Viața amară

Ne-am închis în noi 

Și ușa am inchis-o

Privim șiret o umbră

Dar ea ne aparține

Parca am vrea sa spunem

Că am vrea iubire

Dar glasu-i sărăcit

De prea multă mâhnire.

De mult prea mult orgoliu

Și din prea multă bogăție

O sa murim săraci

Cu sufletul pătat

Ca-n viața asta tristă

Nevoia ne îmbie

Ușa sa o închidem

Dar e păcat, păcat.

El,soare agreabil

Drăguț și amabil

Își face loc și danseaza

Printre noureț.

Căldura vine

Și frunza devine

Un verde stralucitor.

Totul e-n floare

Nimic nu mai doare

Ramura-i verde stralucitor.

Zumzet de albine

Cu burțile pline

Zboară haotic

Trezite la viața

Prin flori cu verdeață,

De-un verde stralucitor.

Atit de verde

Parca se pierde

Cînd soarele-i mare strălucitor.

Și parcă tot deodată

Se transforma îndată

In verde de Aur strălucitor.

Cu atîtea karate

De verzi nestemate

Este aici nemuritor.

E tot ce poftesc

E Mai nebunesc

Mai

mult de atît

E Mai și l-am vrut.

Vreau să ating marea

Soarele și norii

Să zburd desculț pe câmpii

Să zbor odată cu păsările cerului.

Vreau să stau cu copacii

Vreau să ating iarba

Să îmbrățișez macii

Să vorbesc cu gindacii.

Ei ne înțeleg

Ei ne ascultă

Ei ne doresc

Ei ne sărută.

Noi nu înțelegem

Mina întinsă

Dragostea lor

Nemărginită

Fugim și iar fugim

Distrugem nu trăim

Călcăm in picioare, știm,

Dar ne doare.

Durerea e mare

Nu are salvare

Nu are nici leac

Știu asta dar tac.

Vrem alinare

Vrem împăcare

Vrem să trăim

Nu sa murim.

Vrem să trăim

Vrem sa iubim

Tot ce-am primit

Cînd ne-am născut.

E ziua ta femeie

E primăvara ta

Tu este cea mai frumoasă 

Și tot ce va urma.

Și fiecare clipă din fiecare ceas

E o mare de iubire

Dragoste și extaz.

Imbata-te toamna cu roua căzută pe boabele de struguri din șirul de vie și apoi odihneste-te pe galbejitele frunze căzute din teiul din curte. Diminețile răcoroase de octombrie te vor scoate din amorțeală si cu un pic de soare ve-i sclipi ca o zi faină de vara.

Iubită, frumoasă

Tare drăgăstoasă

Tu ești femeia

Ce ai cheia sufletului meu.

Îți ador privirea

Și vad fericirea

Și toată iubirea

In ochii tai.

Sufletul tău bun

Îmi este acum

O mare de soare

In lumea cea mare.

Ador sa te privesc

Sa

simt că trăiesc.

Intr -o bună zi, îmi spun;

Gata! Nu-ți mai plâng de milă,

Că viața -i dură, ostilă,

Ești aidoma unui taifun.

Mă stârnești, mă smulgi,mă tulburi.

Eu zic, să -ti revii în fire,

Nu te mai lamenta în neștire;

Ești plin de offuri in figuri.

Fii demn de tine,nu ceda,

Îți sunt alături pururea,

Nu-ți întuneca gândirea,

De mine nu te lepăda.

Regretele nu -și mai au rostul;

Te trag in jos și - napoi;

Nu fă din tine un strigoi.

Caută -n mine adăpostul..

Te -am făcut să zâmbești, in sfârșit..

Tu ești un om deosebit,

Privește doar în viitor.

Ai o menire,ai un dar;

Iubește -te să fii iubit,

Norocu- ți va veni subit,

Te frămânți în zadar..

Ceva frumos aș spune pentru voi

Acum pe seară, l-apus de soare,

Dar cum să scrii când e război

Chiar la hotare și lumea moare.

Deschid tv-ul, moartea o văd

Pe sticlă arătată prin filmare,

Nu, nu este film și doar prăpăd

Și peste tot e plânset și teroare.

Vreau să-l închid să schimb canalul

Nu mai suport să văd să simt așa durere,

Pe voi eu vă implor să fluierați finalul

Și nu uitați că Dumnezeu v-a dat putere.

Puterea El v-a dat-o să faceți bine

Nu să ucideți ființe nevinovate,

Așa că încetați s-aveți inimi haine

Fiți înțelepți și faceți zi din noapte.

Vă adunați și discutați încontinuu

Dar nu să ne feriți de foc și arme,

Și să decideți care dintre voi e primu',

Și toți s-aveți portretul pus în rame.

Pe noi, voi credeți că ne păcăliți

Și moartea o lăsați să ne adune,

Dar nu uitați că veți fi pedepsiți

Pentru ce ați făcut în astă lume.

Așa că evitați pedeapsa Divină

Și puneți capăt acestui război,

Nu spuneți că alții poartă vină

Ne mor copiii, făra-veni 'napoi!

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Încerc acum, să-mi amintesc,

De cum a fost, în alte timpuri,

Și cât de mult, mă regăsesc,

În aste timpuri, tare tulburi

Mai ieri, eram copil, desculț acasă,

Și ziua toată, alergam pe drum,

N-aveam timp, să stau la masă,

Iar colbul ridicat, părea un fum

Țin minte, cum cozi noi ne legam,

Făcute din cânepă, sau din haldani,

Și cum pe ulițe, în sat, fugeam,

Iar lumea ne spunea...nu fiți golani

Dimineața, fără pachet la școală,

Cu un ghiozdan, cam rupt, uzat,

Și foarte des, eram cu burta goală,

Dar cui să-i spui...sunt nemâncat

Acasă ajungând, luam ceva merindă,

Să-mi treacă foamea, și-apoi cu vaca,

Care mă astepta, în grajd, flămândă,

Pe vale să o duc și iarba, să o pască

 Seara, program de învățat aveam,

Fără curent electric și, doar la lampă,

Iar mama insista, chiar de plângeam,

Spunând, învața de nu vrei să ramâi, la sapă

Și clasă, după clasă, deloc ușoare,

A-ntâia, pân' a opta, urmând liceul,

Și-apoi și studii multe, superioare,

Și culmea vieții, apoi a început greul

Cànd studiile toate, s-au terminat,

Eu în producție, m-am angajat,

Ca tânăr stagiar și, de belea am dat,

Că nu puteam transpune, ce-am învățat

Dar greu zilei, n-a fost dezamăgire,

Din contra, mai tare m-a ambiționat,

Și-am profesat, mulți ani cu dăruire,

Punând în practică, tot, ce-am acumulat

Nimic nu este greu, în viață,

Când pasiune pui, în tot ce faci,

Și când tu, nu îți pierzi, speranța,

Și cu dușmanul, știi cănd și cum,

să te..împaci!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia