Înger căzut

Trec umbre reci prin gânduri muribunde,

tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,

iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,

iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.

Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,

în vin,  înec un nume ce m-apasă, 

și te-aș suna, dar teama nu mă lasă, 

și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.

Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,

lumina lor — e stinsă-n mine-acum,

și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,

iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.

C-un gest anost așez în furcă receptorul,

știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.

Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,

Și-am povestit ce este bun,

Și du-te liniștită la culcare,

Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.

Ți-am scris despre un vis de mâine,

Un pat, un leagăn și-un copil,

Dar și în somn mă latră al tău câine,

Și tot ce-ți scriu e practic inutil.

Ți-am scris apoi pe false adrese,

Tot ce normal era să-ți scriu,

Dar până și poștașul înțelese,

Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.

Ți-am scris și despre fericire,

Minciuni, citite într-o carte veche,

Și-apoi am mai văzut o știre,

Că ți-ai găsit din nou pereche.

Îți scriu acum ca unui om străin,

Și plâng că trebuie să mint,

Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,

La nunta voastră de argint.

Mama ei de viață, mama ei de moarte,

Trupul la picioare zilnic le aștern,

Om cu idealuri, om cu multă carte,

Doarme și se scoală zilnic în infern.

Mama ei de moarte, mama ei de viață,

Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,

Frigul din odaie inima-mi îngheață,

Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.

Mama ei de soartă, mama ei de toate,

Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,

Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,

Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.

Mama mea de mine că stau și suport,

Inima de câine, talpa pe grumaz,

Dau cu semnătură, că mai bine mort,

Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.

Mama ei de moarte, mama ei de viață !

Bestialitatea lumii m-a dărâmat,

Mi-a tăiat aripile în plin zbor,

A furat bucuriile ce mi s-au dat,

Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,

Pentru a deveni o făptură mai bună,

Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,

De otrava lumii a fost înghiţit,

În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,

Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,

Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.

Mi-e pielea încrețită de la ploaie,

De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,

Din brațe-mi curg torent puhoaie,

Spre coapse și-nspre umerii setoși.

În mine lâncezesc oceanele sărate,

Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,

Ca astăzi să botez fecioare necurate,

Să umble despuiate pe carne și pe sânge.

Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,

Când Luna se îmbracă în femeie,

Și toate venele ca un vulcan erup,

Curgând prin păr în valuri și maree.

Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,

Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,

Dar trebuie să plec grăbit spre stele,

Să sting pe Marte-un foc de paie.

Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,

Că voi aduce un nou potop în lume,

Cu veșnicie și săruturi o încarcă,

Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.

E dimineața cu soare-nșelător

Și vremea destul de răcoroasă,

Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac

Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă

Deschid fereastra cât mai larg

Să văd lumea pe ea ce poartă,

Privesc la cerul presărat cu nori

Și-mi pun veston și iau o gheată

Mă uit la orologiul din perete

Care indică ora șapte jumatate,

Spun Tatăl Nostru și mă-nchin

Cerând iertare și ceva sănătate

În grabă mare servesc micul dejun

Și strig către soție să se trezească,

Beau rapid o ceașcă mică de cafea

Și nu uit să-i spun să se grăbească

Cobor pe scări și îmi salut vecinii

Pornesc mașina și-ncep s-aștept,

Până apare Ea, mereu cu-ntârziere

Și cu viteză spre servici mă-ndrept

De luni și până vineri și ani buni

Eu dimineața spun să se grăbească,

Dar ce să faci când dulce-i somnul

Iar de o cert, începe să zâmbească!

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lezione sul cubo

Si prende un pezzo di pietra,

scolpisce con uno scalpello di sangue,

brilla con gli occhi di Omero,

è raschiato con raggi

finché il cubo non esce perfettamente.

Dopodiché baciano il cubo innumerevoli volte

con la tua bocca, con la bocca degli altri

e soprattutto con la bocca dell'infanta.

Successivamente viene preso un martello

e all'improvviso un angolo del cubo si sgretola.

Tutti, ma proprio tutti diranno:

- Che cubo perfetto sarebbe stato

se non avesse avuto un angolo rotto!

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Pe malul iazului m-am așezat

Sub un copac cu umbra deasă,

O undiță în larg am aruncat

Și-aștept să pun ceva în plasă

De-acasă am plecat în zori de zi

Să prind un loc mai bun pe baltă,

Am pus o râmă neagră în cârlig

Mă uit atent să văd când pluta saltă

În stânga, dreapta mulți pescari

Ce vor să prindă peștele cel mare,

Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii

Iar o combină treieră grâul copt în zare

Pe ceru'albastru fără pic de nor

Se vede soarele strălucitor ce frige,

La umbră beau un ceai răcoritor

Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige

Mă uit la nada pusă de pescari

Ca peștele să vină la momeală,

Schimb râma cu bobul de porumb

Și-arunc încet fără să fac greșeală

............................ .

Orele trec fără nicio captură

Și vine seara cu ceva răcoare,

M-aștept ca peștele să tragă

Acum când nu mai este soare

Deodată văd cum pluta umblă

Coboară-n jos și se ridică-n sus,

E semn că nada peștele o gustă

Și-i place, ce în cârlig am pus

Când văd că pluta e sub apă

Înțep rapid să nu îmi scape,

Țin undița puternic între brațe

Și mulinez rapid tăind din ape

Emoția o simt cum mă cuprinde

Și îmi șoptesc, e mic sau mare,

Sunt răbdător, întind și relaxez

Și văd cum sare apa, atât de tare

Ușor, ușor se-apropie de mal

Un crap trofeu, cum n-am văzut,

Îl cântăresc, ținându-l în mincioc

Și-l liberez, după o poză și-un sărut

Seara am revenit voios acasă

Știind ce multe am de povestit,

Și chiar de nu am pești în plasă

Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!

Sufletul mi se-nalță cu aripi de jar,

Îmbrățișând vântul care nu doarme;

Inima-mi pulsează undeva într-un far,

Și stârnește pe mări furtuni și alarme.

Fiecare zbor e tremur, e foc și scântei,

Durerea se-mpletește-n dorințele mele;

Lumina e frântă în palme de zei,

Și apoi prin mine e trimisă în stele.

În ochii-mi orbi văd reflecții de infinit,

Iar glasul meu ca un tunet răsună;

Întreg universul se așază smerit,

Și-l hrănesc neîncetat cu lapte de lună.

Și iarăși port cu mine nemărginirea,

În piept am un soare care nu piere;

Noaptea și cerul îmi fură privirea,

Și devin brusc: Nematerie și Înviere.

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”