Nu mai crede...

Ți-am dat o mie de mici bucățele

Din inima mea,

Dar în loc să faci din ele

Un trandafir sau o lalea

Le-ai fărâmițat în gheață și sticlă

Și ai privit spre soarele altcuiva

Poet mare ce era,

Eminescu tot găsea

Rime, versuri cu strofe

Pentru poezii cu note.

Mare poet era,

Luceafărul îl scria

Cu cuvinte rătăcite

Și cu vorbe tot rostite.

Până și pe pat de moarte,

Acesta scria o carte.

Din trecut spre veșnicie

Curge a lui melodie,

Și în fiecare carte

Inima încă îi mai bate,

Căci Eminescu cel iubit

Pentru artă a trăit

Și a creat o veșnicie

Cu cuvinte de iubire.

Și Luceafărul pe cer

Strălucește tot mereu,

Ca dovadă că veghează

Și a lui stea luminoasă

Ne arată mare artă

Cu pânza cerului albastră.

Cam atât despre poet,

Că a fost om bun și drept,

Ce a scris cu suflet mare

Multe poezii, romane,

Suflet mare ce a pus

În scrisul său de presus.

Un suflet de amor, 

Ce-mi aduce sositul primăverii, 

Și ne leagă strâns între noi, 

Pe culmea noastră a durerii. 

Cât de mult mi-a fost dor, 

Să te văd pe tine în stele, 

În apusul soarelui ce strălucește, 

Ce mă duce și cu ele. 

Întoarce-te pe o rază de petale,

Pe câmpia cristalină de fum,

Ce luminează atât de puternic în cristale, 

Iubirea noastră de acum. 

Ne plimbăm pe drumul speranței, 

Copaci se-nveselesc, iar florile cântă,

Ce ne îndrumă pe calea dorinței, 

Și sufletul nostru se avântå. 

Cum trece repede timpul,

Sufletul se ascunde ca un fricos

Care nu-și mai arată chipul

Dincolo de peretele luminos.

Lacrimile cad pe sol,

De la durerea apăsătoare 

Jos pe dușumeaua zidită din namol

Unde se formează o închisă culoare.

Că te și ascunzi în cușcă 

Cu o poftă de izolare,

Dar simți cum te mușcă 

Tristețea de-a privi un soare

Ce-ți aducea un haz 

Pe buzele înroșite, 

Fără niciun necaz 

În zilele însorite.

El șef al sistemului 

O stea,ca un glob roșcat 

Ne aducea sentimentului

O măreață melancolie de neuitat,

Și când te apucă ghinionul

Țe tine să nu pleci,

Din gheare;el spiritul 

Nu te eliberează nici în veci.

Și iată cum jertfele nu mai curg

Din curajul ieșit,

Către speranța din amurg 

De-a privi un ultim moment strălucit.

Ma simt pierdut,ca frunza n vant,

Cu suflet trist si chip carunt.

Durerea musca adanc in piept,

Tradarea-i rana de n-o iert!

Ma simt pierdut,in zi si noapte,

Oriunde-as merge, aud soapte.

Tradarea doare,ca un cutit…

In spate infipt, uitat si-n vechit.

Mă simt pierdut, fără alinare,

Inima-mi plânge, fără iertare.

Iubirea,o masca,minciuni ce s aprind,

Azi nu mai cred si nici nu pretind.

Intr-o lume rece, durerea apare,

Ma simt pierdut,fara vreo salvare,

Rabdarea da timp,si timplul schimbare,

Dar fara respect n ai nici o valoare.

Stau intins la mine-nungher,

si-ntrun coltisor visnad,

inchipuind iluzii despre-un inger,

ganduri despre ea dansand,

Si jongland cu-amea virtute,

fantezii unduitoare,

se asterne-n cateva minute,

si trupu-mi pofteste rasfatare,

Ma adresez situatiei, cu moralitate,

dar e dusa ca un nor de vant, in strainatete,

si-atunci trupu-mi sfidator,

eu vreau sa il dezmierd,

caci fusei cuprins de dor,

si a ma opune, pierd,

si-n dorintele-mi coplesitoare,

termin si las sa iasa-o rasuflare,

demnitatea-mi e vanduta,

spiritul meu flamanzeste,

inima-mi fu potilita,

iar euforia se trezeste.

     La revedere, nu știu unde mă duc,

     La revedere,  ma duc la bătălie,

     La revedere, îți spune un român haiduc,

     Mă duc să apăr minunata noastră glie...

