LUMINA ANULUI 2100

PROLOG

 

Lumea de după două veacuri

 

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

 

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

 

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

 

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

 

Știința făcuse pași uriași.

 

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

 

De ce este omul încă neliniștit?

 

Avea aproape tot ce își putea dori.

 

Dar nu avea întotdeauna pace.

 

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

 

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

 

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

 

Avea tăcere.

 

Pereții erau acoperiți cu icoane.

 

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

 

Înaintea icoanelor ardeau candele.

 

Deasupra ușii era scris:

 

„Lumina luminează în întuneric.”

 

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

 

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

 

Iar viața lui avea să se schimbe.

 

---

 

PARTEA I

 

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

 

Capitolul 1 – Andrei

 

Andrei avea șaisprezece ani.

 

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

 

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

 

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

 

Totul era ordonat.

 

Totul era rapid.

 

Totul era automat.

 

Dar Andrei nu era fericit.

 

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

 

— Ești bine?

 

— Da.

 

— Pari trist.

 

— Nu sunt trist.

 

Mama îl privi câteva clipe.

 

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

 

Andrei nu răspunse.

 

Privea orașul.

 

Milioane de oameni se mișcau sub el.

 

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

 

---

 

Capitolul 2 – Întrebarea

 

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

 

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

 

Un elev ridică mâna.

 

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

 

Profesorul zâmbi.

 

— Desigur.

 

— Ce anume?

 

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

 

— Nu știm încă toate răspunsurile.

 

Andrei ridică și el mâna.

 

— Dar știm de ce existăm?

 

Clasa amuți.

 

Profesorul îl privi.

 

— Aceasta este o întrebare filozofică.

 

— Dar este importantă.

 

Profesorul nu mai răspunse.

 

În acea zi, Andrei începu să caute.

 

Căută în arhive.

 

Citi cărți.

 

Ascultă oameni de știință.

 

Citi filozofi.

 

Dar întrebarea rămânea:

 

De ce existăm?

 

---

 

PARTEA A II-A

 

BISERICA

 

Capitolul 3 – Lumina

 

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

 

Nu știa unde merge.

 

Apoi văzu o lumină.

 

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

 

Andrei se opri.

 

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

 

Ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Liniștea îl înconjură.

 

Nu existau ecrane.

 

Nu existau reclame.

 

Nu existau zgomote.

 

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

 

Andrei privi icoanele.

 

În fața lui se afla Hristos.

 

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

 

Din apropiere se auzi o voce:

 

— Cauți ceva?

 

Andrei se întoarse.

 

Era preotul bisericii.

 

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

 

— Nu știu, răspunse Andrei.

 

— Atunci ai venit într-un loc bun.

 

— De ce?

 

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

 

---

 

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

 

Andrei se așeză.

 

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

 

— Poți.

 

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

 

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

 

Privi spre icoana lui Hristos.

 

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

 

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

 

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

 

— Care?

 

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

 

Andrei tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

 

— Pentru cine a venit?

 

— Pentru oameni.

 

— Pentru toți?

 

— Pentru toți.

 

---

 

PARTEA A III-A

 

CARTEA

 

Capitolul 5 – Biblia

 

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

 

Pe un raft se afla o Biblie.

 

Andrei o luă în mâini.

 

— Este foarte veche.

 

— Da.

 

— De ce nu folosiți una digitală?

 

— Putem folosi și una digitală.

 

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

 

Părintele zâmbi.

 

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

 

Andrei deschise cartea.

 

— De unde să încep?

 

— De la Evanghelie.

 

— De ce?

 

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

 

Andrei începu să citească.

 

Nu înțelese totul.

 

Dar ceva îl atrăgea.

 

Nu era doar o carte despre trecut.

 

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

 

---

 

PARTEA A IV-A

 

ÎNCERCAREA

 

Capitolul 6 – Orașul

 

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

 

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

 

Dar nu uită biserica.

 

Într-o zi, îi spuse părintelui:

 

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

 

Părintele zâmbi.

 

— Nu trebuie să fie.

 

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

 

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

 

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

 

Trebuia căutat cu sinceritate.

 

---

 

Capitolul 7 – Iarna

 

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

 

Rețelele energetice fură afectate.

 

Sistemele automate se opriră.

 

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

 

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

 

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

 

Părintele Gavriil deschise porțile.

 

— Intrați.

 

Oamenii intrară.

 

Unii aveau nevoie de hrană.

 

Alții de căldură.

 

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

 

„Nu sunteți singuri.”

 

Andrei începu să ajute.

 

Căra apă.

 

Împărțea mâncare.

 

Mergea la bătrâni.

 

Stătea lângă copiii speriați.

 

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

 

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

 

Părintele răspunse:

 

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

 

---

 

PARTEA A V-A

 

ÎNTOARCEREA

 

Capitolul 8 – Alegerea

 

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

 

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

 

Andrei însă nu uită.

 

Înțelesese ceva:

 

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

 

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

 

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

 

— Nu spuneți asta.

 

— Este firesc.

 

— Și cine va avea grijă de ea?

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Oamenii.

 

— Care oameni?

 

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

 

---

 

PARTEA A VI-A

 

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

 

Capitolul 9 – Bătrânul

 

Anii trecură.

 

Andrei deveni profesor.

 

Părintele Gavriil îmbătrâni.

 

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

 

— Părinte.

 

— Da?

 

— Vă este teamă?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De ce să-mi fie teamă?

 

— De moarte.

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

 

Apoi adăugă:

 

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

 

Andrei îi luă mâna.

 

— Vă mulțumesc.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru că m-ați învățat să caut.

 

— Eu nu te-am învățat să găsești.

 

— Atunci?

 

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

 

---

 

PARTEA A VII-A

 

LUMINA RĂMÂNE

 

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

 

Biserica fu plină.

 

Andrei stătea în fața icoanei.

 

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

 

Atunci întrebase:

 

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

 

Acum cunoștea răspunsul.

 

Da.

 

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

 

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

 

---

 

PARTEA A VIII-A

 

ANDREI

 

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

 

Orașul se schimbase din nou.

 

Clădirile vechi dispăruseră.

 

Alte tehnologii apăruseră.

 

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

 

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

 

Andrei devenise cel care aprindea candela.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Într-o zi, un copil intră în biserică.

 

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

 

Andrei îi răspunse:

 

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

 

— De ce?

 

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

 

— Ce să nu uite?

 

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

 

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

 

Copilul privi icoana.

 

— Cine este?

 

Andrei zâmbi.

 

— Iisus Hristos.

 

— Și ce a făcut?

 

Andrei se așeză lângă el.

 

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

 

Copilul îl privi.

 

— Și povestea Lui s-a terminat?

 

Andrei clătină din cap.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

 

— Atunci ce este?

 

— Începutul nădejdii.

 

---

 

EPILOG

 

PENTRU TOȚI OAMENII

 

În acea seară, biserica era goală.

 

Andrei aprinse candela.

 

Apoi se opri în fața icoanei.

 

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

 

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

 

Dar în biserică exista o altă lumină.

 

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

 

Andrei închise ochii.

 

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

 

De oamenii care iubiseră.

 

De cei care greșiseră.

 

De cei care se pocăiseră.

 

De cei care ajutaseră.

 

De cei care se rugaseră.

 

De cei care păstraseră credința.

 

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

 

Fusese povestea omului.

 

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

 

Omul care căuta adevărul.

 

Omul care putea să cadă și să se ridice.

 

Omul care putea să uite și să-și amintească.

 

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

 

Andrei privi pentru ultima dată candela.

 

Și șopti:

 

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

 

Apoi ieși din biserică.

 

În urma lui rămase candela.

 

Flacăra ei era mică.

 

Dar nu se stingea.

 

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

 

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

 

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

 

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

 

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

 

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

 

Pentru că fiecare viață este o poveste.

 

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

 

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

 

Sfârșit.

Категория: Проза

Все стихи автора: Cristian Diaconița poezii.online LUMINA ANULUI 2100

Дата публикации: 7 сентября

Timp de citire: ~20 min.

Просмотры: 319

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII

 

Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu

 

Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.

 

Nu era diferit de ceilalți copii.

 

Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.

 

Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.

 

Vorbea cu Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:

 

— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.

 

La școală, când îi era greu:

 

— Doamne, ajută-mă.

 

Când cineva îl rănea:

 

— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.

 

Iar seara, înainte de culcare:

 

— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.

 

Nu auzea întotdeauna un răspuns.

 

Dar continua să se roage.

 

Bunica lui îi spusese când era mic:

 

— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.

 

Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.

 

---

 

Capitolul 1 — Lumina

 

Era o noapte rece de toamnă.

 

Constantin dormea când se trezi brusc.

 

Camera era întunecată.

 

Se ridică în capul oaselor.

 

Ceva îl trezise.

 

Privi spre fereastră.

 

Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.

