Vreau
Vreau să ating marea
Soarele și norii
Să zburd desculț pe câmpii
Să zbor odată cu păsările cerului.
Vreau să stau cu copacii
Vreau să ating iarba
Să îmbrățișez macii
Să vorbesc cu gindacii.
Ei ne înțeleg
Ei ne ascultă
Ei ne doresc
Ei ne sărută.
Noi nu înțelegem
Mina întinsă
Dragostea lor
Nemărginită
Fugim și iar fugim
Distrugem nu trăim
Călcăm in picioare, știm,
Dar ne doare.
Durerea e mare
Nu are salvare
Nu are nici leac
Știu asta dar tac.
Vrem alinare
Vrem împăcare
Vrem să trăim
Nu sa murim.
Vrem să trăim
Vrem sa iubim
Tot ce-am primit
Cînd ne-am născut.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristian Mircea
Дата публикации: 7 декабря 2024
Просмотры: 186
Стихи из этой категории
Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Delir
Vântul suflă-n apogeu,
Cerul zace fără îngeri,
Pe pământ sunt numai eu,
Om înlănțuit de plângeri.
Nimicirea mea se-amână,
Cad în mine ca-ntr-un hău,
S-au dus toți fără să spună,
Ce-au făcut de-i așa rău.
Un frig glaciar m-apasă,
Peste tot se nasc furtuni,
Soarele lumina-și varsă,
Până-n fund de văgăuni.
Cerul urlă-a neputință,
Stelele se sting pe rând,
Urme calde de ființă,
Au sfârșit demult arzând.
Marea plânge fără margini,
Valuri crapă-n țărm pustiu,
Între ceruri și catarge,
Numai dorul mai e viu.
În genunchi pământul cere,
Zeilor să tacă blând,
Dar în loc de mângâiere,
Vin potopuri rând pe rând.
Timpul șuieră a jale,
Praful cade din zenit,
Peste umbre ancestrale
Totul pare c-a pierit.
Cerul zace fără îngeri,
A plecat și Dumnezeu,
Și în urma marii frângeri,
Pe pământ sunt numai eu.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
7 AM
M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.
Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.
Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.
Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.
Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.
Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.
Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.
Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.
Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.
Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.
Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Delir
Vântul suflă-n apogeu,
Cerul zace fără îngeri,
Pe pământ sunt numai eu,
Om înlănțuit de plângeri.
Nimicirea mea se-amână,
Cad în mine ca-ntr-un hău,
S-au dus toți fără să spună,
Ce-au făcut de-i așa rău.
Un frig glaciar m-apasă,
Peste tot se nasc furtuni,
Soarele lumina-și varsă,
Până-n fund de văgăuni.
Cerul urlă-a neputință,
Stelele se sting pe rând,
Urme calde de ființă,
Au sfârșit demult arzând.
Marea plânge fără margini,
Valuri crapă-n țărm pustiu,
Între ceruri și catarge,
Numai dorul mai e viu.
În genunchi pământul cere,
Zeilor să tacă blând,
Dar în loc de mângâiere,
Vin potopuri rând pe rând.
Timpul șuieră a jale,
Praful cade din zenit,
Peste umbre ancestrale
Totul pare c-a pierit.
Cerul zace fără îngeri,
A plecat și Dumnezeu,
Și în urma marii frângeri,
Pe pământ sunt numai eu.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
7 AM
M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.
Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.
Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.
Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.
Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.
Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.
Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.
Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.
Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.
Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.
Другие стихотворения автора
Iubirea între oameni
Așa a fost cindva in lume
Eram copil prea multe nu știam
Iubirea între oameni nu-i minune
Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.
La ce folos ea ne-a fost dată
Noi nu mai suntem ce am fost
Ne prea urîm in astă viața
Fără folos și fără rost.
Și ce frumos era odată
Copil eram prea multe nu știam
O vorba buna,calda, prietenoasa
Le intilneai la fiecare pas.
Anii s-au dus,minciuna e in floare
Și răutatea e pe primul loc
Iar omul bun e drept, te doare
Valoarea lui e la gunoi.
Tristețea parcă mă apasă
Lacrimile curg pe fața mea
Și mă întreb ce-o fi odată
De generațiile ce vor urma.
Timisoara
Cristian
Mircea Barbura
30.01.2021
O Doamne
Doamne ce-ai făcut cu noi
Tu ne-ai adus desculți și goi
Pe-acest pămînt ce este sfint,
Sa creștem sa ne înmulțim
Sa ne iubim și să trăim.
De toate Doamne tu ne-ai dat
Și trup și minte neîncetat
Iar noi cei goi in suflet cu nevoi
Cei goi de dragoste in noi
Am uitat să-ți mulțumim
Pentru viața ce-o trăim.
Viața amară
De ce esti viata atita de amara
Ti-am dat de toate tu sa le incerci
Sa simt acum ca tu imi esti povara
Acum n-am leac pe tine sa te tratez.
De ce esti viata atita de parsiva
Eu zi de zi la tine ma gindesc
Si vreau ca tu sa fii mereu o diva
Iar tu incerci sa dezamagesti.
De ce esti viata atita de murdara
Cu bani nimic nu poti ca sa platesti
Si nici macar singuratatea-n lume
Si daca asta chiar nu ti-o doresti.