    Mă duc cu pistoalele prinse în chimir,

    Mă duc, căci patria ajutorul mi-l cere,

    României sunt gata să-i aduc bir,

    Un haiduc îți spune la revedere...

    Nu îmi pasă dacă mor,

    Nu îmi pasă dacă cad,

    Vreau patriei să-i fiu de ajutor, 

    Dușmanii să-i rad.

    Mă duc cu pistoale, cu speranță în sufletul meu înflăcărat,

    Și sper ca eu țara să o fi salvat.

    La revedere, acum de nimic nu îmi mai pasă,

    Onoarea și datoria, să trăiesc, chiar nu mă lasă...

Nu cred că a mai fost vreodată 

În astă țară atât de multă ură, 

Să vezi de dimineață-n noapte 

Român cum pe român se-njură. 

Și nu doar cei ce astăzi ne conduc 

Și-aruncă vorbe-n stânga-dreapta, 

La fel și noi ce foile am ștampilat 

Îi acuzăm că ei ne-au croit soarta. 

Nu știu în cine azi poți să te încrezi 

Când vezi că toți au doar un interes, 

Să urce sus fără privirea să întoarcă 

Către acei ce cu speranță i-au ales. 

Vedem că între noi există dezbinare 

Și nu găsim drumul spre împăcare, 

De ani de zile ne cer s-avem răbdare 

Făr'a simți că-n noi se-adună supărare. 

Cum aș putea să scriu despre unire 

Când văd durerea din poporul meu, 

Dar pot să-nalț o Sfântă rugăciune 

Și ajutor să cer...la bunul Dumnezeu!

Mă raportez într-o ipostază:

Că sună armata și mă cheamă la oaste,

Nu mai contează cum ajung la bază

Știu că este o condamare moarte.

Acum când, viața în mine înflorește,

Și realizez cât de mult am crescut,

Și ce reguli nedrepte s-au semnat,

Rămîi fără glas, cu suflet zdobit.

Nu mă revolt, merg înfricoșat la moarte

Abia am ieșit din brațele mamei îngenunchiate

Știam că moarta, nu se grăbește, are zăbavă,

Să-i scriu mamei o veste, e mare grabă.

Ce-i în sufletul meu, înțelegi cât mă doare?

Că pe drumul ce plec, nu mă întorc nic-o dată.

Doresc să iau cu mine lumea toată,

Și să ne trezim pe Pământ altă dată.

Ce zile amare și blestemate au trecut 

Unde-i mormântul celui căzut n-am știut

Măcar să-i spun cât de mult l-am iubit

Mă bucură eroismul lui,dar cât am jelit.

Dați-mi pastila mea de dor,

De dor de mamă și pridvor,

De dor de țară și de flori,

Al gliei strămoșești ogor.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu uit frate și popor,

Să nu-mi uit neamul românesc

Și vatra satului copilăresc.

Dați-mi pastila mea de dor

Să vizitez Carpații-n zbor,

Să văd din nou pământul sfânt,

Al inimii, frumos avut.

Dați-mi pastila mea de dor

Să văd al țării viitor,

Să văd copiii fericiți,

Să văd bunicii liniștiți.

Dați-mi pastila mea de dor

Să simt că mai trăiesc din nou,

Să simt miros de iasomie,

Să văd feciorii în câmpie.

Dați-mi pastila mea de dor

Să nu regret în veci al meu popor

Și-n clipa ce va fi să mor

Să mă îngropați în cimitirul gol.

Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră țară,

Și trimite-Ți mila,n-o lăsa să piară.

Ne-ai dat munți de aur și păduri bogate,

Câmpii roditoare si ape-nspumate.

Dealuri ce coboară spre delta măiatră,

Și marea ce înghite Dunărea albastră.

Au venit barbarii si ne-au luat averea,

Aurul si mierea, pruncii si muierea.

Ne-am ținut la ei cu furca si parul,

Cu râuri de sânge, ne-am păzit hotarul.

Toți ne-au jefuit și ne-au sfârtecat,

Mulți ne-au doborât, dar ne-am ridicat.

Am răzbit prin veacuri două mii de ani,

Cu regi, împărați cu domni și sultani,

Cu aurul nostru s-au clădit imperii,

Și murim de foame la lăsarea seii.

Cu bune și rele am trecut prin toate,

Și de trei decenii avem libertate.

Câștigată scump, cu jarfe de sânge,

După zeci de ani, țara tot mai plânge.

Ne-au plecat copiii in străinătate,

Pentr-un trai mai bun,iar la noi prin sate.

Școlile se-nchid, casele-s pustii,

Și toți guvernanții ne spun doar prostii.

Proști si imbecili, șarlatani și hoți,

În partide multe, dar cumetriți toți.

N-au făcut nimic pentru cei de afară,

Și sunt milioane duși în altă țară.

Muncesc pentru altii și trăiesc decent,

Câștigând cu trudă fiecare cent.

O parte din bani îi trimit acasă,

Să avem și noi ce pune pe masă.

Prețurile cresc și tot cresc mereu,

Să ne descurcăm parcă tot mai greu.

Mâncăm prost și ieftin de prin galantare,

Că bani-s puțini și fără valoare.

Trăim ca pe vremuri, tot cu frig în casă,

Cu dureri de spate si dureri de oase.

Leafa ne ajunge doar pentru pastile,

Sănătoși sau nu, toți murim cu zile.

Mor copii și tineri, Dumnezeeu fereească,

Nici nu mai apucă să îmbătrânească.

Nu mai avem tineri si sportivi grozavi,

Fiincă-n țara asta toți suntem bolnavi.

Mamele fac prunci-nainte devreme,

Și aproape toți se nasc cu probleme.

Abia respiră în incubatoare,

Iar părinții-n lacrimi plâng pe coridoare.

Acum în spitale nici nu te mai lasă,

Suferim în taină si murim acasa.

Astazi știm prea bine că nu se mai moare,

De boli cardiace sau boli vasculare.

Toți mor de COVID și asociații,

De zici că e firmă, cum au avocații.

Sigilați în scânduri și trimiși la groapă,

Nici nu știe popa pe cine îngroapă.

Începand cu "alfa" din graiul grecesc,

Până la "omega" nu se mai opresc.

Vin fără oprire, valuri peste valuri,

Și se zbate lumea ca peștii pe maluri.

Nunțile din toamnă ni le-au amânat,

Ne-au închis in casă și ne-au izolat.

La televizor numai pițipoance,

Mai mult dezbrăcate și mai toate "Toance".

La căpșor golașe, dar siliconate,

Umflate în buze, la sâni și în spate.

Fete si flăcăi, peste toți pictați,

De zici că-s tablouri și pot fi-nrămați.

Nu poți să mai vezi un film...serial,

O emisiune sau ceva banal.

Că-ți bagă reclame fără încetare,

Șapte la pastile,trei la vaccinare.

Cum apeși butonul să mai vezi o știre,

De la prima ora nu-ți mai vii în fire.

Peste toți doar morți, pe străzi și în hale,

Unii arși în case, alții în spitale.

Accidente, crime, violuri și jafuri,

Tineri și copii drogați de la prafuri.

Toate sunt pe dos, lumea s-a schimbat,

Bărbatu-i femeia și ea e bărbat.

Nu se mai numesc homo sau schimbiști,

Sunt L.G.B.T, gay sau anloști.

Apar peste tot cu nerușinare,

Și nu zici nimic, că-i discriminare.

Morala,rușinea sunt doar utopii,

Iar bietul bun simț s-a dus pe câmpii.

Cât sa ne mai rabde Sfântul pe pământ,

Că se răscolesc și morți-n mormânt.

De mulți ani de zile suntem blestemați,

Ne conduc lichele,hoți si agramați.

Am ajuns pe mâna unor derbedei,

Care n-au habar ce-i ăla condei.

Sunt în funcții mari, persoane inculte,

Doar analfabeți cu diplome multe.

Au studii înalte,chiar si doctorate,

Dar toate sunt luate numai pe furate.

Ce să-i mai întrebi de-o limbă străină,

Că au cerebel doar cât o găină.

Nu vorbesc prea bine nici limba română,

Gramatica-i grea, nu e la-ndemână

Asta nu-i oprește ca să ne jupoaie,

Cu taxe cu biruri și să ne îndoaie.

Cu facturi umflate la curent și gaze,

Că astăzi lumina are patru faze.

Vom rămâne goi și săraci lipiți,

Și de frig și foame vom umbla lihniți.

Iar apoi pășind lin spre cimitir,

În caleașca neagră si cu coviltir.

Pe morții din groapă o să îi rugăm,

Să iasă afară, noi ca să intrăm.

Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră tară,

Și trimite-ți mila,n-o lăsa să piară !