Cel ce m-a chemat pe nume

Nu vin din aur, nici din palate,
Ci din pământ ars, cu mâini crăpate,
Din oameni care-au știut să tacă
Și să rabde fără să ceară plată.

Au fost plugari, au fost soldați,
Au fost și frânți, dar niciodată plecați
Cu fruntea în țărână de rușine,
Doar în genunchi, în fața Ta, Stăpâne.

Au murit cu numele casei pe buze,
Cu dor de copii și cu dor de livezi,
Au pus în lut oasele lor ca pe muze
Și-n mine-au lăsat o lege: să crezi.

Neamul meu nu-i strigăt, nici sabie scoasă,
Nu-i mândrie goală, nici flamură roasă,
E o lumânare ținută în vânt
Care arde drept, chiar când pare frânt.

Cât timp un fiu va ști cum îl chema
Pe cel ce l-a învățat să stea,
Cât timp o mamă va face semnul crucii
Și va rosti un nume în șoaptă,
Neamul meu va sta în picioare.

Groparul coboară cu pasul tăcut,

Sub cerul cărunt, sub norii de lut.

El nu se grăbește, el știe prea bine

Că tot ce-i sub soare ajunge la sine.

Cu hârlețul lui vechi și palmele reci,

Deschide pământul, dar nu-l face să pleci.

Nu-i mâhnit, nu-i ursuz, nu-i un om fără viață,

Ci doar un artist cu lopata în brață.

El sapă tăceri, dar nu sapă uitare,

Căci morții sunt vii în a celor chemare.

Și-aude povești în țărână lăsate,

În vântul ce plânge, în ploi ne-mpăcate.

El n-are ceasornic, căci timpul e mut,

Pentru el nu există „prea mult” sau „prea scurt”.

Căci morții se-ntorc în pământ ca o șoaptă,

Iar viii îi poartă în inimi, o viață.

Și poate, cândva, când stelele-or stinge

Și trupul lui va fi doar humă și sânge,

Alt gropar va veni, cu hârlețul în spate,

Și-l va pune sub cer, să viseze departe.

În dansul norilor, un gând rătăcit,
Se sprijină ușor pe-un fir nesfârșit.
Nu-i chemare, dar nici tăcere,
Doar o șoaptă purtată-n adiere.

Privirea ta, un cod neînțeles,
O hartă ascunsă sub cerul ales.
Și totuși, în freamătul serii târzii,
Parc-aș ști unde duc cărările gri.

Întrebări fără răspuns, dar ce rost au?
Când timpul se frânge, clipa devine ecou.
Nu vreau să-nțeleg, vreau doar să păstrez,
Taina ce-n umbră mereu te-așează pe-un vers.

Sunt tânăr, vai, ce nenoroc,
Prea mult simțire, prea puțin noroc;
Aș vrea să fiu bătrân o zi,
Să nu mă doară ce-aș iubi.

Dar dacă m-aș face mai copt,
Mi-ar fi dor de focul prost;
Așa că stau cum m-a lăsat
Dumnezeu: sensibil… și agitat.

Eu nu te iubesc, eu te ard,

ca pe o rugă-ntr-o limbă veche,

te port în gânduri ca un stindard

de dragoste grea, nemaiîntreagă și seacă.

Eu nu te ating, te străbat,

ca vinul ce urcă-n tâmple cu sete,

ești aerul care nu-mi intră-n plămâni,

dar mă ține pe loc, cât o viață de repede.

Eu nu te vreau aproape, ci-n sânge,

în locul unde doar inima bate,

te scriu pe pereții ființei cu plânge

și nu vreau iertare, ci doar să mă doară.

Căci tu ești femeia din marginea cerului,

aceea ce n-are păcat, dar nici drum,

și te iubesc ca o mână-nspre spânzurătoare,

zâmbind, fără teamă, că-i sfârșitul pe-acum.

