M-am rătăcit...

Din lacrimă fierbinte și din sânge,

Se-nalță-un plâns amar și nepătat,

Că-i prea puțin un trup ce-a înviat,

Când sufletul, în lanțuri, încă plânge.

Pe fruntea timpului curg semne grele,

Un stigmat vechi, în carne ars și scris,

Iar sângele din cuie nu s-a stins,

El strigă-n noi din ceruri paralele.

Ce cruce ne mai scapă de-ntuneric,

Când lemnul răstignirii s-a tocit,

Iar trupul de păcate e pocit,

Și cere dreptul de a fi angelic?

Se-aprinde-n lut o taină neumblată,

Un fir de aur dintr-un veac tăcut,

Nu-i moartea cea din care ne-am pierdut,

Ci chinul că ne-am depărtat de Tată.

Prin nervii firii curge-ncet o rugă,

Ca o lumină dintr-un alt apus,

Iar îngerii, cu toții s-au ascuns,

Ori poartă peste aripi câte-o glugă.

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Întruna mi se bate ochiul stâng, 

Zăpada-n mine s-a topit, 

Pe tâmple primăveri îmi plâng, 

Și adie-un vânt ca de sfârșit. 

În stoluri vin tristeți mai vechi, 

Iar inima îmi cântă a singurătate, 

La capul lunii stau noaptea de priveghi, 

Și ochiul stâng întruna mi se bate. 

Din gânduri se ridic-un fum subțire,

Iar ochiul mi-l îndrept înspre stăpâni, 

O toamnă încearcă în mine să respire, 

Și brumă scuip din amândoi plămâni. 

Pe străzi tăcute plouă cu uitare,

Un clopot stins răsună-n gândul meu,

Și peste suflet împrăștii o răcoare, 

Ca un amurg din ochiul stâng violaceu. 

Din umbre vechi se-nalță reci tăceri,

Și fără de lumină prin sânge rătăcesc, 

De parcă toate zilele de ieri, 

În pieptul meu, deodată îmbătrânesc.

La geamul nopții stau privind prin ceață,

Și ochiul stâng îmi bate funerar, 

Iar peste sufletul scârbit de viață, 

Se lasă-un somn adânc, crepuscular.

Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,

Sufletul meu mușcă rapace din lună,

Galben se scurge din cer precum mierea,

Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.

Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...

Marginea podului trosnește sub valuri,

Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,

Întunericul nopții strâns se ține de maluri.

Trec somnambulii cu priviri încruntate,

Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,

Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,

Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.

Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,

Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,

Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,

Tratez somnambulii care mișună întruna.

Am adormit pe partea ta de pat,

Și-n ale tale vise mă plimbam,

Dar brusc din somn m-am ridicat,

Că-n nici un vis, eu nu eram.

Mi-era păstrat doar colțul tău tăcut,

Un loc uitat sub perna ta rămasă,

Și mirosind parfumul tainic apărut,

Ți-am înțeles iubirea mincinoasă.

Mi-am strâns de pe cearșaf conturul stins,

Ca un străin ce nici n-a existat,

Iar chipul meu era cuprins,

În mii de vise ce le-ai refuzat.

Mă plimb prin noaptea-ți clandestin,

Un om ce-și caută perechea-n somn,

Și-n visul tău sunt practic un străin,

Și-absent, cu ochii larg deschiși adorm.

Și-atunci în mine s-a făcut pustiu,

Cu mintea- învăluită de regret —

Că poți visa un drum atât de viu,

Fără să-l treacă pașii mei încet.

Am înălțat iar ziduri între noi,

Și am dat foc la pieţe și la parcuri,

Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,

Şi plângem peste catafalcuri.

Pizmaș proscris-am și pe neamuri,

Zâmbind i-am hăcuit în sânge,

Odraslele ni le purtăm în hamuri,

Și-i învățăm a râde ori a plânge.

Instinctele din noi le-am suprimat,

Și ne-am robotizat până-n genom,

Gândim global dar mergem separat,

Și nu mai arătăm a om.

Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,

Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,

Guvernul ne împarte gratis vicii,

Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.

Al nostru nume e acum un număr,

Deși nu stăm închiși prin pușcării,

Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,

Când năzuim un viitor pentru copii.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Frunza se zbate
în palma vântului –
tăcerea dansează.

