2  

LUMINA ANULUI 2100

PROLOG

 

Lumea de după două veacuri

 

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

 

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

 

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

 

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

 

Știința făcuse pași uriași.

 

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

 

De ce este omul încă neliniștit?

 

Avea aproape tot ce își putea dori.

 

Dar nu avea întotdeauna pace.

 

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

 

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

 

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

 

Avea tăcere.

 

Pereții erau acoperiți cu icoane.

 

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

 

Înaintea icoanelor ardeau candele.

 

Deasupra ușii era scris:

 

„Lumina luminează în întuneric.”

 

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

 

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

 

Iar viața lui avea să se schimbe.

 

---

 

PARTEA I

 

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

 

Capitolul 1 – Andrei

 

Andrei avea șaisprezece ani.

 

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

 

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

 

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

 

Totul era ordonat.

 

Totul era rapid.

 

Totul era automat.

 

Dar Andrei nu era fericit.

 

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

 

— Ești bine?

 

— Da.

 

— Pari trist.

 

— Nu sunt trist.

 

Mama îl privi câteva clipe.

 

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

 

Andrei nu răspunse.

 

Privea orașul.

 

Milioane de oameni se mișcau sub el.

 

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

 

---

 

Capitolul 2 – Întrebarea

 

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

 

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

 

Un elev ridică mâna.

 

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

 

Profesorul zâmbi.

 

— Desigur.

 

— Ce anume?

 

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

 

— Nu știm încă toate răspunsurile.

 

Andrei ridică și el mâna.

 

— Dar știm de ce existăm?

 

Clasa amuți.

 

Profesorul îl privi.

 

— Aceasta este o întrebare filozofică.

 

— Dar este importantă.

 

Profesorul nu mai răspunse.

 

În acea zi, Andrei începu să caute.

 

Căută în arhive.

 

Citi cărți.

 

Ascultă oameni de știință.

 

Citi filozofi.

 

Dar întrebarea rămânea:

 

De ce existăm?

 

---

 

PARTEA A II-A

 

BISERICA

 

Capitolul 3 – Lumina

 

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

 

Nu știa unde merge.

 

Apoi văzu o lumină.

 

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

 

Andrei se opri.

 

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

 

Ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Liniștea îl înconjură.

 

Nu existau ecrane.

 

Nu existau reclame.

 

Nu existau zgomote.

 

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

 

Andrei privi icoanele.

 

În fața lui se afla Hristos.

 

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

 

Din apropiere se auzi o voce:

 

— Cauți ceva?

 

Andrei se întoarse.

 

Era preotul bisericii.

 

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

 

— Nu știu, răspunse Andrei.

 

— Atunci ai venit într-un loc bun.

 

— De ce?

 

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

 

---

 

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

 

Andrei se așeză.

 

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

 

— Poți.

 

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

 

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

 

Privi spre icoana lui Hristos.

 

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

 

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

 

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

 

— Care?

 

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

 

Andrei tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

 

— Pentru cine a venit?

 

— Pentru oameni.

 

— Pentru toți?

 

— Pentru toți.

 

---

 

PARTEA A III-A

 

CARTEA

 

Capitolul 5 – Biblia

 

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

 

Pe un raft se afla o Biblie.

 

Andrei o luă în mâini.

 

— Este foarte veche.

 

— Da.

 

— De ce nu folosiți una digitală?

 

— Putem folosi și una digitală.

 

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

 

Părintele zâmbi.

 

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

 

Andrei deschise cartea.

 

— De unde să încep?

 

— De la Evanghelie.

 

— De ce?

 

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

 

Andrei începu să citească.

 

Nu înțelese totul.

 

Dar ceva îl atrăgea.

 

Nu era doar o carte despre trecut.

 

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

 

---

 

PARTEA A IV-A

 

ÎNCERCAREA

 

Capitolul 6 – Orașul

 

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

 

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

 

Dar nu uită biserica.

 

Într-o zi, îi spuse părintelui:

 

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

 

Părintele zâmbi.

 

— Nu trebuie să fie.

 

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

 

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

 

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

 

Trebuia căutat cu sinceritate.

 

---

 

Capitolul 7 – Iarna

 

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

 

Rețelele energetice fură afectate.

 

Sistemele automate se opriră.

 

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

 

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

 

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

 

Părintele Gavriil deschise porțile.

 

— Intrați.

 

Oamenii intrară.

 

Unii aveau nevoie de hrană.

 

Alții de căldură.

 

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

 

„Nu sunteți singuri.”

 

Andrei începu să ajute.

 

Căra apă.

 

Împărțea mâncare.

 

Mergea la bătrâni.

 

Stătea lângă copiii speriați.

 

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

 

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

 

Părintele răspunse:

 

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

 

---

 

PARTEA A V-A

 

ÎNTOARCEREA

 

Capitolul 8 – Alegerea

 

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

 

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

 

Andrei însă nu uită.

 

Înțelesese ceva:

 

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

 

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

 

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

 

— Nu spuneți asta.

 

— Este firesc.

 

— Și cine va avea grijă de ea?

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Oamenii.

 

— Care oameni?

 

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

 

---

 

PARTEA A VI-A

 

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

 

Capitolul 9 – Bătrânul

 

Anii trecură.

 

Andrei deveni profesor.

 

Părintele Gavriil îmbătrâni.

 

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

 

— Părinte.

 

— Da?

 

— Vă este teamă?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De ce să-mi fie teamă?

 

— De moarte.

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

 

Apoi adăugă:

 

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

 

Andrei îi luă mâna.

 

— Vă mulțumesc.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru că m-ați învățat să caut.

 

— Eu nu te-am învățat să găsești.

 

— Atunci?

 

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

 

---

 

PARTEA A VII-A

 

LUMINA RĂMÂNE

 

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

 

Biserica fu plină.

 

Andrei stătea în fața icoanei.

 

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

 

Atunci întrebase:

 

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

 

Acum cunoștea răspunsul.

 

Da.