În ochii ei căprui, vedeam apusuri calde,
O toamnă veșnică, ce-n mine șoapte arde.
Culoarea lor era ca liniștea din ploi,
Un cer senin ascuns sub nori greoi.

Dar ochii mei, verzi, purtau păduri tăcute,
Nuanțe două, gânduri nedeslușite.
Un ochi mai deschis, cu speranță aprinsă,
Celălalt mai întunecat, ca rana adâncă, nespusă.

Ne-am iubit cum doar în basme se iubesc,
Cu râs, cu dor, cu visuri ce-nfloresc.
Dar umbrele s-au strecurat tiptil în zori,
Ea s-a răcit, iar eu am rămas prin ninsori.

Și totuși, ochii ei căprui încă trăiesc
În colțuri de amintiri ce mă rănesc.
Iar ochii mei verzi, cu două nuanțe,
Poartă acum o povară, dar și speranțe.

Că poate, cândva, în lumina unui vis,
Va înflori ceva ce azi e interzis.
Nu uit, dar încerc să iert printre tăceri,
Căci dragostea rămâne-n ochi, chiar și-n dureri.

Cel hapsân dorește tare,

Să aibă câștigul mare.

Chiar de marfa lui nu trece...

El preferă că să stea,

Și de marfa s-ar strica..

Unii ce se mulțumesc,

Cu-n câștig mai omenesc,

Își vând toată marfa lor,

Ajutând semenii lor.

Cel mai umilit se pare...

E producătorul care...

Muncește din greu mereu,

Văzând cum produsul său,

E vândut la un preț care..?

Nu are mare valoare.

Și noi suportăm, zic eu,

Ne e greu a cumpăra,

Și de am dori cumva,

Nu avem nici o putere..

Să ajutăm pe cineva..

Chiar simțim aceea durere,

Când dormim a cumpăra.

Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,

Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?

Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,

Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?

Frica mă roade mai tare decât moartea,

Nu de uitare, ci de absența Ta.

Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,

Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.

Sufletul meu a ars nu de frică,

Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.

Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,

În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.

Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,

Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.

Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,

Cred ca pământul care așteaptă ploaia,

Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare

Sau cu furtună.

Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,

Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —

Să știu că nu am visat zadarnic.

Să știu că și rătăcitul e văzut.

Luminează-mă Doamne!

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Eu nu-mi sunt carapacea,

Nu-mi sunt cuvertura

Care poartă uzura,

Care nu-mi dă pacea

De a avea liniște.

De a-mi lăsa gândurile să se miște.

Sunt mai mult decât aspectul

Care nu și are efectul,

Decât defectul

Care nu-mi aduce respectul,

Decât imperfectul

Față de care-i invizibil intelectul.

Apar ca fiind un obiect,

Niciodată perfect,

Mereu un poem incomplet

Scris de un defect poet.

Aș vrea să mi se cunoască inteligența,

Să-mi fie vizibilă divergența.

de Beatrice Lotreanu

Ferice de omul simplu,

Ce nu aleargă după vise,

Satisfăcut de trai modest;

Veritabil,un exemplu.

Iar pentru cele nepermise,

Nu -ar face vreun gest.

Clipa o trăiește din plin,

Străin de goluri ori frustrări,

De temeri ori eșecuri.

Împăcat cu al său destin,

Nu se plânge de urmări,

Nu se împiedică de fleacuri..

Spirit liber,chiar naiv,

Nu duce lipsă de nimic,

Căci se simte împlinit.

Nu caută vreun motiv,

Să -l deprime ceva psihic,;

Este mereu mulțumit.

Chiar de-i absolut banal,

Este putred de bogat,

Neatins de metehnele firii;

Trăiește intens, natural 

În al său umil regat 

Sub adăpostul fericirii..

Ce faci cu iubirea ta?

Totuşi, e stocul  nelimitat

De săruturi, îmbrătişări

De seri cu vin, şi cafea?