Într-un fior
se topește lumina –
umbra ascultă.

Pasul rămâne
agățat de lumină –
noaptea respiră.

Șoapta se pierde
într-un val de uitare –
cerul tresare.

Întrebările goale
alunecă-n spațiu –
niciun ecou.

Chipul apune
în valuri de gânduri –
ochii visează.

Din umbra rece
răsare o rază –
cerul în mine.

Pasărea cântă
în brațele nopții –
ziua ascultă.

Se frânge clipa
în degetele vântului –
nimic nu mai crește.

Timpul s-a stins
în glasul tăcerii –
doar umbra mai plânge.

Doamne, Sfinte Doamne, iartă-ne pe toţi,

Că deşi vii suntem, parcă suntem morţi,

Cu inimi de piatră ce nu ştiu iubi,

Nişte morţi doar suntem, deghizaţi în vii.

Bântuim planeta ca nişte strigoi,

Parcă ne e viaţa, viaţa de apoi,

Piepturile noastre sunt de mult pustii,

Doar mimăm porunca de a ne iubi.

Doamne, Sfinte Doamne, iartă-ne pe noi,

Că-mbrăcaţi în haine scumpe, suntem goi,

Că pe dinăuntru trăim doar un pic,

Că deşi avem simţuri, nu simţim nimic.

Nişte bestii suntem, ce cu chip de om,

Muşcăm zilnic mărul interzis, din pom,

Zilnic batem cuie în Cel răstignit,

Vinovat pe Cruce doar că ne-a iubit.

Doamne, Sfinte Doamne, iartă-ne te rog

Şi mai dă-ne minte că n-avem deloc,

Să putem pricepe că de vom iubi,

Deşi morţi în groapă, veşnic vom trăi.

Că fără iubire viaţa ne e-n zadar,

Nişte oase suntem, după moarte, doar,

Că numai iubirea rămâne de faţă,

Dincolo de moarte, ca să ne dea viaţă.

Doamne, Sfinte Doamne!

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Universal este plânsul!

La fel zâmbetul,râsul,Paradisul!

Pașii despărțirii au glasul tăcerii,

Suspinul este oftatul plăcerii ce-i moartă acum!

Adio îți spun,adio îmi spui!

Capitolul nostru se vrea terminat...

Poate că-i vremea să vină sfârșitul poveștii!

Tot începutul își are-un final,

Destinul își spune cuvântul fatal!

Clepsidra e spartă de tine,

Timpul din ea este scurs,risipit

Visele noastre au glas de păsări celeste pe un cer infinit,

Ne întâlnim aevea, închipuit,

La tine sau mine în gândul timid!

Lumea pare ceva trist îndrăcit,

Orice reproș este timp irosit....

Căci viața ni se scurge ca un de toamnă sărut!

Plecările toate-s schimbările vieții,

Mortea ne sperie trist dar moartă-i și ea,

Sperietoarea se destramă la rându-i,

Cortina se trage vesel, firesc căci drama dispare,

Înțelept este omul acum,

Suferința-i parte din ea!

Copiii au chipul ce-l mai iubit,

Optimismul acolo se află,

Tinerețea arată că viața pășește fără sfârșit,

Iar lacrimile toate prevestesc

O mare iubire și-un nou început!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Emotii primitive

Rascolindu-mi creierul acid

De-atata ura, de atata greu

Pare-mi-s-a sfarsit

Si totusi, incercarea

Cea care 

dand tarcoale zi de zi, 

sperantei esuate, timpurii

Pasea cu grija, totusi ferma

Avea sa vina iute in sute, mii

de proprii forme, feluri de a fi

In ganduri boeme, 

Stramutate-n zeci de cutii

Deschise pentru-un nou a fi

Un gand trufas ma coplesea

Si tot ce mie imi parea

Mai ieri un vis, de neatins

Calcand emotii, mari trairi

Urmandu-mi propriile simtiri

Lasand in urma mea,

Istorie si-un dor imens, intens

Si tot ce ieri parea de neatins

Azi devenea ambiguu, opac simt

Cutiile-si zambeau mutual

In lunga lor calatorie

Simtind ca totul va fi nou

Si pentru ele, pentru mine

Zicand armonios in cor:

- Esecul nu mai e cu tine!

Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