 

Nu semăna cu lumina unei lanterne.

 

Nu pâlpâia precum focul.

 

Era ca o stea coborâtă pe pământ.

 

Constantin se apropie de fereastră.

 

— Ce este?

 

Se uită câteva clipe.

 

Apoi șopti:

 

— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.

 

Lumina dispăru.

 

Constantin se întoarse.

 

Atunci auzi:

 

Toc.

 

Toc.

 

Toc.

 

Sunetul venea de la fereastră.

 

Deschise încet.

 

Pe pervaz stătea o pasăre albă.

 

În cioc avea un mic medalion de lemn.

 

Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.

 

Pe medalion era sculptată o cruce.

 

Pe spate erau trei cuvinte:

 

NU TE TEME.

 

Constantin simți cum îi bate inima.

 

— Doamne...

 

Medalionul începu să strălucească.

 

Pe podea apăru o dâră de lumină.

 

Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.

 

Constantin își puse haina.

 

Înainte să plece, îngenunche.

 

— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.

 

Și ieși.

 

---

 

Capitolul 2 — Pădurea

 

Pădurea era înfricoșătoare noaptea.

 

Ramurile se mișcau în vânt.

 

Frunzele foșneau.

 

Constantin mergea încet.

 

Medalionul îl călăuzea.

 

După câteva minute, lumina se stinse.

 

Constantin se opri.

 

— Doamne?

 

Nimic.

 

În spatele lui se auzi un zgomot.

 

Se întoarse.

 

Între copaci se afla o umbră.

 

Înaltă.

 

Nefirească.

 

Constantin făcu un pas înapoi.

 

— Cine ești?

 

Umbra răspunse:

 

— Cel care știe că ți-e frică.

 

Constantin tremura.

 

— Da. Mi-e frică.

 

Umbra râse.

 

— Atunci fugi.

 

Constantin strânse medalionul.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu sunt singur.

 

— Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin închise ochii.

 

— Cu mine.

 

Începu să se roage.

 

— Tatăl nostru...

 

Umbra se retrase.

 

Constantin continuă.

 

— Sfințească-se numele Tău...

 

Lumina medalionului crescu.

 

Umbra dispăru.

 

În fața lui apăru o lumină blândă.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

O voce îi vorbi:

 

— Constantin.

 

— Doamne?

 

— Nu te teme.

 

Constantin începu să plângă.

 

— De ce mi-ai arătat toate acestea?

 

— Pentru că urmează un drum.

 

— Unde?

 

— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.

 

Constantin nu înțelegea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

— Să cauți.

 

— Ce?

 

— Taina Luminii.

 

Apoi lumina dispăru.

 

Pe pământ rămăsese o carte.

 

Constantin o ridică.

 

Pe copertă scria:

 

CRONICA LUMINII.

 

---

 

Capitolul 3 — Cei doi prieteni

 

A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.

 

Andrei era curajos și uneori prea grăbit.

 

Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.

 

— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.

 

— Da.

 

— Și ai văzut o umbră?

 

— Da.

 

Maria luă cartea.

 

— De unde ai luat-o?

 

— Din pădure.

 

Ea o deschise.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”

 

Andrei se uită la Constantin.

 

— Noi suntem cei trei?

 

Constantin ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

Maria continuă să citească.

 

— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”

 

Cei trei rămaseră tăcuți.

 

Andrei zâmbi.

 

— Atunci mergem.

 

Maria îl privi.

 

— Ești nebun.

 

— Probabil.

 

Constantin zâmbi.

 

— Înainte să plecăm, ne rugăm.

 

Cei trei își plecară capetele.

 

— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.

 

---

 

Capitolul 4 — Muntele Alb

 

Drumul către Muntele Alb a durat două zile.

 

Au trecut prin sate, păduri și văi.

 

În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.

 

Acolo au găsit un bătrân.

 

Avea o barbă albă și ținea un toiag.

 

— Unde mergeți? întrebă el.

 

— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.

 

Bătrânul îl privi atent.

 

— De ce?

 

Constantin scoase medalionul.

 

Bătrânul îngheță.

 

— De unde ai acesta?

 

— L-am găsit.

 

Bătrânul oftă.

 

— Atunci legenda a început din nou.

 

Maria făcu un pas înainte.

 

— Ce legendă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.

 

Andrei întrebă:

 

— Ce s-a întâmplat?

 

— A încercat să păstreze Lumina pentru el.

 

— Și?

 

Bătrânul privi spre munte.

 

— Lumina nu poate fi posedată.

 

Apoi plecă.

 

---

 

Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote

 

La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.

 

Era veche.

 

Foarte veche.

 

Dar ceva era ciudat.

 

Nu avea clopote.

 

Ușa se deschise singură.

 

Înăuntru era un călugăr bătrân.

 

— Vă așteptam.

 

Constantin rămase uimit.

 

— Ne așteptați?

 

— Da.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.

 

Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.

 

În mijloc se afla o cruce.

 

Călugărul spuse:

 

— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.

 

Se uită la Constantin.

 

— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.

 

Maria întrebă:

 

— Unde este Taina Luminii?

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu este un obiect.

 

— Atunci ce este?

 

— O alegere.

 

Andrei se încruntă.

 

— Am venit până aici pentru o alegere?

 

— Da.

 

— Ce alegere?

 

Călugărul răspunse:

 

— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.

 

---

 

Capitolul 6 — Prima încercare

 

În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.

 

Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.

 

Toți îl ascultau.

 

Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.

 

Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.

 

— Poți avea orice, îi spuse o voce.

 

Constantin întrebă:

 

— Orice?

 

— Da.

 

— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.

 

Vocea tăcu.

 

— Nu poți primi asta.

 

— Atunci vreau să-mi protejez familia.

 

— Nici asta nu poți garanta.

 

Constantin plânse.

 

— Atunci ce pot primi?

 

Vocea răspunse:

 

— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.

 

Constantin se trezi.

 

Era dimineață.

 

Călugărul îl aștepta.

 

— Ai înțeles?

 

Constantin dădu din cap.

 

— Nu pot controla lumea.

 

— Dar?

 

— Pot alege ce fac eu.

 

---

 

Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor

 

Cei trei plecară de la mănăstire.

 

Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.

 

Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.

 

Andrei își văzu frica de a fi laș.

 

Maria își văzu frica de a greși.

 

Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.

 

În fața lui apăru o imagine.

 

Oamenii plecau.

 

Casa lui era goală.

 

Bunica lui nu mai era.

 

Părinții lui nu mai erau.

 

Constantin căzu în genunchi.

 

— Nu!

 

O voce îi șopti:

 

— Vezi? Totul se poate pierde.

 

Constantin plângea.

 

— Doamne...

 

Vocea răspunse:

 

— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?

 

Constantin își ridică privirea.

 

— Nu.

 

— Atunci mergi.

 

Constantin se ridică.

 

— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.

 

Imaginea dispăru.

 

Andrei îl aștepta.

 

Maria îl aștepta.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

---

 

Capitolul 8 — Îngerul

 

În centrul pădurii au găsit o poiană.

 

În mijlocul ei se afla o lumină.

 

Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.

 

Maria rămase fără cuvinte.

 

Andrei făcu un pas înapoi.

 

Constantin îngenunche.

 

— Cine ești?

 

Ființa răspunse:

 

— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.

 

Constantin întrebă:

 

— Ești înger?

 

— Da.

 

Îngerul îi privi.

 

— Ați trecut prin prima încercare.

 

Andrei întrebă:

 

— Mai sunt și altele?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Vor fi.

 

Maria întrebă:

 

— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?

 

— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.

 

— Atunci ce caută?

 

— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.

 

Îngerul se întoarse spre Constantin.

 

— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.

 

— Care?

 

Îngerul răspunse:

 

— Iertarea.

 

---

 

Capitolul 9 — Vrăjmașul

 

În acea noapte apăru un om.

 

Purta o mantie neagră.

 

Numele lui era Malachor.

 

Nu era un monstru.

 

Era un om.

 

Tocmai asta îl făcea înfricoșător.

 

El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.

 

Malachor nu dorise să iubească.

 

Dorise să conducă.

 

Să fie ascultat.

 

Să nu mai fie niciodată slab.

 

El îi privi pe copii.

 

— Constantin.

 

— De unde îmi știi numele?

 

— Te-am așteptat.

 

— Ce vrei?

 

— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.

 

— Ce?

 

— Putere.

 

Malachor ridică mâna.

 

Pietrele din jur se ridicară în aer.

 

Andrei rămase uimit.

 

— Cum ai făcut asta?

 

Malachor râse.

 

— Puterea este totul.

 

Constantin îl privi.

 

— Nu.

 

Malachor se încruntă.

 

— Nu?

 

— Nu este totul.

 

— Atunci ce este?

 

Constantin răspunse:

 

— Iubirea.

 

Malachor atacă.

 

---

 

Capitolul 10 — Căderea lui Andrei

 

Andrei fu aruncat la pământ.

 

Constantin alergă spre el.

 

— Andrei!

 

Malachor îi întinse mâna.

 

— Vino cu mine.

 

Andrei se ridică.

 

— De ce?

 

— Pentru că tu vrei să fii puternic.

 

Andrei tăcu.

 

Era adevărat.

 

Își dorea să fie cel mai curajos.

 

Să nu-i fie frică niciodată.

 

Malachor îi spuse:

 

— Cu mine nu vei mai fi slab.

 

Andrei făcu un pas.

 

Constantin strigă:

 

— Andrei!

 

Băiatul se opri.

 

Se uită la prietenul lui.

 

— Mi-e frică, Constantin.

 

— Știu.

 

— Și vreau să fiu puternic.

 

Constantin îi răspunse:

 

— Poți fi puternic fără să devii rău.

 

Andrei se întoarse spre Malachor.

 

— Nu vin.

 

Malachor se înfurie.

 

— Prostule!

 

Și dispăru.

 

---

 

Capitolul 11 — Orașul întunericului

 

Cei trei ajunseră la o cetate veche.

 

Acolo oamenii nu se mai rugau.

 

Nu se mai ajutau.

 

Fiecare se gândea doar la el.

 

Pe porțile cetății era scris:

 

„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”

 

Constantin se întristă.

 

— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.

 

Maria spuse:

 

— Cum o putem schimba?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu putem schimba toți oamenii.

 

— Atunci ce facem?

 

— Începem cu noi.

 

Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.

 

I-au dat din puținul lor.

 

Au găsit un copil singur.

 

S-au așezat lângă el.

 

Au găsit un om bolnav.

 

Au chemat ajutor.

 

Și ceva incredibil s-a întâmplat.

 

Un om i-a văzut.

 

A început să-i ajute.

 

Apoi altul.

 

Apoi altul.

 

În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.

 

Malachor privi de la fereastra turnului.

 

— Nu!

 

Nu putea înțelege.

 

Constantin nu luptase cu arme.

 

Nu folosise puteri.

 

Folosise iubire.

 

---

 

Capitolul 12 — Trădarea

 

Într-o seară, Maria dispăru.

 

Andrei și Constantin o căutară peste tot.

 

O găsiră în turnul lui Malachor.

 

Malachor îi spusese:

 

— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.

 

Maria ezită.

 

— Nu vreau să conduc lumea.

 

— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?

 

Maria tăcu.

 

Malachor lovise exact unde trebuia.

 

Maria se temea să greșească.

 

Se temea să nu fie suficient de bună.

 

Constantin ajunse în turn.

 

— Maria!

 

Ea plângea.

 

— Nu pot.

 

— Ce?

 

— Nu pot să fiu perfectă.

 

Constantin se apropie.

 

— Nici eu.

 

Andrei spuse:

 

— Nici eu.

 

Maria îi privi.

 

Constantin continuă:

 

— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.

 

Maria plânse.

 

— M-am temut că voi râdeți de mine.

 

— Niciodată, spuse Andrei.

 

Cei trei se îmbrățișară.

 

Malachor urlă.

 

— De ce nu vă puteți despărți?!

 

Constantin răspunse:

 

— Pentru că prietenia adevărată iartă.

 

---

 

Capitolul 13 — Marea încercare

 

Malachor îi conduse într-o sală subterană.

 

În mijloc se afla o lumină uriașă.

 

Taina Luminii.

 

Constantin se apropie.

 

— Asta este?

 

Malachor zâmbi.

 

— Da.

 

Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.

 

Malachor spuse:

 

— Ia-o.

 

Constantin întinse mâna.

 

Dar îngerul apăru.

 

— Nu o lua.

 

Constantin se opri.

 

— De ce?

 

— Pentru că lumina nu este un lucru.

 

Malachor țipă:

 

— Minte!

 

Îngerul îl privi.

 

— Tu ai încercat să o stăpânești.

 

Malachor răspunse:

 

— Pentru că voiam să nu mai sufăr!

 

Îngerul tăcu.

 

Constantin înțelese.

 

Malachor nu fusese întotdeauna rău.

 

Fusese un om rănit.

 

Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.

 

Constantin se apropie.

 

— Malachor.

 

— Ce vrei?

 

— Te iert.

 

Malachor rămase nemișcat.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru tot.

 

— Nu vreau mila ta!

 

— Nu este milă.

 

— Atunci ce este?

 

— O invitație să te întorci.

 

Malachor începu să plângă.

 

Pentru prima dată după mulți ani.

 

---

 

Capitolul 14 — Întunericul se ridică

 

Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.

 

Nu era Malachor.

 

Nu era om.

 

Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.

 

Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.

 

Malachor strigă:

 

— Nu!

 

Umbra îl aruncă la pământ.

 

Constantin ridică medalionul.

 

— Doamne!

 

Lumina apăru.

 

Andrei strigă:

 

— Ce facem?

 

Constantin răspunse:

 

— Ne rugăm.

 

Cei trei îngenuncheară.

 

Malachor îi privi.

 

Apoi, încet, îngenunche și el.

 

Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.

 

— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.

 

Umbra începu să se destrame.

 

Constantin continuă:

 

— Tatăl nostru...

 

Maria se rugă.

 

Andrei se rugă.

 

Malachor se rugă.

 

Și lumina umplu sala.

 

---

 

Capitolul 15 — Sacrificiul

 

Umbra se ridică pentru ultima dată.

 

Se îndreptă spre copii.

 

Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.

 

Fără să ezite, alergă înainte.

 

— Constantin! strigă Maria.

 

Umbra îl înconjură.

 

Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.

 

Auzi doar o voce:

 

— Renunță.

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Vei pierde totul.

 

— Nu mă tem.

 

— Vei suferi.

 

— Dumnezeu este cu mine.

 

— Vei muri.

 

Constantin închise ochii.

 

— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.

 

Atunci medalionul se deschise.

 

În interior nu era aur.

 

Nu era piatră prețioasă.

 

Era o mică cruce.

 

Lumina izbucni.

 

Umbra dispăru.

 

---

 

Capitolul 16 — Adevărul

 

După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.

 

Constantin întrebă:

 

— De ce medalionul?

 

Îngerul răspunse:

 

— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.

 

— Atunci de unde?

 

— Din Dumnezeu.

 

Constantin privi crucea.

 

— Și Taina Luminii?

 

Îngerul zâmbi.

 

— Ai descoperit-o deja.

 

— Unde?

 

Îngerul arătă spre inima lui.

 

— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Deci nu trebuia să găsim o comoară?

 

— Nu.

 

— Ci să devenim noi înșine lumină?

 

— Da.

 

---

 

Capitolul 17 — Întoarcerea

 

După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.

 

Părinții lui Constantin îl așteptau.

 

Mama lui îl îmbrățișă.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin o strânse în brațe.

 

— Departe.

 

— Ai fost în pericol?

 

Constantin se uită spre cer.

 

— Da.

 

— Cine te-a protejat?

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu.

 

Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.

 

— Ai găsit ce căutai?

 

Constantin scoase medalionul.

 

— Da.

 

— Ce?

 

Constantin răspunse:

 

— Am găsit Lumina.

 

Bunica zâmbi.

 

— Și unde este?

 

Constantin puse mâna pe inimă.

 

— Aici.

 

---

 

Capitolul 18 — Ultima noapte

 

În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.

 

Privi stelele.

 

Se rugă:

 

— Doamne, Îți mulțumesc.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.

 

Tăcere.

 

— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.

 

Tăcere.

 

— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dar, Doamne...

 

Se opri.

 

— Mai am o întrebare.

 

O lumină mică apăru în depărtare.

 

Constantin privi.

 

— Povestea s-a terminat?

 

Pentru o clipă, i se păru că aude:

 

— Nu.

 

Constantin se ridică.

 

— Ce?

 

Lumina dispăru.

 

Pe pervaz apăru pasărea albă.

 

În cioc avea un alt medalion.

 

De data aceasta era albastru.

 

Constantin îl luă.

 

Pe spate erau scrise cuvintele:

 

„MAI EXISTĂ UN DRUM.”

 

Constantin zâmbi.

 

— Atunci voi fi pregătit.

 

Și se așeză din nou la rugăciune.

 

---

 

EPILOG — Lumina nu moare

 

Au trecut ani.

 

Constantin a crescut.

 

Dar nu a uitat niciodată pădurea.

 

Nu a uitat mănăstirea.

 

Nu l-a uitat pe Malachor.

 

Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.

 

Și mai ales...

 

nu a uitat să se roage.

 

Uneori viața lui era ușoară.

 

Alteori era grea.

 

Uneori primea răspunsuri.

 

Alteori trebuia să aștepte.

 

Dar în fiecare dimineață spunea:

 

— Doamne, mergi cu mine.