 

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

 

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

 

---

 

PARTEA A VIII-A

 

ANDREI

 

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

 

Orașul se schimbase din nou.

 

Clădirile vechi dispăruseră.

 

Alte tehnologii apăruseră.

 

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

 

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

 

Andrei devenise cel care aprindea candela.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Într-o zi, un copil intră în biserică.

 

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

 

Andrei îi răspunse:

 

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

 

— De ce?

 

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

 

— Ce să nu uite?

 

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

 

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

 

Copilul privi icoana.

 

— Cine este?

 

Andrei zâmbi.

 

— Iisus Hristos.

 

— Și ce a făcut?

 

Andrei se așeză lângă el.

 

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

 

Copilul îl privi.

 

— Și povestea Lui s-a terminat?

 

Andrei clătină din cap.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

 

— Atunci ce este?

 

— Începutul nădejdii.

 

---

 

EPILOG

 

PENTRU TOȚI OAMENII

 

În acea seară, biserica era goală.

 

Andrei aprinse candela.

 

Apoi se opri în fața icoanei.

 

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

 

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

 

Dar în biserică exista o altă lumină.

 

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

 

Andrei închise ochii.

 

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

 

De oamenii care iubiseră.

 

De cei care greșiseră.

 

De cei care se pocăiseră.

 

De cei care ajutaseră.

 

De cei care se rugaseră.

 

De cei care păstraseră credința.

 

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

 

Fusese povestea omului.

 

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

 

Omul care căuta adevărul.

 

Omul care putea să cadă și să se ridice.

 

Omul care putea să uite și să-și amintească.

 

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

 

Andrei privi pentru ultima dată candela.

 

Și șopti:

 

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

 

Apoi ieși din biserică.

 

În urma lui rămase candela.

 

Flacăra ei era mică.

 

Dar nu se stingea.

 

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

 

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

 

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

 

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

 

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

 

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

 

Pentru că fiecare viață este o poveste.

 

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

 

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

 

Sfârșit.

Категория: Проза

Все стихи автора: Cristian Diaconița poezii.online LUMINA ANULUI 2100

Дата публикации: 7 сентября

Timp de citire: ~20 min.

Просмотры: 247

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Lumina De La Dunăre

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

 

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

 

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

 

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

 

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

 

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

 

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

 

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

 

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

 

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

 

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

 

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

 

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

 

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

 

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

 

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

 

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

 

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

 

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

 

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

 

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

 

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

 

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

 

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

 

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

 

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

 

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

 

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

 

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

 

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

 

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

 

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

 

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

 

SFÂRȘIT

Еще ...

REȚELELE SOCIALE – LUMEA CARE NE UNEȘTE ȘI NE DESPARTE DE CRISTIAN DIACONIȚA

Introducere

 

Bună ziua!

 

Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.

 

Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.

 

Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.

 

Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.

 

Dar apare o întrebare importantă:

 

Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?

 

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.

 

---

 

1. Ce sunt rețelele sociale?

 

Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.

 

Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.

 

Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.

 

Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.

 

Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.

 

---

 

2. De ce au devenit atât de populare?

 

Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.

 

Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.

 

Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.

 

Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.

 

Un alt motiv este viteza.

 

Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.

 

În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.

 

Distanțele nu mai par atât de importante.

 

---

 

3. Avantajele rețelelor sociale

 

Rețelele sociale au numeroase avantaje.

 

În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.

 

Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.

 

În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.

 

Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.

 

De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.

 

Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.

 

Poate chiar să inspire alte persoane.

 

Un alt avantaj este reprezentat de informare.

 

Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.

 

Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.

 

---

 

4. Rețelele sociale și prietenia

 

Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.

 

În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.

 

Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.

 

Dar apare o întrebare:

 

Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?

 

Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.

 

Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.

 

Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.

 

De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.

 

Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

 

Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.

 

---

 

5. Partea întunecată a rețelelor sociale

 

Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.

 

Unul dintre cele mai importante este dependența.

 

Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.

 

Spunem:

 

„Mai văd un videoclip.”

 

Apoi încă unul.

 

Și încă unul.

 

Iar timpul trece fără să ne dăm seama.

 

Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.

 

Putem recupera bani.

 

Putem cumpăra lucruri noi.

 

Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.

 

---

 

6. Rețelele sociale și imaginea de sine

 

Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.

 

Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.

 

Case perfecte.

 

Haine perfecte.

 

Vacanțe perfecte.

 

Chipuri perfecte.

 

Prietenii perfecte.

 

Vieți perfecte.

 

Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.

 

Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.

 

Ei aleg ceea ce vor să arate.

 

De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.

 

Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.

 

---

 

7. Like-urile și nevoia de apreciere

 

Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.

 

Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.

 

Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.

 

Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.

 

Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:

 

„Oare nu sunt suficient de bun?”

 

„Oare nu mă place lumea?”

 

„Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”

 

Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:

 

Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.

 

Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.

 

Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.

 

Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.

 

Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.

 

---

 

8. Cyberbullying-ul

 

Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.

 

Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.

 

Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.

 

În spatele unui profil există un om.

 

În spatele unei fotografii există un om.

 

În spatele unui videoclip există un om.

 

Și fiecare om are sentimente.

 

De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:

 

„Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”

 

Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.

 

---

 

9. Fake news și informațiile false

 

Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.

 

Pe internet poate publica aproape oricine.

 

Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.

 

O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.

 

De aceea trebuie să fim atenți la surse.

 

Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.

 

Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.

 

Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.

 

---

 

10. Siguranța pe internet

 

Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.

 

Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.

 

De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.

 

Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.

 

De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.

 

---

 

11. Rețelele sociale și școala

 

Rețelele sociale pot influența și educația.

 

Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.

 

Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.

 

Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.

 

Dar există și partea opusă.

 

Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.

 

De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.

 

---

 

12. Rețelele sociale și timpul liber

 

În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.

 

Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.

 

Nu este neapărat ceva rău.

 

Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.

 

Este important să ieșim afară.

 

Să facem sport.

 

Să citim.

 

Să vorbim cu familia.

 

Să ne întâlnim cu prietenii.

 

Să ne bucurăm de lucrurile simple.

