Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 13 декабря 2023
Просмотры: 722
Стихи из этой категории
Unde vântul mä va duce .
Departe de tărâmul drag
Stau rezematä-n prag,
Și plutind în nostalgie,
Mä transform ca prin magie
Într-o pasăre ciudată
De fantezia mea creată,
Ce prinse viață, subit,
Zburând spre zări, tacit.
Unde gândul meu o duce,
Poposind la o răscruce,
Privi în urma ei cu teamă,
Se cuibări la mine-n palmă,
Proroci al meu destin,
Gläsuind in grai străin.
Pe raza Stelei călătoare
Pecetlui a mea cărare.
Închisem ușa pe -nserate;
Poate norocu mi bate,
Să mă smulg din colivie,
Să fac și un pic de terapie;
Ca să mi pot lua avântul,
Unde mă va duce vântul...
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Fiți umani!
Vă rog nu mă băgați în seamă
Când azi pe mulți vă contrazic,
Eu sunt ca voi o lume trecătoare
Și-n univers un punct destul de mic.
Încerc mereu doar să vă spun
C-am fost și eu un simplu lucrător,
Ce zi de zi a pus pe zid o cărămidă
Ca voi în timp să construiți un viitor.
Dar oare toți gândiți pentru popor?
Când văd cât unii adunați în conturi,
Iar când vă cerem puțin și pentru noi
Ne ziceți c-avem prea multe mofturi.
Prea mult ați dărâmat în astă țară
Și prea puțin clădit în anii risipiți,
Sunteți prea sus pe scară cocoțați
Și-i greu la cel ce n-are să coborâți.
Însă vă rog să-i ascultați pe oameni
Ce v-au crezut și pus speranțe-n voi,
Și le-ați promis să-aduceți bunăstare
Așa că fiți umani și-i scăpați de nevoi!
Fragil (fragment liric)
Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.
Unde vântul mä va duce .
Departe de tărâmul drag
Stau rezematä-n prag,
Și plutind în nostalgie,
Mä transform ca prin magie
Într-o pasăre ciudată
De fantezia mea creată,
Ce prinse viață, subit,
Zburând spre zări, tacit.
Unde gândul meu o duce,
Poposind la o răscruce,
Privi în urma ei cu teamă,
Se cuibări la mine-n palmă,
Proroci al meu destin,
Gläsuind in grai străin.
Pe raza Stelei călătoare
Pecetlui a mea cărare.
Închisem ușa pe -nserate;
Poate norocu mi bate,
Să mă smulg din colivie,
Să fac și un pic de terapie;
Ca să mi pot lua avântul,
Unde mă va duce vântul...
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Fiți umani!
Vă rog nu mă băgați în seamă
Când azi pe mulți vă contrazic,
Eu sunt ca voi o lume trecătoare
Și-n univers un punct destul de mic.
Încerc mereu doar să vă spun
C-am fost și eu un simplu lucrător,
Ce zi de zi a pus pe zid o cărămidă
Ca voi în timp să construiți un viitor.
Dar oare toți gândiți pentru popor?
Când văd cât unii adunați în conturi,
Iar când vă cerem puțin și pentru noi
Ne ziceți c-avem prea multe mofturi.
Prea mult ați dărâmat în astă țară
Și prea puțin clădit în anii risipiți,
Sunteți prea sus pe scară cocoțați
Și-i greu la cel ce n-are să coborâți.
Însă vă rog să-i ascultați pe oameni
Ce v-au crezut și pus speranțe-n voi,
Și le-ați promis să-aduceți bunăstare
Așa că fiți umani și-i scăpați de nevoi!
Fragil (fragment liric)
Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.
Другие стихотворения автора
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Ruptură...
Acum când viața mă provoacă,
Mai bine-n ștreang aș atârna,
Să-mi curgă sângele băltoacă,
Din rana mea prin carnea ta.
M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,
Apoi l-aș insulta pe Creator,
Căci am pierdut și ce n-aveam,
Și lesne-mi este ca să mor.
Mi-e jertfa somniferul morții,
Și mă-nspăimântă zorile de zi,
Fără regret las tot în grija sorții,
Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.
Primesc pedepse de oriunde,
Iar ispășirea-i crâncenă și grea,
Și nu-mi mai curge pic de sânge,
Și-n ștreang atârnă umbra mea.
Prin cimitir mi-e lesne pasul,
Cu moartea braț la braț mă plimb,
Îi simt în carne pulsul, glasul,
Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.