 

Iar în fiecare seară:

 

— Doamne, rămâi cu mine.

 

Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.

 

Văzu un copil stând singur pe o bancă.

 

Copilul plângea.

 

Constantin se apropie.

 

— Ce ai?

 

— Mi-e frică.

 

Constantin se așeză lângă el.

 

— Și mie mi-a fost frică odată.

 

— Și ce ai făcut?

 

Constantin zâmbi.

 

— Am început să mă rog.

 

Copilul îl privi.

 

— Dumnezeu chiar ascultă?

 

Constantin privi cerul.

 

— Da.

 

— Chiar dacă nu răspunde?

 

Constantin zâmbi.

 

— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.

 

Copilul își împreună mâinile.

 

Constantin făcu la fel.

 

Și împreună au început să se roage.

 

Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.

 

Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.

 

Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.

 

Nu fusese o armă.

 

Nu fusese o putere.

 

Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.

 

Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:

 

Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.

 

Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.

 

Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...

 

lumina nu putea muri.

 

SFÂRȘIT

Еще ...

LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

 

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

 

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

 

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

 

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

 

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

 

— De ce ai venit, fiule?

 

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

 

— Și care este întrebarea?

 

Ilie privi spre turla bisericii.

 

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

 

Apoi îl conduse în biserică.

 

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

 

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

 

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

 

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

 

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

 

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

 

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

 

Tânărul privi spre sat.

 

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

 

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

 

Atunci Ilie înțelese ceva important:

 

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

 

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

 

— Păstreaz-o.

 

— De ce?

 

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

 

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

 

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

 

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

 

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

 

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

 

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

 

Ilie zâmbi.

 

— Da, mamă.

 

— Și care este?

 

Tânărul privi crucea din mâna lui.

 

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

 

Mama îl binecuvântă.

 

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

 

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

 

Era și o chemare la păstrarea binelui.

 

La credință.

 

La iubire.

 

La amintirea strămoșilor.

 

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

 

Morala

 

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

 

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

Еще ...

TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA

PROLOG

 

Scrisoarea din nord

 

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

 

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

 

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

 

Sotirescu era cu totul altfel.

 

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

 

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

 

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

 

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

 

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

 

Tihircă se ridică.

 

— Cine să fie la ora asta?

 

Deschise.

 

Poștașul îi întinse o scrisoare.

 

— A venit de departe.

 

Tihircă privi plicul.

 

Pe el era scris numele său.

 

Se întoarse în cameră.

 

— Din Finlanda.

 

Sotirescu lăsă ceașca jos.

 

— Finlanda?

 

Georgiana se ridică și ea.

 

— De la cine?

 

Tihircă deschise plicul.

 

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

 

Tihircă începu să citească.

 

„Dragă Tihircă,

 

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

 

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

 

Acum încercăm să o redeschidem.

 

Am nevoie de oameni care să ajute.

 

Dacă poți, vino.

 

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

 

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

 

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

 

Dumnezeu să vă lumineze.”

 

Tihircă termină de citit.

 

În cameră se făcu liniște.

 

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

 

Tihircă ridică privirea.

 

— Eu plec.

 

Sotirescu se uită la Georgiana.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și eu.

 

Sotirescu oftă.

 

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

 

— De ce? întrebă Tihircă.

 

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

 

Toți trei izbucniră în râs.

 

Și astfel începu călătoria.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Pregătirea

 

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

 

Pe masă erau hărți.

 

Pe scaune erau haine.

 

Lângă ușă se aflau bagajele.

 

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

 

— Haine?

 

— Da.

 

— Acte?

 

— Da.

 

— Medicamente?

 

— Da.

 

— Lanterna?

 

— Da.

 

— A doua lanternă?

 

Tihircă îl privi.

 

— De ce ai două?

 

— Pentru că una se poate strica.

 

— Și dacă se strică și a doua?

 

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

 

— Atunci aprind lumânarea.

 

Georgiana râse.

 

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

 

— Nu se știe niciodată.

 

Georgiana avea un singur bagaj.

 

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

 

Tihircă observă.

 

— Tu ai cel mai puțin.

 

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

 

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

 

— Ai grijă ce spui.

 

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

 

Era încă întuneric.

 

Preotul îi aștepta.

 

După rugăciune, îi binecuvântă.

 

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

 

Tihircă întrebă:

 

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

 

Preotul îl privi.

 

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Spre nord

 

Drumul fu lung.

 

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

 

Priviseră peisaje străine.

 

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

 

La început, Tihircă era încântat.

 

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

 

Georgiana îl întrebă:

 

— Ce ai?

 

— Mă gândesc.

 

— La ce?

 

— Cât mai avem.

 

Tihircă izbucni în râs.

 

— Nici nu am ajuns bine.

 

— Tocmai.

 

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

 

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

 

Lacurile apăreau printre dealuri.

 

Aerul devenea tot mai rece.

 

Apoi apăru prima zăpadă.

 

Georgiana privi pe fereastră.

 

— Finlanda.

 

Tihircă zâmbi.

 

Sotirescu își puse încă un fular.

 

— Nu-mi place începutul.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Țara liniștii

 

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

 

Totul părea diferit.

 

Casele erau așezate ordonat.

 

Drumurile erau liniștite.

 

Pădurile păreau nesfârșite.

 

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

 

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

 

Tihircă o aprobă.

 

Sotirescu se uită la termometru.

 

— Minus...

 

Se opri.

 

— Nu vreau să mai știu.

 

La gară îi aștepta părintele Andrei.

 

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

 

— Bine ați venit!

 

— Părinte! spuse Tihircă.

 

Se îmbrățișară.

 

— Mă bucur că ați venit.

 

Sotirescu îi întinse mâna.

 

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

 

Părintele începu să râdă.

 

— Vă veți obișnui.

 

— Cu frigul?

 

— Nu.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu Dumnezeu.

 

Sotirescu tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Biserica din pădure

 

Biserica era mică.

 

Se afla la marginea unei păduri.

 

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

 

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

 

Chipurile sfinților păreau liniștite.

 

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

 

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

 

Părintele Andrei o privi.

 

— Îți place?

 

— Da.

 

— Știi de ce?

 

— Pentru că este liniște.

 

— Nu doar pentru asta.

 

Părintele arătă spre icoane.

 

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

 

Tihircă privi în jur.

 

— Câți oameni vin?

 

— Nu foarte mulți.

 

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru oricine are nevoie de ea.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Mănăstirea uitată

 

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

 

Drumul era greu.

 

Mergeau prin zăpadă.

 

La un moment dat, Sotirescu se opri.

 

— Cât mai avem?

 

— O oră.

 

— De mers?

 

— Da.

 

— Și după aceea?

 

— Mai vedem.

 

— Asta nu-mi place deloc.

 

Tihircă râse.

 

În cele din urmă, ajunseră.

 

Mănăstirea era veche.

 

Clădirile aveau nevoie de reparații.

 

Dar biserica încă stătea în picioare.

 

Părintele deschise ușa.

 

Înăuntru era frig.

 

Praful se așezase peste unele icoane.

 

Georgiana aprinse o lumânare.

 

Flacăra lumină încet încăperea.

 

Toți tăcură.

 

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

 

Sotirescu privi pereții.

 

— Și acum?

 

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

 

Georgiana răspunse:

 

— O putem aprinde.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Oamenii din nord

 

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

 

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

 

Era ortodox și locuia singur.

 

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

 

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

 

Tihircă îl întrebă:

 

— De ce nu mai vii?

 

Petri ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

— Nu crezi?

 

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

 

Tihircă tăcu.

 

Georgiana interveni:

 

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

 

Petri o privi.

 

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

 

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

 

Petri nu răspunse.

 

Dar a doua zi veni la mănăstire.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Furtuna

 

Într-o seară, vremea se schimbă.

 

Vântul începu să bată cu putere.

 

Zăpada cădea fără încetare.

 

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

 

Avea nevoie de ajutor.

 

— Trebuie să mergem, spuse el.

 

Sotirescu îl privi.

 

— În noaptea asta?

 

— Da.

 

— Pe vremea asta?

 

— Da.

 

Sotirescu oftă.

 

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

 

Tihircă îl bătu pe umăr.

 

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

 

Porniră.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

 

— Sunt bine!

 

Georgiana îl ajută să se ridice.

 

— Sigur?

 

— Da.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ai zăpadă pe cap.

 

— Unde?

 

— Peste tot.

 

Ajunseră la casă.

 

Familia era speriată.

 

Părintele îi liniști.

 

Georgiana îi ajută.

 

Tihircă aduse lemne.

 

Sotirescu aprinse focul.

 

După câteva ore, toți erau în siguranță.

 

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

 

— Nu voi uita niciodată.

 

Părintele răspunse:

 

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cufărul

 

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

 

Într-un colț se afla un cufăr.

 

Îl chemă pe Sotirescu.

 

— Iar ai găsit ceva?