 

Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.

 

Viața se întâmplă aici, în lumea reală.

 

---

 

13. Influencerii

 

Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.

 

Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.

 

Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.

 

Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.

 

Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.

 

Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.

 

Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.

 

De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.

 

---

 

14. Rețelele sociale și publicitatea

 

Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.

 

Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.

 

Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.

 

Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.

 

Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.

 

De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.

 

---

 

15. Algoritmii

 

În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.

 

Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.

 

Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.

 

Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.

 

Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.

 

Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.

 

De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.

 

---

 

16. Rețelele sociale pot face și bine

 

Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.

 

Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.

 

O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.

 

Un artist își poate găsi public.

 

Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.

 

O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.

 

O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.

 

În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.

 

Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.

 

Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.

 

---

 

17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?

 

Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.

 

Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.

 

Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.

 

Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.

 

Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.

 

Să protejăm datele personale.

 

Să respectăm oamenii.

 

Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.

 

Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.

 

---

 

18. Viitorul rețelelor sociale

 

Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.

 

Tehnologia evoluează rapid.

 

Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.

 

Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.

 

Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.

 

Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.

 

Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:

 

omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.

 

---

 

19. Concluzie

 

În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.

 

Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.

 

Ne pot apropia de oameni.

 

Ne pot oferi cunoștințe.

 

Ne pot ajuta să ne exprimăm.

 

Ne pot oferi oportunități.

 

Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.

 

De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:

 

„Sunt rețelele sociale bune sau rele?”

 

Întrebarea corectă este:

 

„Cum alegem noi să le folosim?”

 

Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.

 

Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.

 

Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.

 

Totul depinde de felul în care îl folosim.

 

Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.

 

Să nu uităm să vorbim față în față.

 

Să nu uităm să ascultăm.

 

Să nu uităm să râdem împreună.

 

Să nu uităm să ieșim afară.

 

Să nu uităm să trăim.

 

Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.

 

O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.

 

O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.

 

Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.

 

Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.

 

Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.

 

Vă mulțumesc pentru atenție!

Еще ...

TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA

PROLOG

 

Scrisoarea din nord

 

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

 

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

 

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

 

Sotirescu era cu totul altfel.

 

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

 

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

 

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

 

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

 

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

 

Tihircă se ridică.

 

— Cine să fie la ora asta?

 

Deschise.

 

Poștașul îi întinse o scrisoare.

 

— A venit de departe.

 

Tihircă privi plicul.

 

Pe el era scris numele său.

 

Se întoarse în cameră.

 

— Din Finlanda.

 

Sotirescu lăsă ceașca jos.

 

— Finlanda?

 

Georgiana se ridică și ea.

 

— De la cine?

 

Tihircă deschise plicul.

 

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

 

Tihircă începu să citească.

 

„Dragă Tihircă,

 

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

 

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

 

Acum încercăm să o redeschidem.

 

Am nevoie de oameni care să ajute.

 

Dacă poți, vino.

 

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

 

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

 

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

 

Dumnezeu să vă lumineze.”

 

Tihircă termină de citit.

 

În cameră se făcu liniște.

 

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

 

Tihircă ridică privirea.

 

— Eu plec.

 

Sotirescu se uită la Georgiana.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și eu.

 

Sotirescu oftă.

 

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

 

— De ce? întrebă Tihircă.

 

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

 

Toți trei izbucniră în râs.

 

Și astfel începu călătoria.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Pregătirea

 

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

 

Pe masă erau hărți.

 

Pe scaune erau haine.

 

Lângă ușă se aflau bagajele.

 

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

 

— Haine?

 

— Da.

 

— Acte?

 

— Da.

 

— Medicamente?

 

— Da.

 

— Lanterna?

 

— Da.

 

— A doua lanternă?

 

Tihircă îl privi.

 

— De ce ai două?

 

— Pentru că una se poate strica.

 

— Și dacă se strică și a doua?

 

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

 

— Atunci aprind lumânarea.

 

Georgiana râse.

 

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

 

— Nu se știe niciodată.

 

Georgiana avea un singur bagaj.

 

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

 

Tihircă observă.

 

— Tu ai cel mai puțin.

 

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

 

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

 

— Ai grijă ce spui.

 

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

 

Era încă întuneric.

 

Preotul îi aștepta.

 

După rugăciune, îi binecuvântă.

 

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

 

Tihircă întrebă:

 

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

 

Preotul îl privi.

 

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Spre nord

 

Drumul fu lung.

 

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

 

Priviseră peisaje străine.

 

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

 

La început, Tihircă era încântat.

 

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

 

Georgiana îl întrebă:

 

— Ce ai?

 

— Mă gândesc.

 

— La ce?

 

— Cât mai avem.

 

Tihircă izbucni în râs.

 

— Nici nu am ajuns bine.

 

— Tocmai.

 

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

 

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

 

Lacurile apăreau printre dealuri.

 

Aerul devenea tot mai rece.

 

Apoi apăru prima zăpadă.

 

Georgiana privi pe fereastră.

 

— Finlanda.

 

Tihircă zâmbi.

 

Sotirescu își puse încă un fular.

 

— Nu-mi place începutul.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Țara liniștii

 

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

 

Totul părea diferit.

 

Casele erau așezate ordonat.

 

Drumurile erau liniștite.

 

Pădurile păreau nesfârșite.

 

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

 

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

 

Tihircă o aprobă.

 

Sotirescu se uită la termometru.

 

— Minus...

 

Se opri.

 

— Nu vreau să mai știu.

 

La gară îi aștepta părintele Andrei.

 

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

 

— Bine ați venit!

 

— Părinte! spuse Tihircă.

 

Se îmbrățișară.

 

— Mă bucur că ați venit.

 

Sotirescu îi întinse mâna.

 

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

 

Părintele începu să râdă.

 

— Vă veți obișnui.

 

— Cu frigul?

 

— Nu.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu Dumnezeu.

 

Sotirescu tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Biserica din pădure

 

Biserica era mică.

 

Se afla la marginea unei păduri.

 

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

 

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

 

Chipurile sfinților păreau liniștite.

