adevărata fire a unui om încerci sa o dezbraci,

Vei observa ca este aievea unor draci.

Еще ...

Îmbătrânesc de dor

Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos 

Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,

Să împietrești privindu-mi ochii întristați,

Plini de slăbiciune și amărăciune

 

Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,

Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,

Otrăvită de gustul tău amar,

M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,

Ce acum mă izgonesc spre pierzanie

 

Am crezut în iubirea ta,

Te-am lăsat să-mi mângâi inima,

Pentru a-mi umple golul din suflet,

Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,

De la atâtea lacrimi fierbinți

Iubeam diferit, tu doar vizual,

Iar eu cu regret acum amarnic sufletește

 

 

 

Еще ...

Fata cu ochii azur

O,fată cu ochii azur,

Un cer întreg porți în privire!

Senin și fără de cusur,

Precum ți-e chipul numai ție

 

Timpul,tot trece peste noi,

Cu anotimpuri grele—

Dar nu se atinge de-ai tăi ochi,

Ce sunt ca două stele

 

Oricât de singur s-ar simți,

Amurgul nu îți poartă pică

Căci doar privindu-l înapoi,

Îi alungi orice frică

 

O,fată cu ochii azur!

O lume întreagă de-aș străbate

Te-aș revedea în orice colț,

În răsărit și-n ape

 

Nu mi-aș permite să te uit,

Și nici n-aș vrea vreodată!

O,fată cu ochii azur,

O,preafrumoasă fată!

Еще ...

Femeia

 

Cu furca aș pleca în cer,

Să-ncarc un car cu stele,

Apoi pe toate să le-ofer,

Numai femeilor rebele.

 

Să prind în mână sânul lunii,

Să mestec razele de soare,

Strângând în ciur apa furtunii,

C-apoi să pot scuipa răcoare.

 

Aș reclădi femeia din mătasă,

Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,

Aș pune-o la răscruce ca ispită,

Să moară inima de hepatită.

Еще ...

Noaptea

Noaptea e ca marea
Nu poți a vedea nimica
De întunericul ca valurile te cuprindea
Și soarta ți-o decidea

Deasupra ta,dacă te-ai uita
Tu poți vedea
Stelele ce se uitau
Și licărarea ce o făceau

Toată noptea de ai sta
Și de te-ai uita prin fereastra mea
Cum fac eu acuma
Și cu lumina stinsă,a-ți depăși frica

Și,chiar de-i văduva ea
Eu am decis a sta
Pentru a o mai alina
De singurătatea pe care o simțea

Eu voi continua
A scrie poezia mea
Până va veni dimineața
Și ea va pleca

Și mă uit la ultima stea
Care strălucea pe bolta mea
Până când și ea va cădea
Se va scufunda în întunericul,care o înghițea

Toată poezia asta
Am scris-o cam pe la opt
Și nu știu ce ma luat
De ce mă m-aș culca

Cred că o să am cearcăne
De la nopțile pierdute
Visând cu ochii deschiși
Și pe la cer uitândumă un pic

De m-aș uita în oglindă
Eu nu mai negrul din suflet,se observă
Pentru fiecare ființă
Oricât de mică
Nu o să fie mai pură
Decât luna pe cer,nevăzută

 

Еще ...

Singur...

 

Zorii-mi intră prin perdea,

Mii de sulițe cerești,

Singur stau și beau cafea,

Dar pe masă-s două cești.

 

Două scaune-s în casă,

Și de asemeni două linguri,

Câte una stă la masă,

Viața oamenilor singuri.

 

Vântul suflă pe afară,

Singur bântuie prin lume,

Parcă-i viața mea amară,

Ce nu am cui a o spune.

 

Iar clepsidra molcom curge,

Gongul sună peste ringuri,

Timpu-ncet, încet parcurge,

Lumea oamenilor singuri.

 

Parcă aud că-n ușă-mi bate,

Îi simt pașii pe podea...

-Tot tu ești singurătate?

Pleacă, du-te, nu mai sta!

Еще ...

Другие стихотворения автора

Dumnezeu a plouat peste mine

 

Dumnezeu a plouat peste mine,

Cu lacrimi cât bobul de rouă,

Mânat fiind de sentimente haine,

Am deschis umbrela, dorind să nu plouă.

 

Am căutat să sărut mâini de mojici,

M-am târât prin mizerii umane,

Am supărat pe părinţi şi amici,

Şi-am distrus iubiri diafane.

 

M-am înrolat în legiunea străină,

Străină de mine şi tot ce-am trăit,

Duşmani mi-am făcut dintre cei fără vină,

Iubind ce-am urât şi urând ce-am iubit.

Еще ...

Oamenii străzii - glosă

 

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

 

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

 

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

 

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

 

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

 

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

 

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

 

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Еще ...

Apocalips

 

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

 

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

 

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

 

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

 

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

 

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

 

Еще ...

A iubi viața...

 

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

 

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

 

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

 

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

 

 

Еще ...

Un ultim apel

 

Am sunat să întreb ce mai faci,

Și cine de grijă-ți mai poartă,

Între atâtea apeluri, tu zaci

Și nici că-ți mai pasă de soartă.

 

Am sunat să te-ntreb despre tata,

Căci știu că îl suni sus în cer,

Oftând, îmi mai spui de una de alta,

Şi-apoi îmi vorbești despre el.

 

Se-aude încet o liniște-n vorbire,

De parca-i ști de undeva că plâng,

Și - n glasul tău plin de iubire,

Cuvintele în gemete se frâng.

 

De piept îmi vine să mă iau cu cerul,

Să plâng cu picături de sânge,

Să închid pentr-un minut apelul,

Să-l plâng pe acela care plânge,

 

Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,

Să-mi facă - o operație pe cord,

Căci nu mai sunt atâta de puternic,

Încât să fiu cu Dânsul de acord.

 

Și te-am sunat în fiecare săptămână,

Dar astăzi sună întruna ocupat,

Pe unde umbli măicuța mea bătrână,

Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?

Еще ...

Un orb...

 

Un orb, pe vechea alee, cântă

Un cântec trist, și afară plouă,

Iar ploaia macină, frământă,

O lume tristă, ruptă pe din două.

 

Și picuri curg duios pe-arcuș,

Iar toamna pare că dansează,

În ochii săi își fac umil culcuș,

Întunecimi ce veșnic îl veghează.

 

Nu știi de-i el sau cântul geme,

De e prezent, trecut ori infinit,

Iar ploaia macină încet poeme,

Și cântul său de ceruri e sfințit.

 

Ciupește coarda virtuos,

Iar scripca voluptuos repede

Spre cer un sunet impetuos,

Pe care orbul nu-l aude, ci îl vede...

 

 

 

Еще ...