 

— Da.

 

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

 

Georgiana veni și ea.

 

Cufărul fu deschis.

 

Nu era aur.

 

Erau manuscrise.

 

Cărți.

 

Scrisori.

 

Fotografii.

 

Părintele Andrei le cercetă.

 

— Sunt documentele vechii comunități.

 

Georgiana luă o carte.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Citi mai departe.

 

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

 

Ultima frază era:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Tihircă închise cartea.

 

— Acum înțeleg.

 

— Ce? întrebă Sotirescu.

 

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

 

Georgiana completă:

 

— Trebuie continuată.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Georgiana și copiii

 

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

 

Le citea povești.

 

Îi învăța rugăciuni.

 

Le vorbea despre bunătate.

 

Într-o zi, un copil o întrebă:

 

— De ce trebuie să ne rugăm?

 

Georgiana se gândi.

 

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

 

Copilul o privi.

 

— Dumnezeu ne vede?

 

— Da.

 

— Și când suntem singuri?

 

— Mai ales atunci.

 

Copilul zâmbi.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Sotirescu se schimbă

 

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

 

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

 

Dar încet, ceva se schimba.

 

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

 

Ningea.

 

Sotirescu îl ajută să intre.

 

Bătrânul îi mulțumi.

 

— Dumnezeu să vă răsplătească.

 

Sotirescu răspunse:

 

— Nu am făcut mare lucru.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

 

Sotirescu rămase pe gânduri.

 

În acea seară, intră singur în biserică.

 

Se opri în fața unei icoane.

 

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Tihircă și întrebarea

 

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

 

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

 

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

 

— Și călătoria îl ajută?

 

— Uneori.

 

— Alteori?

 

— Alteori îl ajută suferința.

 

— Și alteori?

 

— Dragostea.

 

Tihircă tăcu.

 

— Iar Dumnezeu?

 

Părintele zâmbi.

 

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Mănăstirea renaște

 

Lunile trecură.

 

Mănăstirea se schimba.

 

Acoperișul fu reparat.

 

Ferestrele fură schimbate.

 

Icoanele fură curățate cu grijă.

 

Curtea fu îngrijită.

 

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

 

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

 

Români.

 

Finlandezi.

 

Greci.

 

Sârbi.

 

Bătrâni.

 

Tineri.

 

Copii.

 

Părintele Andrei intră în biserică.

 

Candelele se aprinseră.

 

Tihircă stătea în spate.

 

Georgiana avea ochii umezi.

 

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ce faci cu ea?

 

— Amintire.

 

— De ce?

 

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

 

Tihircă zâmbi.

 

— Și acum?

 

Sotirescu privi spre altar.

 

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

 

---

 

CAPITOLUL XIII

 

Vestea întoarcerii

 

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

 

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

 

Tihircă fu surprins.

 

— De ce?

 

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

 

Georgiana privi biserica.

 

— Dar abia acum începe.

 

— Tocmai.

 

Sotirescu se uită la bagaje.

 

— În sfârșit!

 

Georgiana râse.

 

— Îți era dor de România?

 

— Da.

 

— De ce?

 

— De vreme.

 

---

 

CAPITOLUL XIV

 

Ultima seară

 

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

 

Era liniște.

 

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

 

În biserică ardea o singură candelă.

 

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

 

Tihircă se rugă.

 

Sotirescu stătea în tăcere.

 

După câteva minute, spuse:

 

— O să-mi fie dor.

 

Tihircă se întoarse.

 

— De ce?

 

— De locul acesta.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Atunci nu l-ai pierdut.

 

— Cum?

 

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

 

---

 

CAPITOLUL XV

 

Înapoi în România

 

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

 

Era cu totul altă lume.

 

Soarele era mai cald.

 

Copacii înfloreau.

 

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

 

Tihircă se opri.

 

Ascultă.

 

— Ce este?

 

Sotirescu îl privi.

 

— Clopotul.

 

— Știu.

 

— Atunci?

 

Tihircă zâmbi.

 

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

 

Georgiana înțelese.

 

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

 

---

 

CAPITOLUL XVI

 

Povestea spusă mai departe

 

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

 

Tihircă povestea despre Finlanda.

 

Sotirescu vorbea despre frig.

 

Georgiana vorbea despre oameni.

 

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

 

Nu distanța îi schimbase.

 

Ci oamenii.

 

O familie pe care o ajutaseră.

 

Un bătrân singur.

 

Un copil care învățase să se roage.

 

Un tânăr care se întorsese la biserică.

 

O mănăstire care fusese redeschisă.

 

Și o lumină care nu se stinsese.

 

---

 

CAPITOLUL XVII

 

A doua scrisoare

 

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

 

Părintele Andrei scria:

 

„Dragii mei,

 

Mănăstirea este plină.

 

Vin oameni.

 

Copiii cresc.

 

Tinerii au început să ajute.

 

Biserica este vie.

 

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

 

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

 

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

 

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

 

Sotirescu zâmbi.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

---

 

CAPITOLUL XVIII

 

O nouă generație

 

Au trecut anii.

 

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

 

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

 

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

 

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

 

Într-o zi, un copil întrebă:

 

— Cine a reparat-o?

 

Petri răspunse:

 

— Mulți oameni.

 

— Cine a început?

 

Petri zâmbi.

 

— Trei călători.

 

— Cine?

 

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

 

---

 

CAPITOLUL XIX

 

Ultima întâlnire

 

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

 

Erau mai bătrâni.

 

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

 

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

 

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

 

Tihircă îl recunoscu.

 

Era Petri.

 

— Tu?

 

Petri zâmbi.

 

— V-am spus că nu voi uita.

 

Georgiana îl îmbrățișă.

 

Sotirescu se uită în jur.

 

— Și lanterna mea?

 

Petri izbucni în râs.

 

— Este într-un muzeu.

 

— Ce?

 

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

 

Toți râseră.

 

---

 

EPILOG

 

Lumina care nu se stinge

 

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

 

Soarele cobora încet.

 

Cerul nordic era luminat.

 

Pădurea era liniștită.

 

Tihircă privi în depărtare.

 

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și ce ai văzut?

 

— Oamenii.

 

Sotirescu adăugă:

 

— Și multă zăpadă.

 

Tihircă râse.

 

— Da. Și multă zăpadă.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Din biserică se auziră clopotele.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

Tihircă privi spre luminile bisericii.

 

Sotirescu își scoase căciula.

 

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

 

În fața lor se afla mănăstirea.

 

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

 

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

 

Dar acum ferestrele erau luminate.

 

Oamenii se rugau.

 

Copiii alergau prin curte.

 

Bătrânii vorbeau.

 

Tinerii ajutau.

 

Viața se întorsese.

 

Tihircă spuse încet:

 

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

 

Georgiana îl privi.

 

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

— Da.

 

Sotirescu privi către biserică.

 

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

 

Georgiana răspunse:

 

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

 

Părintele Andrei ieși din biserică.

 

— Vă așteaptă.

 

Cei trei se ridicară.

 

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

 

Se gândi la ziua în care plecase din România.

 

Atunci fusese curios.

 

Acum era recunoscător.

 

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

 

Poți trece peste granițe.

 

Poți vedea țări străine.

 

Poți traversa păduri și mări.

 

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

 

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

 

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

 

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

 

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

 

Ușa se închise încet în urma lor.

 

Candelele ardeau.

 

Icoanele străluceau în lumina lor.

 

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

 

Pe prima pagină era aceeași frază:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Iar pe ultima pagină:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Lumina continuă să ardă.

 

Nu numai în biserică.

 

Nu numai în Finlanda.

 

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

 

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

 

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

 

Prin copiii pe care i-au învățat.

 

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

 

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

 

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

 

Căci omul poate pleca.

 

Omul poate îmbătrâni.

 

Omul poate dispărea din această lume.

 

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

 

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

 

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

 

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

 

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

 

O lumină mică.

 

Dar nebiruită.

 

Sfârșit.

Еще ...

500 de Poezii Creștine 451–500

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 451–500

 

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Еще ...

Lumina Lui Hristos

PARTEA I — LUMINA

 

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

 

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

 

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

 

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

 

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

 

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

 

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

 

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

 

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

 

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

 

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

 

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

 

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

 

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

 

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

 

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

 

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

 

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

 

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

 

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

 

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

 

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

 

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

 

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

 

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

 

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

 

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

 

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

 

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

 

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

 

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

 

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

 

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

 

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

 

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

 

---

 

PARTEA A II-A — CHEMAREA

 

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

 

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

 

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

 

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

 

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

 

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

 

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

 

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

 

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

 

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

 

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

 

Și glasul lui Hristos se-aude:

 

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

 

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

 

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

 

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

 

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

 

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

 

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

 

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

 

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

 

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

 

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

 

---

 

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

 

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

 

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

 

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

 

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

 

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

 

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

 

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

 

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

 

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

 

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

 

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

 

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

 

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

 

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

 

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

 

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

 

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

 

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

 

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

 

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

 

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

 

---

 

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

 

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

 

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

 

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

 

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

 

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

 

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

 

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

 

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

 

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

 

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

 

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

 

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

 

---

 

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

 

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

 

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

 

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

 

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

 

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

 

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

 

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

 

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

 

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

 

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

 

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

 

---

 

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

 

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

 

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

 

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

 

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

 

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

 

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

 

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

 

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

 

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

 

---

 

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

 

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

 

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

 

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

 

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

 

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

 

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

 

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

 

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

 

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

 

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

 

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

 

Amin.



de Cristian Diaconița

Еще ...

