În ceasul de sticlă

Timpul trece ca o babă care n-are unde să meargă
dar merge.

Pe prispă e cald, dar în mine s-a făcut rece.
Miroase a busuioc stins.
A tăcere după ce moare cineva
fără să țipe.

Din copilărie au rămas doar vocile care se repetă
când închid ochii.

Nu vine nimeni. Nici măcar eu.

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

La o nuntă, seara cade lin,
Muzica răsună-n satul plin,
Paharele se-ntâlnesc voios,
Vinul curge-ncet, misterios.

Râsete și dans pe ritm ușor,
Băutura leagă-un dor ușor,
Sub lumina lunii, toți petrec,
Nunta e un vis ce-l tot aștept.

Cântecul răsună până-n zori,
Mireasa străluce printre flori,
Iar în zori, cu inimile pline,
Toți pășesc spre ziua care vine.

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Sunt tânăr, vai, ce nenoroc,
Prea mult simțire, prea puțin noroc;
Aș vrea să fiu bătrân o zi,
Să nu mă doară ce-aș iubi.

Dar dacă m-aș face mai copt,
Mi-ar fi dor de focul prost;
Așa că stau cum m-a lăsat
Dumnezeu: sensibil… și agitat.

Nu se-nclină oricărei raze,

Nu se supune niciunui vânt,

Crește departe, fără pază,

Nu-și lasă rădăcina-n rând.

Pe stânci albastre, printre ceață,

Acolo-i leagănul dintâi,

Puțini ajung, puțini o-nvață,

Puțini o smulg din al ei cui.

Dar eu, cu mâini temătoare,

M-am apropiat încet, tăcut,

Să nu-i strivesc a ei suflare,

Să n-o rănesc cu dor durut.

Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,

Că-n palme mi s-ar veșteji,

Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,

S-ar mistui, s-ar risipi.

Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,

Am înțeles ce nu știam:

Nu-i floarea mea, doar mă adună,

Și-o port în suflet... nu în ram.

Doamne, suprimă-mi răzbunarea,

fiindcă mi-a mâncat inima ca un foc

și m-a făcut robul unui dor rău.

Când m-au lovit, am simțit nevoia

să lovesc și eu, să arăt că nu sunt slab,

că nu sunt o pradă, că nu sunt doar un suflet în suferință.

Dar Tu, Doamne, mă înveți altfel.

Tu îmi arăți că răzbunarea

nu închide rănile,

ci doar le lărgește.

Căci dacă răspund cu ură,

voi rămâne în ură

și nu voi mai cunoaște nici pace, nici iubire.

Suprimă-mi răzbunarea,

care mă leagă de cel care mi-a greșit.

Dă-mi curajul să las în urmă ce am primit,

să nu țin minte răul,

ca să nu mă rătăcesc în el.

Fă-mă să uit când sunt lovit,

să nu mă răzbun,

ci să am liniștea celui care

nu mai vrea nimic altceva decât pace,

decât să mă eliberez de lanțurile urii.

Nu mă întreba dacă pot,

pentru că, Doamne, eu nu pot singur.

Dar Tu poți,

și în puterea Ta,

răzbunarea va muri,

iar eu voi trăi din harul Tău.

Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.

Atâtea teoreme aș scoate,

atâtea jocuri aș face,

ce mi-ar place.

Dar din păcate,

omul nu le poate face pe toate.

Am fost copil,

Si nu credeam ca timpul trece.

Păsări albastre îmi erau visele,

Iubeam castelul de cleștar

Din lumina zorilor,

Si-’n vuietul Lumii

Mă auzeam strigat.

Mai târziu în viață,

Într-un sens giratoriu,

M-am contaminat

De umbra gândurilor.

De atunci, îmi caut sufletul,

L-am pierdut pe undeva

Mai aproape sau mai departe

De mine...

De atunci,

Nu mai pot trăi prezentul,

Acuzând inefabilul clipei

Că e doar pentru a ascunde

Trecerea ei...

De atunci,

Nu mai pot vedea

Ochii de smarald ai Frumuseții...

Am fost copil,

Si nu credeam că timpul trece...

M-am uitat în orice loc,
Dar n-am găsit decât cioburi.
Adun fragmente de peste tot,
Însă inima tot goală rămâne.

Întâlnesc adesea oameni blânzi,
Cu inimi calde și depline;
Îmi dăruiesc un strop din ei,
Iar eu le simt, o clipă, lumina.

Dar setea mea nu se oprește,
Căci caut o inimă curată,
Care să știe să mă vindece,
Să mă lipească la loc, deodată.

Să mă simt, în sfârșit, întreg,
Iar iubirea ce-o port fără nume
Să nu se mai piardă în vânt,
Ci să găsească un loc în lume.

Vreau să simt liniștea aceea,
Când două suflete se revarsă,
Iar fericirea să nu mai fie
Doar o vizită, ci o casă.

Să ne pierdem privirea în ochi,
În îmbrățișări lungi și tăcute,
Iar prin mângâieri delicate
Să vindecăm rănile trecute.

Să simțim cum fire nevăzute
Ne leagă și ne împlinesc,
Ca împreună, privind spre lume,
Să vedem cât e de cerească.

31.03.2026

Departe de tărâmul drag

Stau rezematä-n prag,

Și plutind în nostalgie, 

Mä transform ca prin magie

Într-o pasăre ciudată 

De fantezia mea creată, 

Ce prinse viață, subit,

Zburând spre zări, tacit.

Unde gândul meu o duce,

Poposind la o răscruce, 

Privi în urma ei cu teamă, 

Se cuibări la mine-n palmă, 

Proroci al meu destin, 

Gläsuind in grai străin. 

Pe raza Stelei călătoare 

Pecetlui a mea cărare. 

Închisem ușa pe -nserate;

Poate norocu mi bate,

Să mă smulg din colivie, 

Să fac și un pic de terapie;

Ca să mi pot lua avântul, 

Unde mă va duce vântul...

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020