În ceasul de sticlă

Doamne,
Cel ce ești peste toate și în toate,
Cel ce vezi și când închid ochii,
Cel ce numeri firele de păr
și gândurile pe care le ascund sub limbă,

îți vorbesc cu mâna stângă
pentru că dreapta mea minte frumos.

Binecuvântează-mi începutul,
căci sfârșitul îl stric singur.

Tată,
am venit la Tine murdar,
dar nu de noroi,
ci de amintiri calde
care nu se spală cu apă sfințită.

Îmi aduc aminte de trupuri
așa cum alții își aduc aminte de icoane.
Le știu formele pe de rost
și totuși mă mir
că nu mă arde fulgerul.

Spune-mi:
păcatul e în carne
sau în dorința de a nu fi singur?

Doamne al oștirilor,
eu nu lupt ca sfinții.
Eu mă târguiesc.
Îți dau post
ca să-mi lași o amintire.
Îți dau o lumânare
ca să nu-mi ceri inima întreagă.

Mi-e frică de mântuire,
Doamne.
Prea multă lumină
pentru ochii mei obișnuiți cu penumbra.
Prea mult adevăr
pentru un om care și-a clădit viața
din jumătăți de mărturisire.

Iartă-mă
că Te folosesc ca decor
când îmi convine
și ca judecător
când mă sperii.

Iartă-mă
că spun „voia Ta”
cu speranța secretă
că nu o vei face.

Doamne,
dacă mă vezi tăcând,
să știi: nu m-am lepădat.
Doar mi-e rușine.

Rușinea mea nu e refuz,
e singurul adevăr
pe care încă îl pot spune fără să tremur.

Primește rugăciunea mea stângace,
scrisă strâmb,
cu cerneală care încă miroase a trup,
și dacă nu poți să mă cureți,
măcar ține-mă aproape,

ca pe unul care încă se luptă
și n-a învățat
să creadă fără să sângereze.

Amin.

Orașul putrezește lent sub ploi de plumb,
cu străzi ce miros a fier și a sfârșit;
felinare bolnave ard fără să-l scumb,
ca niște oase galbene-ntr-un trup murit.

Clădirile, sicrie înalte, reci,
își țin ferestrele ca ochi sticloși;
prin piețe trec figuri corecte, seci,
cu pași egali, deja puțin morboși.

Pe ziduri stă tăcerea ca un mucegai,
iar aerul apasă greu pe piept;
nimic nu cade brusc, nimic nu-i vai,
doar totul stă stricat, perfect, drept.

Și eu rămân în oraș, ca o vină veche,
învățând să fiu viu fără să strig;
aici, chiar și sufletul se-mbracă-n piele seacă
și moartea trece zilnic, elegant, politehnic, frig.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Mi-ai lăsat în vene o toamnă

Și pleoapele grele de ploi,

În piept îmi cad frunze uscate,

Și pașii îmi sună goi.

Tu ești vara ce s-a stins devreme,

Lăsând în pământ doar noroi,

Eu sunt copacul care te-a crezut,

Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.

Dar toamna nu plânge, doar știe

Că iernile vin și se duc,

Și chiar de azi tremură vântul,

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

Când vii în gând, se pleacă seara
Și pașii mei se pierd ușor,
Ca frunza care-n apa clară
Se duce fără niciun dor.

Eu nu te chem, dar tot te-aștept,
Cum așteaptă țărmul marea,
Cu brațe reci și piept deschis,
Știind că vine… sau dispare.

Tu treci încet, ca un răsuflu,
Și-n urma ta rămân doar eu,
Un cântec stins, un ceas prea plin,
Un „poate” care doare greu.

De-ai ști cât loc ți-am făcut în mine,
Ca-ntr-o biserică de dor,
Unde și tăcerea ta
Îngenunchează ușor.

O zi din timpul tău de vis
De mi-ai lăsa s-o port cu mine,
Aș face-o drum, aș face-o cer,
Aș face-o tot ce nu mai vine.

O oră doar să-mi fii aproape,
Să mergem fără niciun țel,
Ca doi pași într-un vals tăcut
Ce se sfârșește… dar e al meu.

Și dacă pleci, nu te opresc,
Iubirea nu se ține-n palme,
Dar pașii mei vor ști mereu
Că te-au iubit… și asta-ajunge.

Cât mai poți suflet bun

Cazi, cedezi și suferi

Crezând că așa este bine

Să îi dai inimi răbdare

Chiar dacă o să doară

Într-o lume rea și falsă

Fii tu suflet bun și cald,

Liniștea și bunătatea

Mai de preț ca omul bun,

Dragostea ta îl doboară

O fărâmă de iubire

Să-ți cuprindă sufletul bun

Căci iubirea este veșnic

Și omul bun mai blând

Fii tu omule mai bun.

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

Scăpase timpul din clepsidră,

Fugind pe-un drum spinos,

Se -adăposti undeva la umbră,

Șlefuind minutul prețios.

Se lungi, căscând pe-o creangă,

Legănându-se ca um smintit,

Imită sunet de talangă,

Zăcu o clipă, neclintit.

Apoi iar o ia la goană,

Zorit de pașii ce-l călcau.

Impulsionat din toană,

Îi mustră în gând,pe șleau.

Râse ironic, chiar isteric,

Stresat de ritmu -i sacadat,

Ce nu stă locului un pic,

De tic tac manipulat.

Privi -ndelung a sa pendulă 

Și rotițele din ceas;

Se-ntoarse în a lui capsulă,

Cumpănind al său impas...

Ei râd de cuvintele ce curg din mine,

De fiecare vers ce se naște în gând,

Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,

Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.

Se amuză de slove, de rime ce dansează,

Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,

Dar eu știu că în spatele râsului, oare,

Este-o poveste ce doar eu o adun.

Le dau pagini și lumi care prind viață,

În fiecare literă o fărâmă din suflet,

Dar ei doar privesc, fără a înțelege

Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.

Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,

Căci cuvintele mele sunt tot ce am,

Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc

Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.

Cum stau asa

Cu fruntea rezemata de nuc

In umbra amara

Pe iarba rara

Daca simti ca respiri mai greu

E pentru ca te string in brate putin mai tare

Daca simti ca ti-e mintea plina de mine

E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins

Cum stau asa

Ingenuncheat linga nuc

Pe pragul inserarii line

Gindindu-ma la tine

Bate mai des vântul 

Ca și dorul ce la poartă mă-asteaptă 

Atâtea zile fără de noroc 

Mă socoti din nou.

Vis ,dorință, cugetare 

Mă sfii pe un ton mai sus 

Dar cad,ca o frunză-n vânt 

Rămân cu dorul meu ,nebun.

Și inchisă-i lumina afară 

Sa nu ma atingă o clipa 

Să nu mă surprindă 

Cu ale ei critici fâstâcite .