ROMÂNUL ȘI ARABUL

PROLOG

 

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

 

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

 

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

 

era bun la inimă,

 

era foarte curios,

 

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

 

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

 

— Ion, ai dormit bine?

 

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

 

Ion nu era bogat și nici puternic.

 

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

 

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

 

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

 

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

 

Ion se apropie.

 

— Pace ție!

 

— Pace și ție! răspunse străinul.

 

— Ești pierdut?

 

— Puțin.

 

Ion zâmbi.

 

— Atunci ai noroc.

 

— De ce?

 

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

 

Străinul râse.

 

— Și dacă tu ești pierdut?

 

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

 

— Atunci suntem doi.

 

Străinul întinse mâna.

 

— Mă numesc Yusuf.

 

— Ion.

 

— Sunt călător.

 

— Și eu.

 

Yusuf se uită la el.

 

— Tu?

 

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

 

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

 

— O să te obișnuiești.

 

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Străinul de la mănăstire

 

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

 

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

 

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

 

— Vă mulțumesc, părinte.

 

Yusuf privi icoanele.

 

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

 

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

 

Ion zâmbi.

 

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

 

Părintele Teofan îl privi.

 

— Poți.

 

— Tot?

 

— Tot.

 

— Și turnul?

 

— Da.

 

— Și pivnița?

 

— Da.

 

— Și cămara?

 

Părintele se opri.

 

— De ce vrei să-i arăți cămara?

 

Ion răspunse foarte serios:

 

— Pentru cultură.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele clătină din cap.

 

— Du-te, Ion.

 

Ion îl luă pe Yusuf.

 

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru cămară.

 

---

 

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

 

Yusuf privi icoanele cu atenție.

 

— Sunt foarte frumoase.

 

— Da.

 

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

 

Ion deveni serios.

 

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

 

Yusuf dădu din cap.

 

— Înțeleg.

 

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

 

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

 

Cei doi se apropiară.

 

Părintele observă ceva.

 

— Asta nu era aici.

 

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

 

Era aproape ascunsă.

 

Ion se apropie.

 

— Ce scrie?

 

Părintele citi:

 

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

 

Ion se uită la Yusuf.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Eu sunt omul răsăritului?

 

Părintele nu răspunse.

 

Ion ridică mâna.

 

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

 

Părintele zâmbi.

 

— Poate.

 

Ion oftă.

 

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Harta din clopotniță

 

Părintele Teofan îi conduse în turn.

 

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

 

Ion suflă praful de pe ea.

 

— Hapciu!

 

Yusuf râse.

 

— Ai trezit cutia.

 

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

 

Deschiseră cutia.

 

Înăuntru era o hartă.

 

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

 

În partea de jos scria:

 

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

 

Yusuf privi harta.

 

— Este o hartă veche.

 

— Foarte veche, spuse părintele.

 

Ion întrebă:

 

— Și ce trebuie să facem?

 

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

 

Ion privi harta.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

 

Părintele începu să râdă.

 

— Nu.

 

— Am încercat.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Plecarea

 

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

 

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

 

— Luați-o cu voi.

 

Ion o primi cu respect.

 

— Vă mulțumim, părinte.

 

— Aveți grijă unul de altul.

 

— Vom avea.

 

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

 

Yusuf răspunse:

 

— Nu ne vom lăsa.

 

Ion tăcu.

 

Părintele îl privi.

 

— Ion?

 

— Da?

 

— Ai înțeles?

 

— Da.

 

— Bine.

 

Ion se uită la sacul cu merinde.

 

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

 

Părintele izbucni în râs.

 

— Mergi, fiule.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Calul împărătesc

 

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

 

Unul era alb și liniștit.

 

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

 

Ion îl privi.

 

Calul îl privi.

 

Ion făcu un pas înapoi.

 

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

 

— De ce?

 

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

 

— Poate chiar știe.

 

— Atunci este periculos.

 

Yusuf începu să râdă.

 

Porniră.

 

După o vreme, calul lui Ion se opri.

 

Ion trase de frâu.

 

— Hai!

 

Calul nu se mișcă.

 

— Hai!

 

Nimic.

 

Yusuf strigă:

 

— Ce faci?

 

— Îl conving.

 

— Cum?

 

— Vorbesc cu el.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Și înțelege?

 

— Până acum nu.

 

Ion îi șopti calului:

 

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

 

Calul porni imediat.

 

Yusuf râse.

 

— Deci ai găsit metoda.

 

Ion zâmbi.

 

— Toți avem un punct slab.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Hanul celor trei clopote

 

Spre seară, ajunseră la un han.

 

Deasupra porții erau trei clopote.

 

Ion sări de pe cal.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Uite!

 

— Cele trei clopote.

 

— Exact!

 

Intrară în han.

 

Hangioaica îi privi atent.

 

— Sunteți călători?

 

— Da.

 

— Ce căutați?

 

Ion răspunse:

 

— O carte veche.

 

Femeia tăcu.

 

— Cine v-a trimis?

 

— Părintele Teofan.

 

Femeia își schimbă expresia.

 

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

 

— Pe cine?

 

— Pe bătrânul Ilie.

 

— Unde este?

 

— În grajd.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

 

---

 

CAPITOL VI

 

Bătrânul Ilie

 

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

 

Când văzu harta, se ridică.

 

— De unde aveți asta?

 

— De la mănăstire.

 

Ilie oftă.

 

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

 

Yusuf întrebă:

 

— Ce știți despre hartă?

 

— Știu că duce spre o cetate veche.

 

— Și cheia?

 

Ilie scoase o cutie.

 

În ea se afla o cheie.

 

— Aceasta este prima.

 

Ion o privi.

 

— Și celelalte?

 

— Una este ascunsă în munți.

 

— Iar a treia?

 

— Într-o cetate părăsită.

 

Ion oftă.

 

— Nu putea fi una lângă fântână?

 

Ilie râse.

 

— Nu.

 

— Am întrebat.

 

---

 

CAPITOL VII

 

Furtuna

 

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

 

Pe la prânz, cerul se întunecă.

 

Vântul începu să sufle.

 

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

 

— O văd!

 

— Trebuie să găsim adăpost!

 

— Unde?

 

— Nu știu!

 

— Atunci suntem în aceeași situație!

 

Ploaia începu.

 

Cei doi găsiră o peșteră.

 

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

 

Pe pereți erau picturi vechi.

 

Cruci.

 

Clopote.

 

Și un drum desenat.

 

Ion se apropie.

 

— Yusuf...

 

— Da?

 

— Cred că am găsit următorul indiciu.

 

În acel moment se auzi un zgomot.

 

Ion încremeni.

 

— Ce a fost?

 

Zgomotul se auzi din nou.

 

— Urs? întrebă Ion.

 

— Nu.

 

— Lup?

 

— Nu.

 

Din întuneric apăru un călugăr.

 

Ion sări înapoi.

 

— Maica Domnului!

 

Călugărul îl privi calm.

 

— Pace vouă.

 

Ion puse mâna pe inimă.

 

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

 

Călugărul începu să râdă.

 

---

 

CAPITOL VIII

 

Călugărul Damian

 

Călugărul se numea Damian.

 

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

 

— Știu legenda cărții, spuse el.

 

Yusuf îl întrebă:

 

— Unde este?

 

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

 

Ion oftă.

 

— Iar nu este aur.

 

— Nu.

 

— Bănuiam.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

 

Acolo se afla o ușă de piatră.

 

Pe ușă erau trei semne:

 

clopotul, crucea și steaua.

 

— Aveți nevoie de trei chei.

 

Ion scoase cheia de la Ilie.

 

— Una o avem.

 

Damian dădu din cap.

 

— A doua este în cetatea veche.

 

— Și a treia?

 

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

 

Ion privi harta.

 

— Și unde este acel loc?

 

Damian arătă spre vale.

 

— La răscrucea celor trei drumuri.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta chiar pare ușor.

 

Yusuf îl privi.

 

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

 

Ion oftă.

 

— Nu mai spune asta.

 

---

 

CAPITOL IX

 

Răscrucea

 

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

 

Trei drumuri.

 

Unul spre nord.

