În ceasul de sticlă

Am ajuns într-un punct unde trupul tace,
dar sufletul urlă după tine.
Nu te mai vreau doar cu mâinile,
te vreau cu timpul, cu viitorul, cu moartea.
Vreau să-ți știu ridurile de peste ani,
vreau să-ți simt mâna tremurând peste cărțile noastre prăfuite.

Vreau totul.
Nu doar noaptea.
Și ziua. Și bătrânețea. Și tăcerea.
Să murim obosiți de atâta iubire,
dar fericiți că n-am iubit degeaba.

Că în lume au fost două inimi
care s-au ars una de alta
și nu s-au temut de foc.

În dansul norilor, un gând rătăcit,
Se sprijină ușor pe-un fir nesfârșit.
Nu-i chemare, dar nici tăcere,
Doar o șoaptă purtată-n adiere.

Privirea ta, un cod neînțeles,
O hartă ascunsă sub cerul ales.
Și totuși, în freamătul serii târzii,
Parc-aș ști unde duc cărările gri.

Întrebări fără răspuns, dar ce rost au?
Când timpul se frânge, clipa devine ecou.
Nu vreau să-nțeleg, vreau doar să păstrez,
Taina ce-n umbră mereu te-așează pe-un vers.

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.

Noi suntem patru frați:
Ziua, noaptea, tăcerea și frica.
A cincea soră e moartea.
N-o vezi niciodată la masă,
dar mănâncă întotdeauna prima.

Își lasă pantofii la ușă
și vine desculță prin suflet,
până ne scoate afară
din propriul nume.

Mă strânge pieptul, greu de-atâta „mâine”,

În palme simt doar ceară și pământ,

Niciun ecou în urmă nu rămâne,

Iar zborul meu a fost doar un cuvânt.

Eram copilul cu priviri de aștri,

Purtam coroana unui vis precoce,

Dar m-am pierdut în norii gri, sihaștri,

Sub cerul ce-a devenit tăcere și reci voci.

Aud cum plouă... stropii bat în mine

Ca niște cuie-n aripi de demult,

Mă doare tot ce-am fost și mi-e rușine

De glasul minții care-acum e mut.

Am obosit să fiu „cel cu potențial”,

Un soclu gol sub care lumea trece,

Sunt doar un Icar prins în naufragiul social,

Cu fruntea arsă și cu inima rece.

Urcam atât de sus, fără efort,

Păream stăpân pe vânt și pe lumină,

Dar azi, un munte de speranțe port

Ce mă strivește fără nicio vină.

S-au dus culmile-acelea, sunt departe,

Sunt doar reflexii-n bălți de pe trotuar,

Citesc eșecul ca pe-o veche carte

Și sorb din ploaie-al deznădejdii har.

Mă prăbușesc, dar nu cu vâlvătaie,

Ci lent, discret, sub ceruri de-antracit,

O primăvară crudă, în ploaie,

Mă lasă singur, frânt și sleit.

Și-n balta de pe marginea de drum,

Mă văd întreg, fragil și solitar,

Un Icar ce învață chiar acum

Să meargă prin ploaie pe trotuar.

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

M-aud strigând într-un mormânt, 

Se văd şi stelele cazând,

Admir un soare apunând...

Îl văd agonizând şi sângerând...

Se-aude sufletul urlând....

Şi m-am pierdut iar

Într-un gând...

Şi lacrimi de cărbune 

Văd curgând!!!

Te strig în șoapte iar pe tine 

Te aud vorbind în somn,

Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,

Zicându-mi:Te ador.

Ce dulce este-a ta strigare 

În șoaptă când tu îmi vorbești

Când tu mă strigi iar eu suspin 

Și eu din somn iar mă trezesc.

Aș vrea să simt a ta chemare 

Din tot suspinul ce îl port;

S-adorm mereu la tine-n brațe 

Când plânsul meu nu-l mai suport.

Atât de dulce e tăcerea 

Când lacrimile curg șiroi -

Mai bine-mi e când simt durerea 

Când eu în suflet iar te port.

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

La usa sufletului tău

E Domnul ce te cheamă

Te îngrijește sa I deschizi

Ca El ni I Tată mamă

E călătorul ce în noapte 

Câtă sa poposească 

Deci usa sufletului sa-i deschidem

Sa îl primim în casă

Sa nu-l lasam s-aștepte mult 

Să plece supărat

El e stăpânul noii legi 

Ce mult l-am așteptat

L-om aștepta în veșnicie

Cât pe pământ vom fi

Că El e sprijinul cel tare 

El ne va păstori

Ne-a păstorit din totdeauna

Cu dragoste curată

În El s-avem nădejde toți

Ca grija noastr-o poartă

El nu e scump în daruri

Și nici nu-i este greu

Ci ne supraveghează pururi 

C-așa e Dumnezeu

Noi mulțumiri de-aducem

Pentru-ndurarea-i mare

Ca să-l avem de-a pururi 

Intru a noastră cale

Să ne-ngrinim de cele

Ce-n viață am greșit

Că mult îl supărarea

Aceasta știu și simt

Și vrednici nu suntem

De darurile Tale

Dar ne-nputernicește

Să ne-ndreptăm pe cale

Când vom putea noi oare

Ție să-ți mulțumim

Îndeajuns vreodată

Că mult asta voim

Cântare rugi de toate 

Datori îți suntem noi

Slăbirii mărire Ție 

La bine și-n nevoi

Te rog ne-nțelepțește

Cu dragostea ce-o ai

Și întru stricăciune 

Te rog să nu ne dai

De-a noastră viață Doamne 

Ye-ai îngrijit mereu

Ne-ai scos dintru necazuri

Atunci când a fost greu

Deci și la mine vino

Părinte-al meu te-aștept

Și mie Tu ajută-mi 

Ca viață Să mi-o-ndrept

Să îmi îndrept gândirea 

Și inima de-ar fi

Că pentru Tine Doamne 

Mai trezesc le-aș voi

O cerescule-mpărate

Bun Mângâietor ne ești

Mulțumire-Ți vom aduce

Că pe noi ne pastorești