Doi meșteri sub cerul Gorjului

ACASĂ la Brâncuși, El se-ntoarce acasă,
Unde lumina stă-n pridvor ca o mireasă.
Mame de-altădat’ scriu pe cer semnele lumii,
Iar zeii mai respiră în aburul humii.
A-nvățat să asculte cu dalta privirii
Timpul genezei pur și taina rostirii;
Iarba, pădurea, glia, toate-i dau cinstire
În patru anotimpuri, prin sfântă cioplire.
Gândul lui curajos înoată în genune,
Sub daltă, piatra tainic tăceri va să sune.
Lutul de la Hobița în veci nu ne lasă,
Sculpturile vorbesc în limba de ACASĂ

Ninge cu flori de măr și de cais,
Ninge cu fir de iarbă verde-n vis,
Ninge lin, din murmur de izvoare,
Ninge rouă, în colț de rai, sub soare.
Ninge în șuvoi de lumină aprinsă,
Ninge-n rugăciune, lacrimă prelinsă.
Ninge cald, cu chiote și jocuri,
Ninge cu frumos, în atâtea locuri.
Ninge cu strop de rouă-n gene,
Ninge cu frunza toamnei ce s-așterne.
Ninge a gând pribeag și-a vis de-o clipă,
Ninge cocorul ce de ducă țipă.
Ninge peste drum cu broboadă albă,
Ninge lin pe oameni de zăpadă,
Ninge cu colinde și pocnet din bice,
Ninge peste satul ce cântarea-și zice.

Coloana urcă trepte spre bolta de cristal,
Din vatra românească, pe-al vremii vechi hotar;
E rugă dăltuită în lemn de dor și har,
Un stâlp de pomenire pe-al neamului altar.
Romb după romb, lumina se naște repetat,
Duh vechi din Gorj, în piatră de-a pururi întrupat;
E zborul fără moarte, din lutul sfânt luat,
Un imn de veșnicie, spre stele înălțat.
Cioplește, Meșter dragă, și huma din pământ,
Și scoate la iveală cel mai curat cuvânt,
Să simtă lumea-ntreagă tăria din frământ
Și dorul de-altădată, țesut prin legământ.
Din mâna ta divină, o poartă s-a deschis
Spre-o lume mai curată, ca-ntr-un nesfârșit vis;
Coloana e chemarea pe care Ceru-a scris,
Lăsând pe bolta mândră un semn de neînvins.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună

Să facem din țară una mai bună,

Să facem să cânte din inimă tristă

Un cântec de țară cum nu mai există.

Ne strigă din moarte viteazul Mihai

Să facem unirea pe vechiul ei plai,

La Alba ne cheamă bătrânii părinți

Să facem din țară ceva ca din vis.

La Iași stau boieri cu Cuza la masă

Și arată cu mâna o țară frumoasă,

Orașul în noapte de oameni e plin

Întâmpină domnul cu torțe și vin.

Se zguduie lumea de cele întâmplate

Și vor ca Unirea să nu se mai facă,

Dar Domnul din ceruri avea hotărât

Ca să unească acest sfânt pământ

Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?

Cât de  mult iubea natura și o înțelegea?

Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,

Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.

Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,

Să îngrijească glia strămoșească, obosită

Cine erau prășitorii ogorului  roditor,

Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?

Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,

Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând

Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,

Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.

Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,

Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat

Țăranul s-a calificat, are meserie

Are salariu, e constructor, primește simbrie.

Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,

În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii

Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,

Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.

Se aude în câmp zgomot de motoare,

Meseria de țăran mă tem că moare

Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,

În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

Limba să domnească peste-al nostru plai,

Limba româneasca, vechiul nostru grai!

S-o vorbesc, s-o mângâi, s-o înnebunesc,

Căci în mine zace suflet românesc!

Să n-o dăm uitării! Să n-o evităm!

Sa ne zboare-n spirit, noi so-nfiripăm!

Să-i rănim pe toți cei care o rănesc,

Să cinstim cu toții graiul românesc!

TRAIASCA ROMANIA /TRAIASCA CIRNACIORUL/ TRAIASCA MITITEII/ TRAIASCA SI POPORUL  //  TRAISACA GETII MARI/ CACIULA SI ITARI /CU TOTII IN BEJENIE /PRIN LUME SUMEDENIE  //  HAI ACASA PUISOR/ BATE TARE DIN PICIOR / TUICULEANA DIN CARPATI /DE PRIN LUME ADUNATI /// GBR cu dor de casa///