 

Unul spre sud.

 

Unul spre munți.

 

Ion scoase harta.

 

— Și acum?

 

Yusuf arătă spre nord.

 

— Nord.

 

Ion arătă spre sud.

 

— Sud.

 

Se uitară unul la altul.

 

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

 

— Eu.

 

— De ce?

 

— Pentru că am zis primul.

 

— Asta nu este logică.

 

— Este logică românească.

 

Au ales drumul din mijloc.

 

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— Nu spune nimic.

 

— Nu spun.

 

— Bine.

 

— Dar ai ales tu drumul.

 

— Știu.

 

---

 

CAPITOL X

 

Cetatea părăsită

 

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

 

Ajunseră la o cetate veche.

 

Zidurile erau înalte.

 

Poarta era deschisă.

 

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

 

— De ce?

 

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

 

Ion se uită la poartă.

 

— Poate au uitat să o închidă.

 

— Acum o mie de ani?

 

Ion tăcu.

 

— Bun argument.

 

Intrară.

 

În centrul cetății era o capelă veche.

 

Pe altar se afla o stea de piatră.

 

Yusuf o ridică.

 

Dedesubt era cheia.

 

— Am găsit-o!

 

În acel moment, se auziră pași.

 

Ion se întoarse.

 

La intrare se aflau trei oameni.

 

Era o ceată de tâlhari.

 

Conducătorul lor strigă:

 

— Dați-ne harta!

 

Ion șopti:

 

— Yusuf.

 

— Da?

 

— Am o idee.

 

— Care?

 

— Fugim.

 

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

 

---

 

CAPITOL XI

 

Urmărirea

 

Cei doi alergară spre cai.

 

Tâlharii îi urmăreau.

 

Ion urcă pe cal.

 

Yusuf urcă și el.

 

— Pleacă!

 

Caii porniră.

 

Drumul cobora printre stânci.

 

— Mai repede! strigă Yusuf.

 

— Încerc!

 

— De ce mergi atât de încet?

 

— Pentru că al meu este cal creștin!

 

— Ce înseamnă asta?

 

— Merge numai dacă are voie!

 

Yusuf începu să râdă.

 

Tâlharii se apropiau.

 

Ion observă un pod vechi.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Podul!

 

— Trebuie să trecem!

 

Trecură.

 

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

 

Tâlharii se opriră.

 

Ion răsuflă ușurat.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Am scăpat.

 

Ion scoase harta.

 

— Și avem cheia.

 

— Atunci să mergem.

 

---

 

CAPITOL XII

 

Ultima cheie

 

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

 

Călugărul Damian îi aștepta.

 

— Ați găsit cheia?

 

Yusuf o ridică.

 

— Da.

 

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

 

Ion întrebă:

 

— Unde este?

 

Damian zâmbi.

 

— La mănăstirea voastră.

 

Ion făcu ochii mari.

 

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

 

— Da.

 

Ion se așeză pe o piatră.

 

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

 

Yusuf râse.

 

---

 

CAPITOL XIII

 

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

 

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

 

— V-ați întors.

 

— Da, părinte.

 

— Ați găsit cheia?

 

Ion se uită la el.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Dumneavoastră știați unde este?

 

Părintele zâmbi.

 

— Da.

 

Ion rămase fără cuvinte.

 

Yusuf râse.

 

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

 

— Părinte!

 

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

 

— A treia cheie.

 

Ion aproape că se prăbuși.

 

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

 

— Știu.

 

— Și cheia era aici?!

 

— Da.

 

Ion se uită spre cer.

 

— Doamne, dă-mi răbdare.

 

Yusuf îl bătu pe umăr.

 

— Măcar am avut aventură.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta este adevărat.

 

---

 

CAPITOL XIV

 

Camera ascunsă

 

Cei trei merseră în biserică.

 

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

 

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

 

Ion privi cele trei chei.

 

— Acum?

 

— Acum.

 

Prima cheie.

 

Clic.

 

A doua.

 

Clic.

 

A treia.

 

Clic.

 

Ușa se deschise.

 

Înăuntru era o cameră mică.

 

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

 

Coperta era simplă.

 

Avea o cruce.

 

Yusuf se apropie.

 

— Aceasta este cartea?

 

— Da.

 

Ion se uită în jur.

 

— Și unde este aurul?

 

Părintele îl privi.

 

— Ion...

 

— Glumeam.

 

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

 

Yusuf citi cu atenție.

 

Ion deveni liniștit.

 

— Atâta drum pentru asta...

 

Părintele Teofan răspunse:

 

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

 

Ion dădu din cap.

 

— Acum înțeleg.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și eu.

 

---

 

CAPITOL XV

 

Ultima aventură

 

Credeau că aventura se terminase.

 

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

 

Dang!

 

Ion se ridică din pat.

 

— Yusuf!

 

— Ce este?

 

— Clopotul!

 

— Poate bate vântul.

 

Dang!

 

— Nu bate vântul, spuse Ion.

 

Părintele Teofan intră.

 

— Ce se întâmplă?

 

Cei trei merseră spre clopotniță.

 

Acolo găsiră o ușă deschisă.

 

Înăuntru era un băiat speriat.

 

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

 

Ion îl privi.

 

— Pentru asta am venit?

 

Băiatul spuse:

 

— Mielul meu a intrat aici.

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Aventura continuă.

 

Ion oftă.

 

— Să găsim mielul.

 

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

 

Ion îl scoase.

 

— Iată-l!

 

Băiatul îl luă în brațe.

 

— Mulțumesc!

 

Părintele Teofan zâmbi.

 

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

 

Ion zâmbi.

 

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

 

Yusuf râse.

 

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

 

---

 

EPILOG

 

Prietenia

 

Au trecut anii.

 

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

 

Ion a rămas în sat.

 

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

 

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

 

Ion îl aștepta la poartă.

 

— Yusuf!

 

— Ion!

 

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

 

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

 

— Da.

 

— De mănăstire?

 

— Da.

 

— De mine?

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și de tine.

 

Ion se lumină.

 

— Dar de halva?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Mai ales de halva.

 

Ion scoase imediat o pungă.

 

— Știam eu!

 

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

 

Clopotele începură să bată.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Yusuf privi mănăstirea.

 

— Am venit aici ca străin.

 

Ion îi răspunse:

 

— Dar ai plecat ca prieten.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Asta este adevărata comoară.

 

Ion dădu din cap.

 

— Da.

 

Se făcu liniște.

 

Apoi Ion întrebă:

 

— Mergem să mâncăm?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Știam că vei întreba.

 

— După atâtea aventuri, merităm.

 

— Ce avem?

 

Ion zâmbi larg.

 

— Pâine, brânză, miere...

 

Yusuf completă:

 

— Și halva.

 

— Exact!

 

Cei doi intrară în mănăstire.

 

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

 

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

 

Nu aurul fusese comoara.

 

Nu cartea.

 

Nu cheile.

 

Nu cetatea.

 

Comoara fusese prietenia.

 

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

 

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

 

Se uită spre cer.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Amin.

 

Din clopotniță se auzi încă o dată:

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion ridică punga cu halva.

 

— Și slavă pentru asta!

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

 

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

 

SFÂRȘIT

 

---

 

MORALA

 

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

 

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

 

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Еще ...

Категории

Стихи про любовь Стихи про любовь Напутственные стихи Напутственные стихи Стихи о природе Стихи о природе Весенние стихи Весенние стихи Стихи посвящены матери Стихи посвящены матери Стихи для детей Стихи для детей Родительский дом Родительский дом Стихи для папы Стихи для папы Стихи про животных Стихи про животных Стихи о смерти Стихи о смерти Философские стихи Философские стихи Исповедальные стихи Исповедальные стихи Грустные стихи Грустные стихи Мотивационные стихи Мотивационные стихи Проза Проза Рождественские колядки Рождественские колядки Смешные стихи Смешные стихи Патриотические стихи Патриотические стихи Стихи 8 марта Стихи 8 марта Пасхальные стихи Пасхальные стихи Стихи на Новый год Стихи на Новый год Различные стихи Различные стихи Мысли Мысли Посвящены стихи Посвящены стихи Поздравления Поздравления Стихи о дружбе Стихи о дружбе

Стихи из этой категории

Despre cărți și cuvinte

De când mă știu m-am înconjurat de cărți, fiindcă mi-a fost drag să citesc, să aflu, să știu, să pășesc în lumi care altfel mi-ar fi fost imposibil în a le accede... Astăzi, deși timpul ticălos m-a îndepărtat de multe ori de ele, tot mai citesc... Mai rar, dar totuși citesc...

Fiindcă dorul neostoit de a mă pierde printre oameni, anonim, observator discret al acestor lumi, nu a trecut niciodată. Acolo, adânc, în stare latentă, l-am simțit gata să erupă oricând vulcanic la suprafață și să răvășească totul în cale...