 

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

 

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

 

Părintele Andrei o privi.

 

— Îți place?

 

— Da.

 

— Știi de ce?

 

— Pentru că este liniște.

 

— Nu doar pentru asta.

 

Părintele arătă spre icoane.

 

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

 

Tihircă privi în jur.

 

— Câți oameni vin?

 

— Nu foarte mulți.

 

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru oricine are nevoie de ea.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Mănăstirea uitată

 

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

 

Drumul era greu.

 

Mergeau prin zăpadă.

 

La un moment dat, Sotirescu se opri.

 

— Cât mai avem?

 

— O oră.

 

— De mers?

 

— Da.

 

— Și după aceea?

 

— Mai vedem.

 

— Asta nu-mi place deloc.

 

Tihircă râse.

 

În cele din urmă, ajunseră.

 

Mănăstirea era veche.

 

Clădirile aveau nevoie de reparații.

 

Dar biserica încă stătea în picioare.

 

Părintele deschise ușa.

 

Înăuntru era frig.

 

Praful se așezase peste unele icoane.

 

Georgiana aprinse o lumânare.

 

Flacăra lumină încet încăperea.

 

Toți tăcură.

 

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

 

Sotirescu privi pereții.

 

— Și acum?

 

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

 

Georgiana răspunse:

 

— O putem aprinde.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Oamenii din nord

 

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

 

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

 

Era ortodox și locuia singur.

 

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

 

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

 

Tihircă îl întrebă:

 

— De ce nu mai vii?

 

Petri ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

— Nu crezi?

 

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

 

Tihircă tăcu.

 

Georgiana interveni:

 

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

 

Petri o privi.

 

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

 

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

 

Petri nu răspunse.

 

Dar a doua zi veni la mănăstire.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Furtuna

 

Într-o seară, vremea se schimbă.

 

Vântul începu să bată cu putere.

 

Zăpada cădea fără încetare.

 

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

 

Avea nevoie de ajutor.

 

— Trebuie să mergem, spuse el.

 

Sotirescu îl privi.

 

— În noaptea asta?

 

— Da.

 

— Pe vremea asta?

 

— Da.

 

Sotirescu oftă.

 

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

 

Tihircă îl bătu pe umăr.

 

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

 

Porniră.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

 

— Sunt bine!

 

Georgiana îl ajută să se ridice.

 

— Sigur?

 

— Da.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ai zăpadă pe cap.

 

— Unde?

 

— Peste tot.

 

Ajunseră la casă.

 

Familia era speriată.

 

Părintele îi liniști.

 

Georgiana îi ajută.

 

Tihircă aduse lemne.

 

Sotirescu aprinse focul.

 

După câteva ore, toți erau în siguranță.

 

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

 

— Nu voi uita niciodată.

 

Părintele răspunse:

 

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cufărul

 

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

 

Într-un colț se afla un cufăr.

 

Îl chemă pe Sotirescu.

 

— Iar ai găsit ceva?

 

— Da.

 

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

 

Georgiana veni și ea.

 

Cufărul fu deschis.

 

Nu era aur.

 

Erau manuscrise.

 

Cărți.

 

Scrisori.

 

Fotografii.

 

Părintele Andrei le cercetă.

 

— Sunt documentele vechii comunități.

 

Georgiana luă o carte.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Citi mai departe.

 

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

 

Ultima frază era:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Tihircă închise cartea.

 

— Acum înțeleg.

 

— Ce? întrebă Sotirescu.

 

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

 

Georgiana completă:

 

— Trebuie continuată.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Georgiana și copiii

 

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

 

Le citea povești.

 

Îi învăța rugăciuni.

 

Le vorbea despre bunătate.

 

Într-o zi, un copil o întrebă:

 

— De ce trebuie să ne rugăm?

 

Georgiana se gândi.

 

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

 

Copilul o privi.

 

— Dumnezeu ne vede?

 

— Da.

 

— Și când suntem singuri?

 

— Mai ales atunci.

 

Copilul zâmbi.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Sotirescu se schimbă

 

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

 

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

 

Dar încet, ceva se schimba.

 

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

 

Ningea.

 

Sotirescu îl ajută să intre.

 

Bătrânul îi mulțumi.

 

— Dumnezeu să vă răsplătească.

 

Sotirescu răspunse:

 

— Nu am făcut mare lucru.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

 

Sotirescu rămase pe gânduri.

 

În acea seară, intră singur în biserică.

 

Se opri în fața unei icoane.

 

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Tihircă și întrebarea

 

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

 

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

 

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

 

— Și călătoria îl ajută?

 

— Uneori.

 

— Alteori?

 

— Alteori îl ajută suferința.

 

— Și alteori?

 

— Dragostea.

 

Tihircă tăcu.

 

— Iar Dumnezeu?

 

Părintele zâmbi.

 

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Mănăstirea renaște

 

Lunile trecură.

 

Mănăstirea se schimba.

 

Acoperișul fu reparat.

 

Ferestrele fură schimbate.

 

Icoanele fură curățate cu grijă.

 

Curtea fu îngrijită.

 

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

 

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

 

Români.

 

Finlandezi.

 

Greci.

 

Sârbi.

 

Bătrâni.

 

Tineri.

 

Copii.

 

Părintele Andrei intră în biserică.

 

Candelele se aprinseră.

 

Tihircă stătea în spate.

 

Georgiana avea ochii umezi.

 

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ce faci cu ea?

 

— Amintire.

 

— De ce?

 

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

 

Tihircă zâmbi.

 

— Și acum?

 

Sotirescu privi spre altar.

 

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

 

---

 

CAPITOLUL XIII

 

Vestea întoarcerii

 

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

 

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

 

Tihircă fu surprins.

 

— De ce?

 

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

 

Georgiana privi biserica.

 

— Dar abia acum începe.

 

— Tocmai.

 

Sotirescu se uită la bagaje.

 

— În sfârșit!

 

Georgiana râse.

 

— Îți era dor de România?

 

— Da.

 

— De ce?

