Înger căzut

Cerul mi te-a încredințat

ca pe o umbră fidelă,

fără greutate, fără trup,

dar mereu aproape de pașii tăi.

Te voi urma prin dimineți aglomerate,

voi sta pe marginea patului

când oboseala îți cade din umeri,

mă voi așeza între gândurile tale

ca un spațiu pe care nu-l poți umple.

Nu voi cere nimic.

Nu fac zgomot.

Învăț respirația ta

și o păstrez când râsul altora se stinge.

Sunt martorul tăcut al izbânzilor tale,

ecoul care rămâne

după ce ușile se închid.

Te cunosc fără să mă privești,

îți știu fricile înainte să le rostești,

îți număr tăcerile

ca pe niște mărgele rare.

Aș vrea să-ți ating fruntea,

să-ți șterg neliniștea cu o mână adevărată,

dar menirea mea nu e mângâierea.

Te voi însoți până la capătul fiecărei zile,

te voi păzi de zgomotul care te frânge,

voi fi mereu lângă tine —

dar nu te voi putea atinge vreodată.

Sunt... Singurătatea!

Sub pasul tău tresare un colb ce pare scrum,

Cu urme de lumină din viețile postume,

Îl spulberi ca pe-o gâză din margine de drum, 

Dar pulberea aceasta a fost cândva o lume.

Prin aerul ce-l spinteci cu trupul tău plăpând, 

Se clatină copacii ca într-un dans tribal,

Și iarba dinaintea-ți se-ntoarce în pământ, 

Iar florile-n buchete se-ndreaptă spre astral. 

Sub fiecare piatră mai pâlpâie-o celulă,

Rămasă din ființa ce știe că va piere,

Dar timpul, orb și rece, păstrează-ntr-o capsulă, 

Un cimitir de umbre sortit spre înviere. 

Și-n spațiul fără margini în care veşnicia țipă, 

Nimic nu e pierdut, nimic nu va pleca, 

Iar tu, trecând prin lume cu umbra ta de-o clipă,

Vei fi cândva țărâna pe care alții vor călca. 

Din trupul nopții smulg întunecimi,

Și le înfig în mine, rând pe rând,

Să sting lumina moștenită din străbuni,

Să prindă formă golul ce-l frământ.

Simt adevărul ca o fiară care vine,

Să-și roadă-n colți hotarele de carne,

Și fiecare clipă jertfită pentru Tine,

În clipe apocaliptice să le întoarne.

Îți simt absența ca pe-o iarnă grea,

Ce-mi umple golul dintre coaste,

Și respir rar, de teamă să nu dea

Pe-afară tot ce Eva recunoaște:

Ce rai, ce măr, ce șarpe au scornit?

Mai bine rămânea pământul de haram,

Și-n tot ce-a spus, și cât a pătimit,

Încep să-i dau dreptate lui Adam.

Pe zidul tău cad umbrele pieziș,

Și-un colț de lună șade spânzurat,

Cu ochii verzi, mereu deschiși,

Îmi pari smaralde c-ai furat.

Lumina ta se frânge-n lungi fiori,

Ce cad ca niște stele pe pământ,

Și-n bezna nopții scânteie culori,

Iar eu privesc uimit și mă-nspăimânt.

Sub pleoapa nopții, inima-mi tresare,

Când chipul tău se scurge prin ferestră,

Și ca un râu ce-și caută sfârșitu-n mare,

Mă leg de glezne și sar în noaptea albastră.

Privesc în jurul meu și lumea-i stinsă,

Și totuși focul tău, mă luminează tot,

Și sap sub zidu-ți gros cu mâna ninsă,

Căci umbra ta piezișă n-o suport.

Sub pașii grei, o lume moare,

În umbre prinse-n amăgiri,

Iar ochiul tău fără culoare,

Mi se topește tragic în priviri. 

În palme-mi cad tăceri rebele,

Ce-au sângerat sub nopți târzii,

Din muguri vii îmi fac zăbrele,

Și-ți țes cununi de poezii.

Sub talpa mea vântul valsează,

Răni nevăzute cântă fără glas,

În ochiul tău lumina se-ntremează,

Și timpul stă, în veșnicul popas.

Suntem un foc ce arde fără teamă,

Din flăcări mii, planăm peste abis,

Iubirea noastră e iarăși în alarmă,

Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.

În tine plouă cu miresme moi,

Și mă cuprinde cerul tău de seară,

Îmi tremură sub piele câțiva zori,

Când îți ating tăcerea seculară.

Sub pasul tău, pământul naște crâng,

Și mugurii în plete-ți dau năvală,

Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,

Și ramuri mă cuprind într-o spirală.

Căzând în tine, parcă-s într-un vers

Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,

Te simt cum urci, cu tot cu univers,

Prin osul crud ce carnea îmi strivește.

Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,

Să mă învii din sângele de mire,

Să-ți cresc în suflet ca o floare,

Ce-și trage zilnic seva din iubire.

Sunt femeie, literă scrisă-n destin

Cu cerneală vie și gust fin de vin,

În palma îmi arde un vers nerostit

Un alfabet cald, profund, infinit.

Sunt punct și virgulă, pauză, fior

Rima ce leagă tăcerile de dor,

Când râd, aprind paharul ușor

Și vinul devine cuvânt curgător.

Îmi port poezia sub piele, discret

În ochi am strofe, mersul mi-e sonet,

Și-n fiecare cuvânt dau de știre 

Cum viața imi e... dor și iubire.

În locul unde nu sunt locuri, 

Subit renaște plictiseala, 

Iar oboseala vine încet pe tocuri, 

Să nu-ți trezească renunțarea. 

Se-așază gândul ca o ceață, 

Pe marginea din tine mută,

Și timpul curge fără față, 

Într-o tăcere nevăzută.

Se strâng în piept răspunsuri grele, 

Ca norii înainte de furtună,

Și toate întrebările rebele, 

Pe zâmbetele feții se răzbună. 

Rămâne doar un fel de-a fi,

Nici trist, nici viu - doar continuare,

O așteptare fără a mai ști, 

Că sensul nu e-n renunțare.

Încet, se crapă cerul pe retină,

Cu fulgere din gânduri negre,

Și-n inimă, pe-o scară lină, 

Tot urcă melodii funebre. 

Iar liniștea, o apă grea,

Îți spală sunetul din voce,

Și-ncet apune steaua ta, 

În așteptările feroce. 

Și-n locul unde nu sunt locuri,

Rămâne-un pas care nu pleacă, 

Chiar de-i aprinzi sub talpă focuri, 

Un „încă-i timp" pornirea i-o îneacă,

Că din plictis și din cădere,

Din gol, din frig și din tăceri,

Se naște-un sens fără durere, 

Pe-un drum ce l-ai făcut și ieri.

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

Prietenia aia de-o viață,

Rândunica voioasă-n dimineață,

Viața, ca un fir de ață,

Toată familia la masă,

Mama -a rămas frumoasă-

Soare de toamnă, mângâietor, pe față,

Somnul liniștit de după-amiază,

Coada pisicii ce pendulează, 

Picurii-n geam, vibrează ,

Ochii înrămati de bucurie,

Când te cuprind mărturie,

Degetul mic ce acopera o stea,

Doamne, mică-mare-i lumea mea.

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.