Ultima filă din calendar

Timpul trece ca o babă care n-are unde să meargă
dar merge.

Pe prispă e cald, dar în mine s-a făcut rece.
Miroase a busuioc stins.
A tăcere după ce moare cineva
fără să țipe.

Din copilărie au rămas doar vocile care se repetă
când închid ochii.

Nu vine nimeni. Nici măcar eu.

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.

Se scurge timpul ca un vis,

Prin ani ce par că n-au abis,

Cu umbre reci și dor ascuns,

Cu glasuri care-au fost și nu-s.

Pe drum de toamnă, plin de vânt,

Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,

Și-n fiecare pas ce-l fac,

Simt pașii celor ce-au plecat.

Ce tânăr fui, ce dor aveam,

Ce vise mari îmbrățișam,

Dar clipa fuge, hoț tăcut,

Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.

Din serile cu ploi târzii,

Din râsul cald, din bucurii,

N-au mai rămas decât ecouri,

Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.

Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?

Că timpul duce, dar aduce,

Din visuri stinse, naște-altele,

Din nopți căzute – diminețele.

Azi sunt aici, cu ce-a rămas,

Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,

Mai fac un vis, mai scriu o carte,

Mai râd, mai cânt, mai merg departe.

Căci viața curge-n lung și-n lat,

Și ce-am pierdut... am câștigat,

Căci orice ieri, cu dor și jale,

E-n mâine doar o amintire moale.

Așa că strâng ce-i bun din tot,

Și timpul, fie el și mort,

Îl fac să crească-n nouă floare,

Să fie azi, să fie soare!

Timpul e un fier de plug ruginit,
îngropat în pământul care nu mai vrea nimic.
Nu taie brazde,
ci doar așteaptă,
ca un animal rănit
care s-a ascuns să moară în liniște.

Toate secundele sunt boabe de porumb
care n-au încolțit.
Și tot ce-am lăsat în urmă
se face iarbă.
Iarbă și uitare.

Dacă dorul ar ști să zboare,
Ar veni la tine-n prag
Și ți-ar spune, fără-ntrebare,
Cât mi-e sufletul de drag.

N-ar cere nimic din lume,
Nici n-ar vrea să te oprești;
Ți-ar rosti încet pe nume
Și s-ar stinge… dacă pleci.

Tu mi-ai spune un cuvânt,
Eu ți-aș da o viață-ntreagă;
Dar rămânem, rând pe rând,
Două inimi ce nu se leagă.

Nu din vină, nu din dor,
Ci din felul cum suntem;
Unul arde, altul zboară,
Și ne pierdem… fără semn.

Vino-n vis, de poți veni,
Spune-mi doar că m-ai simțit;
Că iubirea ce-a fost, cândva,
N-a greșit c-a existat.

Iar de nu, rămâi departe,
Cum ne-a fost sortit să fim;
Te iubesc fără să cer
Și te las… fără să plâng.

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.

In asta viata ce-o traiesti

Nu-i usor sa te gasesti,

Sa realizezi cu-adevarat

Cu ce scop ai fost creat.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Pietrele visează
sub tălpi goale –
unde plecăm?

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.