 

— De vreme.

 

---

 

CAPITOLUL XIV

 

Ultima seară

 

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

 

Era liniște.

 

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

 

În biserică ardea o singură candelă.

 

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

 

Tihircă se rugă.

 

Sotirescu stătea în tăcere.

 

După câteva minute, spuse:

 

— O să-mi fie dor.

 

Tihircă se întoarse.

 

— De ce?

 

— De locul acesta.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Atunci nu l-ai pierdut.

 

— Cum?

 

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

 

---

 

CAPITOLUL XV

 

Înapoi în România

 

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

 

Era cu totul altă lume.

 

Soarele era mai cald.

 

Copacii înfloreau.

 

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

 

Tihircă se opri.

 

Ascultă.

 

— Ce este?

 

Sotirescu îl privi.

 

— Clopotul.

 

— Știu.

 

— Atunci?

 

Tihircă zâmbi.

 

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

 

Georgiana înțelese.

 

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

 

---

 

CAPITOLUL XVI

 

Povestea spusă mai departe

 

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

 

Tihircă povestea despre Finlanda.

 

Sotirescu vorbea despre frig.

 

Georgiana vorbea despre oameni.

 

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

 

Nu distanța îi schimbase.

 

Ci oamenii.

 

O familie pe care o ajutaseră.

 

Un bătrân singur.

 

Un copil care învățase să se roage.

 

Un tânăr care se întorsese la biserică.

 

O mănăstire care fusese redeschisă.

 

Și o lumină care nu se stinsese.

 

---

 

CAPITOLUL XVII

 

A doua scrisoare

 

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

 

Părintele Andrei scria:

 

„Dragii mei,

 

Mănăstirea este plină.

 

Vin oameni.

 

Copiii cresc.

 

Tinerii au început să ajute.

 

Biserica este vie.

 

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

 

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

 

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

 

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

 

Sotirescu zâmbi.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

---

 

CAPITOLUL XVIII

 

O nouă generație

 

Au trecut anii.

 

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

 

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

 

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

 

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

 

Într-o zi, un copil întrebă:

 

— Cine a reparat-o?

 

Petri răspunse:

 

— Mulți oameni.

 

— Cine a început?

 

Petri zâmbi.

 

— Trei călători.

 

— Cine?

 

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

 

---

 

CAPITOLUL XIX

 

Ultima întâlnire

 

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

 

Erau mai bătrâni.

 

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

 

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

 

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

 

Tihircă îl recunoscu.

 

Era Petri.

 

— Tu?

 

Petri zâmbi.

 

— V-am spus că nu voi uita.

 

Georgiana îl îmbrățișă.

 

Sotirescu se uită în jur.

 

— Și lanterna mea?

 

Petri izbucni în râs.

 

— Este într-un muzeu.

 

— Ce?

 

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

 

Toți râseră.

 

---

 

EPILOG

 

Lumina care nu se stinge

 

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

 

Soarele cobora încet.

 

Cerul nordic era luminat.

 

Pădurea era liniștită.

 

Tihircă privi în depărtare.

 

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și ce ai văzut?

 

— Oamenii.

 

Sotirescu adăugă:

 

— Și multă zăpadă.

 

Tihircă râse.

 

— Da. Și multă zăpadă.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Din biserică se auziră clopotele.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

Tihircă privi spre luminile bisericii.

 

Sotirescu își scoase căciula.

 

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

 

În fața lor se afla mănăstirea.

 

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

 

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

 

Dar acum ferestrele erau luminate.

 

Oamenii se rugau.

 

Copiii alergau prin curte.

 

Bătrânii vorbeau.

 

Tinerii ajutau.

 

Viața se întorsese.

 

Tihircă spuse încet:

 

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

 

Georgiana îl privi.

 

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

— Da.

 

Sotirescu privi către biserică.

 

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

 

Georgiana răspunse:

 

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

 

Părintele Andrei ieși din biserică.

 

— Vă așteaptă.

 

Cei trei se ridicară.

 

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

 

Se gândi la ziua în care plecase din România.

 

Atunci fusese curios.

 

Acum era recunoscător.

 

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

 

Poți trece peste granițe.

 

Poți vedea țări străine.

 

Poți traversa păduri și mări.

 

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

 

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

 

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

 

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

 

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

 

Ușa se închise încet în urma lor.

 

Candelele ardeau.

 

Icoanele străluceau în lumina lor.

 

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

 

Pe prima pagină era aceeași frază:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Iar pe ultima pagină:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Lumina continuă să ardă.

 

Nu numai în biserică.

 

Nu numai în Finlanda.

 

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

 

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

 

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

 

Prin copiii pe care i-au învățat.

 

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

 

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

 

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

 

Căci omul poate pleca.

 

Omul poate îmbătrâni.

 

Omul poate dispărea din această lume.

 

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

 

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

 

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

 

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

 

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

 

O lumină mică.

 

Dar nebiruită.

 

Sfârșit.

Еще ...

ROMÂNUL ȘI ARABUL

PROLOG

 

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

 

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

 

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

 

era bun la inimă,

 

era foarte curios,

 

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

 

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

 

— Ion, ai dormit bine?

 

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

 

Ion nu era bogat și nici puternic.

 

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

 

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

 

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

 

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

 

Ion se apropie.

 

— Pace ție!

 

— Pace și ție! răspunse străinul.

 

— Ești pierdut?

 

— Puțin.

 

Ion zâmbi.

 

— Atunci ai noroc.

 

— De ce?

 

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

 

Străinul râse.

 

— Și dacă tu ești pierdut?

 

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

 

— Atunci suntem doi.

 

Străinul întinse mâna.

 

— Mă numesc Yusuf.

 

— Ion.

 

— Sunt călător.

 

— Și eu.

 

Yusuf se uită la el.

 

— Tu?

 

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

 

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

 

— O să te obișnuiești.

 

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Străinul de la mănăstire

 

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

 

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

 

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

 

— Vă mulțumesc, părinte.

 

Yusuf privi icoanele.

