Nemurire

E fadă orice amintire,

Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,

Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,

Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.

În lanţuri zace al meu suflet,

Şi-i biciuit de tragice năpaste,

Mi-e fuga un apocaliptic umblet,

 Divina suliţă mă-npunge-n coaste.

Lumini îmi obosesc privirea,

Iar oboseala carnea-mi stoarce,

Durerea mi-e servită cu de-a sila,

Doar moartea…ea mă lasă în pace.

Îmi murmur doine suspinând,

Căci stramoşesc îmi este chinul,

Ai mei, cu toţii, rând pe rând,

În patimi şi-au trăit destinul.

Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,

Sub ura ce umblă prin inimi pustii,

Grimase se scurg cuprinse de streche,

Cu urme de hohot din snoave târzii.

Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,

Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,

Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,

Ca iarăși trupul de râs să leșine.

Râsul s-a stins în oglinzile lumii,

Iar fețele poartă urme ursuze,

Comicii plâng atunci când spun glume,

Și doar lacrimile par să ne-amuze.

În pieptul orașelor, străzile plâng,

Fără hohot de râs ori zâmbete line,

Griji și suspine sub pași se răsfrâng,

Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.

Salutul ni-i scurt și mângâierea amară, 

Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,

E atât de multă tristețe în noi și afară,

Încât, râsul, definitiv a murit…

Dezastrul meu vă ține în picioare, 

Căderea mea v-a ridicat, 

Căci ea v-a dat la fiecare, 

Tot ce cu chin am adunat. 

Voi v-ați hrănit din rană vie,

Din ce-am tăcut și n-am strigat,

Din rugă mută și pustie,

Din plânsul meu îngenuncheat.

Ați rupt din mine fără să se știe,

Că sângele-mi era cuvânt,

Și-ați îmbrăcat a mea robie,

Cu vorbe aruncate-n vânt.

Dar nu-i blestem în suferință,

Nici foc ce-n gol să fi murit,

E-un har să arzi cu umilință,

Și să renaști din ce-ai pierit.

Am fost trădat de soră și de frate,

De mâini ce le-am spălat cu dor,

Și-n ochii lor, plini de păcate,

Mi-am căutat al meu izvor.

Dar n-am murit, ci din cădere,

Am învățat să fiu întreg,

Să port în suflet cu tăcere,

Tot ce urăsc și nu-nțeleg.

Cuvintele nu vin ușor,

Când adevărul stă ascuns,

Doar murmure se-aud în cor,

Cu-n sunet vag, de nepătruns.

Cuvintele nu curg firesc,

Când sentimentele nu-s pure,

Şi-acel nostalgic: Te iubesc!

Va reveni ca o secure...

Cuvintele se-neacă-n lacrimi,

Când teatrul nu e de pe scenă,

Și n-au puteri să frângă patimi,

Când vor sub mască să te cheme.

Cuvintele  pot fi o armă, 

Când mintea-i tulbure, obscură, 

Și tot ce-i împrejur se sfarmă, 

Lăsând în urmă, numai ură. 

Mai bine taci, și nu rosti, 

De inima nu-ți saltă-n piept, 

Și multora vei dovedi, 

Că ești profund și înțelept. 

Pe aceiaşi bancă, ca întotdeauna,

În parcul cu platani m-am aşezat,

Spre o frunză moartă întind mâna,

Şi-i caut ramul de unde-a picat.

Încerc s-astup golul din mine,

Cu mici prostii şi dulci iluzii,

Să trag cortina peste tine,

Să strig, să mă audă surzii.

De atâta timp, cald am păstrat,

Aici pe bancă al tău loc,

Şi zi de zi câte o roză am aşezat,

Dar nu mai vrei s-apari deloc.

Aşteaptă porumbeii ale tale firimituri,

Aşteaptă a ta mână caldă, moale,

M-alătur şi aştept acele guri,

Ce le furai când îţi stăteam cu capu-n poale.

Mi-e dor de mersul tău pe alee,

De clipa când te-am sărutat,

De izul tău de azalee,

De părul blond cârlionţat.

De-a noastre dulci plimbări mi-e dor,

Şi plâng ca un copil flămând,

Aici pe bancă vreau să mor,

Şi aici să-mi fie şi mormânt.

Azi rănile din mine înfloresc, 

Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri, 

Pământul sub picioare-l înmustesc, 

Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri. 

În focul serii, trupul mi-e cais,

Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,

Sub pleoape plouă umbre de abis,

Și primăvara toată mi-o irigă.

Din carne vrejuri mi se-ntind,

Purtând în spini otrava lumii,

Pământu-n brațe îl cuprind,

Și îl arunc în dosul lunii.

În flăcări dulci, petalele îmi ard,

Ca niște palme-ntinse spre lumină,

Cu patos mușc feroce din hazard,

Și universul simt că-mi este rădăcină.

