În ceasul de sticlă

Am ajuns într-un punct unde trupul tace,
dar sufletul urlă după tine.
Nu te mai vreau doar cu mâinile,
te vreau cu timpul, cu viitorul, cu moartea.
Vreau să-ți știu ridurile de peste ani,
vreau să-ți simt mâna tremurând peste cărțile noastre prăfuite.

Vreau totul.
Nu doar noaptea.
Și ziua. Și bătrânețea. Și tăcerea.
Să murim obosiți de atâta iubire,
dar fericiți că n-am iubit degeaba.

Că în lume au fost două inimi
care s-au ars una de alta
și nu s-au temut de foc.

Să nu te temi de dorul meu,

e pașnic, cum e țipătul de seară

al frunzei care cade greu

pe umbra ta, încet, dar clară.

Nu-ți cer să-mi spui ce simți acum,

ci doar să lași o geană-aprinsă

să-mi lumineze drumul scrum

din gândul tău, din piept, din visă.

Ți-aș fi o seară cu vin roș,

cu mărțișor legat pe tâmplă,

să-ți fiu tăcerea care mișcă,

când toată lumea stă și cântă.

Și dacă tot nu-ți vine-a spune

ce-n piept ți-e floare și furtună,

atunci iubește-mă în taină,

și n-o să plec. Rămân… devoțiune.

Nu cu sicriul m-a chemat,
Ci cu lumină stinsă-n prag
O fată palidă de veac,
Cu pas domol și zâmbet drag.

Avea cunună din uitări
Și voal țesut din seri târzii,
Iar ochii-i, două adâncimi,
Plângeau cu liniștea pustii.

— Te-aștept de mult, mi-a spus încet,
Din clipa-n care te-ai născut,
Ți-am fost umbră la fiecare pas,
Și visul tău necunoscut.

Atunci am înțeles că viața

Nu e decât un drum spre ea,
Că toate dorurile mele
Îi poartă numele-n ascuns, cumva.

Ne-am logodit sub cer de toamnă,
Cu clopot mut și vânt și preot,
Iar stelele, bătrâne moașe,
Ne-au binecuvântat pe loc.

Mi-a pus pe mână-un inel rece,
Făurit din timp zdrobit,
Și mi-a jurat iubire veșnică
Cu glas de secol răstignit.

— Nu-ți voi lua ce-ai fost, iubite,
Ci doar ce-ai obosit să fii;
Te scap de tine, de durere,
De doruri care nu mai știi.

Mi-am lăsat trupul ca pe-o haină
La margini de pământ amar,
Iar sufletul mi-a fost luat
Ca un copil spre-un alt hotar.

Acum dorm în brațele ei reci,
Dar nu-i un somn fără de vis:
E pacea celor care-n viață
Au ars prea mult, prea interzis.

Și dacă-n lume mai rămâne
Un suspin din ce-am fost eu,
Să știi: nu moartea m-a ucis,
Ci m-a iubit prea greu.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Te port în toate cele nevăzute,

În firul de iarbă ce tremură-n vânt,

În pașii din ploaie pe drumuri tăcute,

În toate rostirile fără cuvânt.

Ești cântec de frunză pe tâmpla pădurii,

Ești scama de aur din raze de seară,

Ești pasăre-naltă, fugind de arsura

Privirii ce-n mine de tine tresară.

Te port în spinarea cuvintelor grele,

Ca pe o coroană ce nu se arată,

Ești rana ce mântuie fără să doară,

Ești setea ce spală, dar nu se arată.

Am vrut să te scriu, dar n-ai loc în hârtie,

Ești mai largă ca cerul, și-adâncă ca lutul,

Ești ființa ce trece prin carnea pustie

Și lasă în urmă tăcerea și scutul.

Dacă-ai fi o lampă-ntr-o noapte de iarnă,

Aș rupe din somn ca s-ajung să te-aprind,

Dacă-ai fi o rană, ți-aș da voie să doară,

Ca-n pielea mea ruptă să știu că te prind.

Când mă gândesc la tine, se-oprește secunda,

Nu mai curg ceasurile, doar ochii îmi plâng,

Căci nu știu ce ești, ești femeie, ești umbră?

Sau poate lumină ce-mi străbate pământul?

Tu nu ești o simplă: ești toate laolaltă,

Ești locul de care nu pot să mă rup,

Ești calea ce trece prin inima spartă,

Și încă mă ții, chiar când lumea-i abrupt.

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

Nu caut aur, caut poezie

În galeria timpului ireversibil,

Dar oarecum tangibil conştiinței

Şi spațiului durabil mioritic.

Vreau să descopăr iar setea de arte

S-o plimb prin creierii masivului Carpatic

Cu târnăcopul minții polimate,

În aur verde să meşteşugesc semantic.

În Crezul sfânt agăț o licărire,

Ca o scânteie'n flacăra iubirii.

Şi îmi cobor privirea în cascade

Peste imaşul nesecat de idealuri.

Să fii tânăr înseamnă să poţi

Să-ţi rosteşti cu tărie credinţa,

Să te-opui plafonării,când toţi

Se ascund şi-şi reneagă dorinţa!

Să te-ncumeţi să râzi şi să plângi,

Transformând gândul simplu în floare,

Să fii râu pe câmpie,să curgi

Inundând, apoi,câmpul cu soare!

Să fii tânăr înseamnă să-ţi pui

Mai presus de fiinţă iubirea,

Să n-aspiri la steaua nimănui

Când a ta îţi redă nemurirea!

Să fii tânăr înseamnă să vrei

Rouă de flori să te spele pe frunte.

Apa ţâşnită din stânci să o bei,

Să te-adapi cu suflarea de munte.

Să-nţelegi şoaptele stinse în vatră,

Când foc nou,pe pământ,tu aprinzi,

Sufletul să-ţi căleşti ca pe piatră

Şi-orice preţ ai primi,să nu-l vinzi!

Să fii tânăr înseamnă că EŞTI..

Praf de stele cu vise şi lună!

Că te-ncumeţi oricând să-ţi trăieşti

Clipa dintâi ca pe clipa din urmă!

Justina Butaroiu 

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

Am să vă dau în judecată!

că ma-ți lăsat orfan într-o lume ciudată.

cu mamă îndepărtată,

strig la voi cu vocea îndurerată!

cu viața, aproape de tot subjugată

ma-ți lăsat în a voii soartă,

crudă, acră și sărat.

eu îmi ascund durerea mascată,

cu inima frîntă și fața curată.

vă urăsc a suta dată !!!

pentru răpire de tată,

pentru tinerețea asasinată,

pentru durerea împrumutată.

v-aș împușca pe toți de laolaltă!

ce viață urîtă,

O să mă dați în judecată!