 

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

 

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

 

Ion zâmbi.

 

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

 

Părintele Teofan îl privi.

 

— Poți.

 

— Tot?

 

— Tot.

 

— Și turnul?

 

— Da.

 

— Și pivnița?

 

— Da.

 

— Și cămara?

 

Părintele se opri.

 

— De ce vrei să-i arăți cămara?

 

Ion răspunse foarte serios:

 

— Pentru cultură.

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele clătină din cap.

 

— Du-te, Ion.

 

Ion îl luă pe Yusuf.

 

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru cămară.

 

---

 

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

 

Yusuf privi icoanele cu atenție.

 

— Sunt foarte frumoase.

 

— Da.

 

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

 

Ion deveni serios.

 

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

 

Yusuf dădu din cap.

 

— Înțeleg.

 

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

 

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

 

Cei doi se apropiară.

 

Părintele observă ceva.

 

— Asta nu era aici.

 

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

 

Era aproape ascunsă.

 

Ion se apropie.

 

— Ce scrie?

 

Părintele citi:

 

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

 

Ion se uită la Yusuf.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Eu sunt omul răsăritului?

 

Părintele nu răspunse.

 

Ion ridică mâna.

 

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

 

Părintele zâmbi.

 

— Poate.

 

Ion oftă.

 

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Harta din clopotniță

 

Părintele Teofan îi conduse în turn.

 

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

 

Ion suflă praful de pe ea.

 

— Hapciu!

 

Yusuf râse.

 

— Ai trezit cutia.

 

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

 

Deschiseră cutia.

 

Înăuntru era o hartă.

 

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

 

În partea de jos scria:

 

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

 

Yusuf privi harta.

 

— Este o hartă veche.

 

— Foarte veche, spuse părintele.

 

Ion întrebă:

 

— Și ce trebuie să facem?

 

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

 

Ion privi harta.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

 

Părintele începu să râdă.

 

— Nu.

 

— Am încercat.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Plecarea

 

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

 

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

 

— Luați-o cu voi.

 

Ion o primi cu respect.

 

— Vă mulțumim, părinte.

 

— Aveți grijă unul de altul.

 

— Vom avea.

 

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

 

Yusuf răspunse:

 

— Nu ne vom lăsa.

 

Ion tăcu.

 

Părintele îl privi.

 

— Ion?

 

— Da?

 

— Ai înțeles?

 

— Da.

 

— Bine.

 

Ion se uită la sacul cu merinde.

 

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

 

Părintele izbucni în râs.

 

— Mergi, fiule.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Calul împărătesc

 

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

 

Unul era alb și liniștit.

 

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

 

Ion îl privi.

 

Calul îl privi.

 

Ion făcu un pas înapoi.

 

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

 

— De ce?

 

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

 

— Poate chiar știe.

 

— Atunci este periculos.

 

Yusuf începu să râdă.

 

Porniră.

 

După o vreme, calul lui Ion se opri.

 

Ion trase de frâu.

 

— Hai!

 

Calul nu se mișcă.

 

— Hai!

 

Nimic.

 

Yusuf strigă:

 

— Ce faci?

 

— Îl conving.

 

— Cum?

 

— Vorbesc cu el.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

— Și înțelege?

 

— Până acum nu.

 

Ion îi șopti calului:

 

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

 

Calul porni imediat.

 

Yusuf râse.

 

— Deci ai găsit metoda.

 

Ion zâmbi.

 

— Toți avem un punct slab.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Hanul celor trei clopote

 

Spre seară, ajunseră la un han.

 

Deasupra porții erau trei clopote.

 

Ion sări de pe cal.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Uite!

 

— Cele trei clopote.

 

— Exact!

 

Intrară în han.

 

Hangioaica îi privi atent.

 

— Sunteți călători?

 

— Da.

 

— Ce căutați?

 

Ion răspunse:

 

— O carte veche.

 

Femeia tăcu.

 

— Cine v-a trimis?

 

— Părintele Teofan.

 

Femeia își schimbă expresia.

 

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

 

— Pe cine?

 

— Pe bătrânul Ilie.

 

— Unde este?

 

— În grajd.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

 

---

 

CAPITOL VI

 

Bătrânul Ilie

 

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

 

Când văzu harta, se ridică.

 

— De unde aveți asta?

 

— De la mănăstire.

 

Ilie oftă.

 

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

 

Yusuf întrebă:

 

— Ce știți despre hartă?

 

— Știu că duce spre o cetate veche.

 

— Și cheia?

 

Ilie scoase o cutie.

 

În ea se afla o cheie.

 

— Aceasta este prima.

 

Ion o privi.

 

— Și celelalte?

 

— Una este ascunsă în munți.

 

— Iar a treia?

 

— Într-o cetate părăsită.

 

Ion oftă.

 

— Nu putea fi una lângă fântână?

 

Ilie râse.

 

— Nu.

 

— Am întrebat.

 

---

 

CAPITOL VII

 

Furtuna

 

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

 

Pe la prânz, cerul se întunecă.

 

Vântul începu să sufle.

 

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

 

— O văd!

 

— Trebuie să găsim adăpost!

 

— Unde?

 

— Nu știu!

 

— Atunci suntem în aceeași situație!

 

Ploaia începu.

 

Cei doi găsiră o peșteră.

 

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

 

Pe pereți erau picturi vechi.

 

Cruci.

 

Clopote.

 

Și un drum desenat.

 

Ion se apropie.

 

— Yusuf...

 

— Da?

 

— Cred că am găsit următorul indiciu.

 

În acel moment se auzi un zgomot.

 

Ion încremeni.

 

— Ce a fost?

 

Zgomotul se auzi din nou.

 

— Urs? întrebă Ion.

 

— Nu.

 

— Lup?

 

— Nu.

 

Din întuneric apăru un călugăr.

 

Ion sări înapoi.

 

— Maica Domnului!

 

Călugărul îl privi calm.

 

— Pace vouă.

 

Ion puse mâna pe inimă.