Voi înflori de-acum în fiecare an,

Și toate rănile în muguri vor erupe,

Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,

Cărările trecutului, or să mi le-astupe.

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

Orașul adoarme greu

între reclame care nu se sting

și pași care nu mai caută destinație.

Pe trotuar, o lumină rătăcită

îți colorează umbra

în nuanțe pe care nu le-ai numit.

Respirând adânc

simți cum zgomotul se topește

într-un soi de liniște transparentă.

Un străin zâmbește fără motiv

și pentru o clipă

totul pare posibil.

Telefonul tău tace

iar tu asculți

cum orașul șoptește

că nu totul trebuie controlat.

Lumina se stinge încet

dar rămâne în ochii tăi

un fragment de prezent

pe care nu-l poți pierde.

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

Mândru-ai fost de ziua asta, mândru că erai român

Ai plecat dar chiar și-așa amintirile rămân

Azi ar fi fost ziua ta și am fi venit la tine

Să-ți urăm un la mulți ani, sănătate, fericire

Mult ți-ai mai iubit nepoții, făceam trenulețu-n sat

Și vara veneam la tine mergeam la Prut la scăldat

Mai primeai câte-o amendă pentru ca n-aveai permis

Dar pentru nepoții tăi făceai orice compromis

Te certai cu grănicerii ca Prutul nu e al lor

Și spuneai în gura mare că e al românilor

Ziceai ca jucăm un fotbal când scapi de spitalizare

Dar în noaptea aceea rece ai rămas fără suflare

Astăzi un poem ți-am scris, sper că din cer mă privești

Eu te mai văd doar în vis și mereu tu îmi zâmbești

Îngerii la cer te-au luat, ai plecat de lângă mine

Dar să știi nu te-am uitat încă mă gândesc la tine

Sunt mândru că-ți sunt nepot și semăn cu tine mult

Scriu rime, râd și glumesc cum făceai și tu demult

📅 01-12-2018

Lună, de ce mă cauți iar
Prin crengi de toamnă seci?
Eu n-am odihnă, n-am hotar,
Doar gânduri vechi și reci.

Stai sus și pari atât de clară,
De parc-ai ști ce sunt,
În mine-i noapte mult mai amară
Decât acest pământ.

Am iubit mult. Și prost. Și greu.
Și tot ce-am fost s-a frânt,
Ce-am vrut să fiu n-a fost al meu,
Ci vis nelegământ.

Tu mă privești cu ochi străin,
Rotund, tăcut, egal,
Eu nu mai știu de-s om deplin
Sau gând bolnav, fatal.

Cândva credeam că dorul trece
Ca frunza-n vânt de toamnă;
Acum el stă, și mă petrece
Spre-o margine nebună.

Aud în mine pași ce vin,
Dar nimeni nu-i afară,
Mi-e mintea plină de suspin,
Inima, o povară.

Spune-mi, tu, lună fără nume,
Ce vezi când mă privești?
Un om pierdut între două lumi
Sau vis ce nu mai ești?

Că simt cum gândul se destramă
Și totu-i fum și ceață,
Iubirea mi-a fost rană-n rană,
Nu binecuvântare, viață.

Rămâi pe cer, nu coborî,
Nu-mi da răspuns deplin,
Mai bine lasă-mă-a pieri
Crezând că m-ai înțeles puțin.

Nu mă legați de mâini și de picioare,

Precum un mânz lăsați-mă să zburd,

Căci două aripi am avut, ca fiecare,

Dar le-am pierdut la un pariu absurd.

Goniți-mă în iarna cruntă de la poluri,

Smulgeți-mi barba ca gerul să m-atingă,

Să plece lunile de toamnă-n stoluri,

Sub ochii-mi triști ca din infern să ningă.

Să fiu o ploaie prinsă-n nori de vată,

Să-mi târâi dorul printre cruci de fum,

Să-mi muște noaptea carnea vinovată,

Din stele, mai apoi, să plouă numai scrum.

Să-mi ferecați privirea-n sticlă spartă,

Să-mi sângereze visul ne-mplinit,

Iar mâna mea, tristețe să vă-mpartă,

De la-nceputul vieții până la sfârșit.

Să-mi toarne ceasul clipe de otravă,

Să-mi crească-n piept păduri de plumb,

Pe lună s-o răpesc, să-mi fie sclavă,

Sub cerul meu de noapte s-o ascund.

Abandonați-mă pe trepte de ruine,

Cu spini în loc de carne și de os,

Să fiu străin de tot ce-mi aparține,

Iar pentru voi un suflet de prisos.

Să mă îngroape viforul sub ghețuri,

Să-mi sape frigul veșnic un mormânt,

Pe sub zăpezi să scormonesc după verdețuri,

Să-i fac un ceai bătrânului pământ.