Black as the day, white as the night

In my view of my true self,
I put my love on the shelf.
Even though I beg,
For our love another leg.
White moon from afar,
I wish we had a calendar,
On our both days to entwine,
A common noon to define.
As a river, crystalline
As your word, medicine
I want to see a good day,
In which distance won't delay.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mișcătoare peisaje,
Iar ilustrează înaintatele falnice forje,
Efect al dorinței, ale împotrivirii marcaje

De lângă râul rece trec,
Odată cu un veșnic tăcut cântec
Revizuit în ochii, să mă înec

Dar dintre turnurile de fier răsare,
Emanată aurie, dornică păsare

Timpurie perioadă când nu aștept,
Iris cenușiu al turnurilor, aș vrea drept,
Niciun cuvânt scris sau zis, luat ca fapt
Eră dublă pe privirii, în dulci tăceri apt.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Tare aș vrea, dragă muză,
Embleme brodate în inimii aliză,
Ale tale trăsături fine, puse tainic pe hârtie,
Să fi a mea poezie, a cuvintelor magie.

Fiică a paznicii coperte, înscrisă restrânsă,
Unde în nod celtic al paginilor cuprinsă.
Răbdător totuși așteptând ale tale litere,
Alungite în viitoare iubite trăiri, clare.

Dornic asimilată în forme de catrință,
Iar parcă de aș aștepta a ta prezență,
Noduri îmbinate in dansul de culori,
Nu de n-aș fura dintre măieștri nori,
O rochie demnă numai de-o zeiță,
Unde aș dori la schimb, doar cuvinte din guriță.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Amber flows of flavours in delicate array,
A waterfall sweet, alchemy alike survey,
Tastes of a new boundary, I can embrace,
As a fragrant smile, it makes me trace.

Glided essence, spun sunlight's nuzzle.
Precious gems, a trapping puzzle,
In hues of stars, where universe aligns,
Building love for their heavenly designs.

With each sip, I journey through delight,
Blend of orange warmth, her guise flight,
For in simple ritual, affection finds plea,
In the timeless dances of orange caramel tea.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

In the quiet of the night, anxiety creeps,
A relentless shadow, when the world sleeps.
Messages sent, but no replies come,
Each passing moment feels like a drum

Each notification, a hopeful spark ignites,
But silence echoes, extinguishing the lights.
In the depths of worry, I drown and fall,
Lost in the maze of an unanswered call.

Her absence echoes like a silent scream,
In the hollow chambers of a shattered dream.
Questions dance, in the caverns of my mind,
Seeking solace, but solace is hard to find.

What if she's lost interest, or found another?
The thought alone makes my heart shudder.
But amidst the chaos, a glimmer remains,
That perhaps, in her silence, there's no disdain.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

In the realm where shadows softly dwell,
Amidst the Burden of Words I tell,
As a surveyor of the black shroud's veil,
I watch her art, like stars, prevail.

Through her eyes, a universe unfurls,
A sanctuary from the mundane swirls,
Where art becomes a tender embrace,
Transcending time, filling space.

With brush and ink, her spirit soars,
Each stroke a whisper, each hue adores,
Gravure's touch, a delicate dance,
Revealing love's eternal trance.

In compositions, symphonies arise,
Arranging dreams beneath moonlit skies,
In "Tolerant" tones, a love that grows,
Embracing change, where passion flows.

"Reflections" cast in shimmering light,
Mirroring hearts, in the still of night,
"Echoes of Silhouettes on Paper" glide,
Chasing truths, where dreams abide.

And "Mother" stands, a timeless muse,
In her gaze, love's sweet fuse,
In every line, her warmth conveys,
A love that lasts through endless days.

So from afar, in awe I bow,
In her art, I now truly found my vow,
For in each stroke, love's essence I see,
In "Foundations in Aquafortis," words set free.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Am măsurat timpul în clipe,

Să pot să mă bucur de cele fericite.

Erau atât de puține, atât de amorțite,

Încât s-au topit în ninsori fulguite,

M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,

Dar poate curma, soarta unui destin.

            Am măsurat timpul în ore,

            Le-am așezat în suflet pe cele majore,

            Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,

            Creație divină, iubire în delir.

            O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,

            O dragoste imensă, alături de cei dragi.

Am măsurat timpul în zile,

Unele frumoase, altele inutile,

Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,

Cu traume cronicizate în chinuri și durere,

Decorul unei toamne târzii și numai ploi,

Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.

              Am măsurat timpul în ani,

 Prea mulți și deseori atât de banali,

             Minciuni imaginare cu vrajă și magie,

            Pierdute inutil în nopți de agonie,

            Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,

            Cu stima anulată, pierdută în abis.

Am măsurat timpul în timp,

Și am umplut complet, clepsidra de nisip,

Acum, voiam tăcere și liniște deplină,

Să pot ierta păcate la semeni fără vină,

Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,

Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.

Am știut clipa, și n-am oprit-o.
N-am fost luat de vânt sau ceață grea.
Inima mea, lucidă, a lovit-o
pe-a ta, știind prea bine ce făcea.

Nu m-a-mpins foamea, nici vreun semn ceresc,
nici întâmplarea, nici vreun dor obscur.
Am vrut. Și-atât. Atât de omenesc,
atât de vinovat, atât de pur.

Când trebuia să rămân, am plecat.
Când tăcerea cerea glas, am tăcut.
N-am fost pierdut, am fost prea clar,
și tocmai claritatea m-a pierdut.

Nu cer iertare ca să fiu iertat,
nici ca să-mi fie pașii mai ușori.
Cine greșește drept, neîndoit,
nu plânge, stă sub greul propriei erori.

Port vina mea ca pe-un cuțit deschis,
nu ca s-ameninț, ci să nu uit.
Mai bine sânge viu, recunoscut,
decât un suflet alb, dar putrezit.

Și dacă iadul are-un chip firesc,
nu-i foc, nici strigăt, nici blestem rostit:
e omul care știe ce-a ales
și trăiește drept, cu tot ce-a nimicit.

-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.

Am ars fără flacără,

Am plâns fără ochi,

M-am strigat fără glas,

Și m-am pierdut fără urme.

Am mușcat din soare,

Mi-am înghițit propria umbră,

Și m-am trezit plângând sânge

Într-o cameră fără uși.

Dar nimeni nu știa 

Că eu eram deja mort

Înainte să învăț să respir.

Ne naștem, creștem și apoi murim,

În goana vieții noastre, fără să simțim,

Cum timpul zboară, se scurge-ncet,

Un nisip prin sticla unui ceas concret.

Strângem comori și glorii trecătoare,

Visăm la nemurire, la splendoare,

Dar totul e un fum ce se disipă,

O umbră ce dispare-n altă clipă.

Deșertăciune, spune înțeleptul rege,

Nimic pământesc nu poate dăinui,

Tot ce-i sub soare curge și se stinge,

Fiecare om într-o zi, negreșit va muri.

Ce rost mai are lupta și trufia?

Ce rost mai are toată bogăția?

Când toate se transformă-n vânt,

Și trupul se întoarce-n pământ.

Dar poate-n zborul nostru efemer,

E-un sens ascuns sub bolta de mister,

Nu-n ce aduni, ci-n ce oferi cu dor,

În dragostea ce învinge netrecător.