 

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

 

Călugărul începu să râdă.

 

---

 

CAPITOL VIII

 

Călugărul Damian

 

Călugărul se numea Damian.

 

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

 

— Știu legenda cărții, spuse el.

 

Yusuf îl întrebă:

 

— Unde este?

 

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

 

Ion oftă.

 

— Iar nu este aur.

 

— Nu.

 

— Bănuiam.

 

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

 

Acolo se afla o ușă de piatră.

 

Pe ușă erau trei semne:

 

clopotul, crucea și steaua.

 

— Aveți nevoie de trei chei.

 

Ion scoase cheia de la Ilie.

 

— Una o avem.

 

Damian dădu din cap.

 

— A doua este în cetatea veche.

 

— Și a treia?

 

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

 

Ion privi harta.

 

— Și unde este acel loc?

 

Damian arătă spre vale.

 

— La răscrucea celor trei drumuri.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta chiar pare ușor.

 

Yusuf îl privi.

 

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

 

Ion oftă.

 

— Nu mai spune asta.

 

---

 

CAPITOL IX

 

Răscrucea

 

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

 

Trei drumuri.

 

Unul spre nord.

 

Unul spre sud.

 

Unul spre munți.

 

Ion scoase harta.

 

— Și acum?

 

Yusuf arătă spre nord.

 

— Nord.

 

Ion arătă spre sud.

 

— Sud.

 

Se uitară unul la altul.

 

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

 

— Eu.

 

— De ce?

 

— Pentru că am zis primul.

 

— Asta nu este logică.

 

— Este logică românească.

 

Au ales drumul din mijloc.

 

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

 

Yusuf se uită la Ion.

 

Ion se uită la Yusuf.

 

— Nu spune nimic.

 

— Nu spun.

 

— Bine.

 

— Dar ai ales tu drumul.

 

— Știu.

 

---

 

CAPITOL X

 

Cetatea părăsită

 

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

 

Ajunseră la o cetate veche.

 

Zidurile erau înalte.

 

Poarta era deschisă.

 

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

 

— De ce?

 

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

 

Ion se uită la poartă.

 

— Poate au uitat să o închidă.

 

— Acum o mie de ani?

 

Ion tăcu.

 

— Bun argument.

 

Intrară.

 

În centrul cetății era o capelă veche.

 

Pe altar se afla o stea de piatră.

 

Yusuf o ridică.

 

Dedesubt era cheia.

 

— Am găsit-o!

 

În acel moment, se auziră pași.

 

Ion se întoarse.

 

La intrare se aflau trei oameni.

 

Era o ceată de tâlhari.

 

Conducătorul lor strigă:

 

— Dați-ne harta!

 

Ion șopti:

 

— Yusuf.

 

— Da?

 

— Am o idee.

 

— Care?

 

— Fugim.

 

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

 

---

 

CAPITOL XI

 

Urmărirea

 

Cei doi alergară spre cai.

 

Tâlharii îi urmăreau.

 

Ion urcă pe cal.

 

Yusuf urcă și el.

 

— Pleacă!

 

Caii porniră.

 

Drumul cobora printre stânci.

 

— Mai repede! strigă Yusuf.

 

— Încerc!

 

— De ce mergi atât de încet?

 

— Pentru că al meu este cal creștin!

 

— Ce înseamnă asta?

 

— Merge numai dacă are voie!

 

Yusuf începu să râdă.

 

Tâlharii se apropiau.

 

Ion observă un pod vechi.

 

— Yusuf!

 

— Ce?

 

— Podul!

 

— Trebuie să trecem!

 

Trecură.

 

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

 

Tâlharii se opriră.

 

Ion răsuflă ușurat.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Am scăpat.

 

Ion scoase harta.

 

— Și avem cheia.

 

— Atunci să mergem.

 

---

 

CAPITOL XII

 

Ultima cheie

 

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

 

Călugărul Damian îi aștepta.

 

— Ați găsit cheia?

 

Yusuf o ridică.

 

— Da.

 

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

 

Ion întrebă:

 

— Unde este?

 

Damian zâmbi.

 

— La mănăstirea voastră.

 

Ion făcu ochii mari.

 

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

 

— Da.

 

Ion se așeză pe o piatră.

 

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

 

Yusuf râse.

 

---

 

CAPITOL XIII

 

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

 

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

 

— V-ați întors.

 

— Da, părinte.

 

— Ați găsit cheia?

 

Ion se uită la el.

 

— Părinte...

 

— Da?

 

— Dumneavoastră știați unde este?

 

Părintele zâmbi.

 

— Da.

 

Ion rămase fără cuvinte.

 

Yusuf râse.

 

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

 

— Părinte!

 

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

 

— A treia cheie.

 

Ion aproape că se prăbuși.

 

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

 

— Știu.

 

— Și cheia era aici?!

 

— Da.

 

Ion se uită spre cer.

 

— Doamne, dă-mi răbdare.

 

Yusuf îl bătu pe umăr.

 

— Măcar am avut aventură.

 

Ion zâmbi.

 

— Asta este adevărat.

 

---

 

CAPITOL XIV

 

Camera ascunsă

 

Cei trei merseră în biserică.

 

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

 

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

 

Ion privi cele trei chei.

 

— Acum?

 

— Acum.

 

Prima cheie.

 

Clic.

 

A doua.

 

Clic.

 

A treia.

 

Clic.

 

Ușa se deschise.

 

Înăuntru era o cameră mică.

 

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

 

Coperta era simplă.

 

Avea o cruce.

 

Yusuf se apropie.

 

— Aceasta este cartea?

 

— Da.

 

Ion se uită în jur.

 

— Și unde este aurul?

 

Părintele îl privi.

 

— Ion...

 

— Glumeam.

 

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

 

Yusuf citi cu atenție.

 

Ion deveni liniștit.

 

— Atâta drum pentru asta...

 

Părintele Teofan răspunse:

 

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

 

Ion dădu din cap.

 

— Acum înțeleg.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și eu.