De ce esti viata asa de blestemata
Tu crezi ca eu voi sta asa de neclintit
Sa stii tu acum ori niciodata
Ca eu voi fii asa ca la-nceput.
Te-nseli amarnic viata chinuita
Printre straini ai lucru tare greu
Cu gindul ca mai e putin
Am sa lupt cu tine ca si cu un leu.
De ce esti viata atita de amara
Ca nici macar tu nu ma-ntelegi
Sa fii mai buna ca odjnioara
Sa fiu si eu un suflet printre REGI.
Ce pot sa-ti spun acum e lucru mare
Eu tot acelasi o sa fiu
Chiar daca tu-mi vei fi salvare
Eu te iubesc asa cum tu o stii.
E ziua ta femeie
E ziua ta femeie
E primăvara ta
Tu este cea mai frumoasă
Și tot ce va urma.
Și fiecare clipă din fiecare ceas
E o mare de iubire
Dragoste și extaz.
Mai vino luna lui Mai
El,soare agreabil
Drăguț și amabil
Își face loc și danseaza
Printre noureț.
Căldura vine
Și frunza devine
Un verde stralucitor.
Totul e-n floare
Nimic nu mai doare
Ramura-i verde stralucitor.
Zumzet de albine
Cu burțile pline
Zboară haotic
Trezite la viața
Prin flori cu verdeață,
De-un verde stralucitor.
Atit de verde
Parca se pierde
Cînd soarele-i mare strălucitor.
Și parcă tot deodată
Se transforma îndată
In verde de Aur strălucitor.
Cu atîtea karate
De verzi nestemate
Este aici nemuritor.
E tot ce poftesc
E Mai nebunesc
Mai
mult de atît
E Mai și l-am vrut.
Iubirea între oameni
Așa a fost cindva in lume
Eram copil prea multe nu știam
Iubirea între oameni nu-i minune
Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.
La ce folos ea ne-a fost dată
Noi nu mai suntem ce am fost
Ne prea urîm in astă viața
Fără folos și fără rost.
Și ce frumos era odată
Copil eram prea multe nu știam
O vorba buna,calda, prietenoasa
Le intilneai la fiecare pas.
Anii s-au dus,minciuna e in floare
Și răutatea e pe primul loc
Iar omul bun e drept, te doare
Valoarea lui e la gunoi.
Tristețea parcă mă apasă
Lacrimile curg pe fața mea
Și mă întreb ce-o fi odată
De generațiile ce vor urma.
Timisoara
Cristian
Mircea Barbura
30.01.2021
O Doamne
Doamne ce-ai făcut cu noi
Tu ne-ai adus desculți și goi
Pe-acest pămînt ce este sfint,
Sa creștem sa ne înmulțim
Sa ne iubim și să trăim.
De toate Doamne tu ne-ai dat
Și trup și minte neîncetat
Iar noi cei goi in suflet cu nevoi
Cei goi de dragoste in noi
Am uitat să-ți mulțumim
Pentru viața ce-o trăim.
Viața amară
De ce esti viata atita de amara
Ti-am dat de toate tu sa le incerci
Sa simt acum ca tu imi esti povara
Acum n-am leac pe tine sa te tratez.
De ce esti viata atita de parsiva
Eu zi de zi la tine ma gindesc
Si vreau ca tu sa fii mereu o diva
Iar tu incerci sa dezamagesti.
De ce esti viata atita de murdara
Cu bani nimic nu poti ca sa platesti
Si nici macar singuratatea-n lume
Si daca asta chiar nu ti-o doresti.
De ce esti viata asa de blestemata
Tu crezi ca eu voi sta asa de neclintit
Sa stii tu acum ori niciodata
Ca eu voi fii asa ca la-nceput.
Te-nseli amarnic viata chinuita
Printre straini ai lucru tare greu
Cu gindul ca mai e putin
Am sa lupt cu tine ca si cu un leu.
De ce esti viata atita de amara
Ca nici macar tu nu ma-ntelegi
Sa fii mai buna ca odjnioara
Sa fiu si eu un suflet printre REGI.
Ce pot sa-ti spun acum e lucru mare
Eu tot acelasi o sa fiu
Chiar daca tu-mi vei fi salvare
Eu te iubesc asa cum tu o stii.
E ziua ta femeie
E ziua ta femeie
E primăvara ta
Tu este cea mai frumoasă
Și tot ce va urma.
Și fiecare clipă din fiecare ceas
E o mare de iubire
Dragoste și extaz.
Mai vino luna lui Mai
El,soare agreabil
Drăguț și amabil
Își face loc și danseaza
Printre noureț.
Căldura vine
Și frunza devine
Un verde stralucitor.
Totul e-n floare
Nimic nu mai doare
Ramura-i verde stralucitor.
Zumzet de albine
Cu burțile pline
Zboară haotic
Trezite la viața
Prin flori cu verdeață,
De-un verde stralucitor.
Atit de verde
Parca se pierde
Cînd soarele-i mare strălucitor.
Și parcă tot deodată
Se transforma îndată
In verde de Aur strălucitor.
Cu atîtea karate
De verzi nestemate
Este aici nemuritor.
E tot ce poftesc
E Mai nebunesc
Mai
mult de atît
E Mai și l-am vrut.