Întotdeauna am căutat cuvinte, dorindu-le, așteptându-le răbdător să vie înspre mine, citindu-le sau scriindu-le, simțindu-le cum curg prin mine, sau cum îmi răzbat prin piele, luminoase sau dimpotrivă întunecate...

Paginile îngălbenite de necruțătorul timp, n-au făcut decât să-și tatueze și mai adânc, pe trupul lor diafan, cerneala cuvintelor ale căror înțelesuri le-am încriptat, astfel încât să poată fi citite doar cu sufletul, și nu doar cu mintea...

Cărțile stau cuminți pe rafturi, așteptându-și vremea, oferindu-mi evadarea prin titluri seducătoare ca o amantă: "Anatema" lui Stephenson, "Totul trebuie îndoit" de Kierkegaard, sau "Mitul lui Sisif" al lui Camus..., învelite-n colbul subțire al uitării. Cui îi mai trebuie filosofie în ziua de astăzi, când totul a fost spus, totul a fost tranșat, iar existența umană a produs tot ceea ce se putea produce în materia celor șapte arte?

Căci darurile artistice ale umanității sunt acum searbăd supra-evaluate și pe lângă arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură, muzică și cinematografie, ne mai lipsește una: arta de a fi.

Nu arta de a produce, nici aceea de a-i critica pe alții, ci arta rară și aproape uitată de a locui propria existență cu atenție, cu îndoială, cu mirare. Arta de a tăcea atunci când cuvintele sunt prea ieftine și de a vorbi doar când ele ard suficient cât să-și justifice rostirea.

Poate că tocmai de aceea filosofia pare depășită astăzi: nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că nu mai avem nici timpul, nici răbdarea de a o asculta. Ne-am obișnuit atât de mult cu răspunsuri rapide și cu sensuri prefabricate, încât întrebarea - acea rană deschisă din care se naște gândirea - a devenit profund incomodă. Filosofia nu mai seduce pentru că nu promite alinare, ci luciditate.

Și totuși, cărțile mele rămân acolo pe raft. Tăcute. Nejudecătoare. Și mai știu că va ajunge o vreme când oboseala de a trăi transparent va deveni mai grea decât efortul de a gândi. Atunci, un titlu va tresări din raft, voi sufla praful cu un gest aproape ritualic, iar o carte se va deschide exact la pagina care trebuie. Nu pentru a mă învăța ceva nou, ci pentru a-mi aminti cine am fost înainte ca lumea să mă grăbească.

Iar cuvintele - vechi, dense, uneori crude - vor curge din nou prin mine, și le voi citi sau scrie, nu ca să mă salveze, ci ca să mă țină treaz. Pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul lor rost adevărat: să ne împiedice să adormim în propria noastră viață.

Еще ...

Ora 3,23 !...

       În noaptea de sâmbătă spre duminică ,dormeam profund

în camera mea ; aud o voce imperativă ,destul de vibrantă...

      -Tantusa!...

Pur și simplu am sărit din pat,m-am desmeticit ,am aprins

lumina...liniște ...chemarea venise din camera alăturată.Era

vocea clară a nepotului meu Cătălin ,care locuiește în Îns.

Baleare -Palma de Mallorca .E singura persoană care îmi spune

așa :Tantusa ,când a început să vorbească,iar eu am primit

cu drag noul nume ,care are o cu tot altă rezonanță când îl

aud .Recunosc că inima a luat-o la trap ,am mers prin toată

casa ...încă îi auzeam chemarea ...Am ieșit pe terasă ,în jur

liniște profundă ,doar din cer cădea o ploaie liniștită în pică-

turi mici .Sigur că ....caut o explicație ...dar rămân fără răspuns!...

Еще ...

Poem

N-am de ce să tot fiu rupta neîncetat de oameni ,ce nu știu în a repara o inimă dură. Doare să crezi,că toți îți vor binele,Lasă măcar ești tu baza vieții tale,Uneori ne frământăm ca un aluat..nici cum nu reușim în a pune puțină iubire,că sunt oameni ce vor să fie fericiți ca ai ales ce vor doar ei,nu e metaforă, doar o realitate, fa  ce-ți place

Și lasă în urmă doar acele  " vise negre" ce-s  de tot moarte.

 

Еще ...

iarna

Am o amintire tare puternica dintr-o dimineata de iarna ,putin dupa ce se luminase  ,de acum asa multi ani ca pare din alta viata

Mergeam spre cluj intr-o vreme apropiata sarbatorilor, poate chiar in ajunul craciunului si-ntr-un loc, dincolo de reghin ,drumul urca pe un deal iar soseaua ocolea un sat peste care ninsese greu,  aflat ca-ntr-o caldare,sub picioarele mele

Nu ningea,dar era un fel de picla coborita peste sat ,iar norii stateau asa josi ca pareau un fel de baldachin

Din toate casele din satul asta, din toate hornurile lor,se ridica cite un fir subtire de fum alb ,asa drept si nemiscat in aerul limpede si rece ca pareau ,pur si simplu ,agatate de cer, ca niste goburi in brad.

Am oprit si-am stat o vreme sa ma dumiresc daca satul ala chiar plutea pe nori si s-aleg unde-i cerul si pamintul , sa vad unde-i drumul si incotro merg.

Еще ...

Ca o poveste!

      Sunt un om obișnuit,Pavel Nichifor, locuiam în țig.2, încă încă de când blocurile erau noi.

Ap. l-am primit de la combinat,când am terminat școala și am fost angajat.O duceam destul de bine,

aici a crescut și fiica noastră Dana, care s-a măritat și acum este în Canada.Comunicăm cu ea, ne-a 

mai trimis câte ceva, deși nu aveam nevoie. Soția mea Irina nu a lucrat nici-o dată,că nu era nevoie,

eu câștigam atât încât să pot acoper toate cheltuielele. Însă într-o zi, mai mulți colegi primim o veste 

neașteptată: suntem puși pe liber, adică suntem șomeri. Mai aveam doar șase ani până la pensionare.

Ce era de făcut? Șansa să găsesc ceva de lucri, cu calificarea pe care o aveam ,era nulă.

     Au trecut câteva luni, rezerva pe care o aveam, s-a dus mai ales pe facturi și medicamente pentru 

Irina soția mea. Fiica noastră ne trimite niște bani .Vorbesc cu Irina ,că mai am o soluție, să ne mutăm 

în casa părinților mei, care e părăsită de când au murit. Însă Irina era fată de oraș, nu i-a plăcut niciodată

la țară. Atunci i-am spus hotărât:

     Eu mă mut acolo, vrei, vii cu mine, nu, te privește...Am început să repar ce era nevoie, am făcut curățenie,

aveam tot ce-mi trebuie, mi am găsit și vechi prieteni din tinerețe. Irina a văzut că ne pierdem unul de 

celălant, a întrat în panică și m-am trezit cu ea la poartă.

     -Am venit să vorbim, poate găsim o soluție, ce zici?

     -Zic ca tine, eu am soluția, numai dacă și tu  vrei.

     -Și care este?

     -Să vindem apartamentul, ne plătim toate datoriile, nu sunt multe și ne stabilim aici. Poți vedea că am schimbat 

multe, casa arată bine, oamenii sunt prietenoși și aici ai facebook și poți lua legătura cu prietenele tale, ai magazine 

unde să faci cumpărăturile de care ai nevoie. Irina a rămas pe gânduri...

     -Hai s-o facem și pe asta, tot e mai bine în doi, decât să fiu singură, nu vreau să te pierd.

     -Să știi că mi-ai făcut o surpriză foarte plăcută și mă bucur,draga mea, suntem la răscruce...să mergem acasă , să 

vindem apartamentul și Dumnezeu cu noi, să fim sănătoși, să ne bucurăm. Sunt sigur că o să-ți placă aici.

Am terminat cu orașul, am ajuns de unde am plecat . Am trecut printr-o stare de entuziasm și de energie, de care nu 

mă știam în stare. Munceam toată ziua și nu simțeam oboseala.

                                                     - va continua-

 

Еще ...

Viața şi Era

Oasele trosnesc 

În negura viciului 

Se regăsesc păcatele 

A lor păcate neiertate .

 

Fiind doar oameni...

Făcând greșelii

Greșelii la nesfârșit 

Ne regăsind a lor cale .

 

Minciuna devenind un dulce adevăr 

Umanitatea dispare încet 

O fundătură fără sfârșit...

Căzând a lor capete goale...

 

A lor suflete reci... 

Te îngheață din priviri

Până în măduva oaselor 

Iar vorbele...

 

Vorbele înțepătoare 

Ca un venin împrăștie 

Aducând ură în suflet 

Celor cele reies in cale.

 

Sufletul împietrit 

De al lor colții

Având o față ștearsă...

Devenind al lor prieten.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍
#Интересно  Autor: Sorin T (tsorin)