 

---

 

CAPITOL XV

 

Ultima aventură

 

Credeau că aventura se terminase.

 

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

 

Dang!

 

Ion se ridică din pat.

 

— Yusuf!

 

— Ce este?

 

— Clopotul!

 

— Poate bate vântul.

 

Dang!

 

— Nu bate vântul, spuse Ion.

 

Părintele Teofan intră.

 

— Ce se întâmplă?

 

Cei trei merseră spre clopotniță.

 

Acolo găsiră o ușă deschisă.

 

Înăuntru era un băiat speriat.

 

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

 

Ion îl privi.

 

— Pentru asta am venit?

 

Băiatul spuse:

 

— Mielul meu a intrat aici.

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Aventura continuă.

 

Ion oftă.

 

— Să găsim mielul.

 

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

 

Ion îl scoase.

 

— Iată-l!

 

Băiatul îl luă în brațe.

 

— Mulțumesc!

 

Părintele Teofan zâmbi.

 

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

 

Ion zâmbi.

 

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

 

Yusuf râse.

 

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

 

---

 

EPILOG

 

Prietenia

 

Au trecut anii.

 

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

 

Ion a rămas în sat.

 

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

 

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

 

Ion îl aștepta la poartă.

 

— Yusuf!

 

— Ion!

 

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

 

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

 

— Da.

 

— De mănăstire?

 

— Da.

 

— De mine?

 

Yusuf zâmbi.

 

— Și de tine.

 

Ion se lumină.

 

— Dar de halva?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Mai ales de halva.

 

Ion scoase imediat o pungă.

 

— Știam eu!

 

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

 

Clopotele începură să bată.

 

Dang! Dang! Dang!

 

Yusuf privi mănăstirea.

 

— Am venit aici ca străin.

 

Ion îi răspunse:

 

— Dar ai plecat ca prieten.

 

Yusuf zâmbi.

 

— Asta este adevărata comoară.

 

Ion dădu din cap.

 

— Da.

 

Se făcu liniște.

 

Apoi Ion întrebă:

 

— Mergem să mâncăm?

 

Yusuf începu să râdă.

 

— Știam că vei întreba.

 

— După atâtea aventuri, merităm.

 

— Ce avem?

 

Ion zâmbi larg.

 

— Pâine, brânză, miere...

 

Yusuf completă:

 

— Și halva.

 

— Exact!

 

Cei doi intrară în mănăstire.

 

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

 

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

 

Nu aurul fusese comoara.

 

Nu cartea.

 

Nu cheile.

 

Nu cetatea.

 

Comoara fusese prietenia.

 

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

 

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

 

Se uită spre cer.

 

— Slavă lui Dumnezeu!

 

Yusuf zâmbi.

 

— Amin.

 

Din clopotniță se auzi încă o dată:

 

Dang! Dang! Dang!

 

Ion ridică punga cu halva.

 

— Și slavă pentru asta!

 

Yusuf izbucni în râs.

 

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

 

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

 

SFÂRȘIT

 

---

 

MORALA

 

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

 

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

 

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Еще ...

Am înviat din nou prin Hristos

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

 

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

 

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

 

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

 

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

 

Și atunci am înțeles:

 

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

 

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

 

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

 

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

 

Astăzi începe o viață nouă.

 

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

 

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

 

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

 

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

 

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

 

Și înaintea mea este Hristos.

 

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

Еще ...

500 de Poezii Creștine 251–300

251. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

252. Viața veșnică

 

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

 

Cristian Diaconița

 

253. Ziua Judecății

 

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

 

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

 

Cristian Diaconița

 

254. Judecătorul drept

 

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

 

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

 

Cristian Diaconița

 

255. Cartea vieții

 

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

 

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

256. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

 

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

 

Cristian Diaconița

 

257. Glasul îngerilor

 

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

 

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

 

Cristian Diaconița

 

258. Heruvimii

 

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

 

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

 

Cristian Diaconița

 

259. Serafimii

 

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

 

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

 

Cristian Diaconița

 

260. Sfânta Treime

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

 

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

261. Tatăl nostru

 

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

 

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

 

Cristian Diaconița

 

262. Împărate Ceresc

 

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

 

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

263. Preasfânta Treime

 

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

 

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

 

Cristian Diaconița

 

264. Crezul

 

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

 

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

265. Iisus Hristos

 

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

 

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

266. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

 

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

267. Peștera din Betleem

 

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

 

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

 

Cristian Diaconița

 

268. Magii

 

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

 

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

 

Cristian Diaconița

 

269. Steaua

 

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

 

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

270. Maica Domnului

 

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

 

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

 

Cristian Diaconița

 

271. Buna Vestire

 

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

 

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

 

Cristian Diaconița

 

272. Elisabeta

 

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

 

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

273. Ioan Botezătorul

 

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

 

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

274. Iordanul

 

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

275. Botezul

 

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

 

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

276. Pustia

 

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

 

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

 

Cristian Diaconița

 

277. Ispitirea

 

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

 

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

278. Chemarea

 

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

 

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

279. Pescarul

 

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

 

Cristian Diaconița

 

280. Apostolii

 

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

 

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

281. Petru

 

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

 

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

 

Cristian Diaconița

 

282. Andrei

 

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

 

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

283. Toma

 

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

 

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

284. Filip

 

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

 

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

 

Cristian Diaconița

 

285. Natanael

 

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

286. Matei

 

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

 

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

287. Marcu

 

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

 

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

 

Cristian Diaconița

 

288. Luca

 

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

 

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

 

Cristian Diaconița

 

289. Ioan Evanghelistul

 

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

 

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

290. Evanghelia după Matei

 

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

 

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

291. Evanghelia după Marcu

 

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

 

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

292. Evanghelia după Luca

 

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

 

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

293. Evanghelia după Ioan

 

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

 

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

 

Cristian Diaconița

 

294. Cuvântul s-a făcut trup

 

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

 

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

295. Apa prefăcută în vin

 

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

 

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

 

Cristian Diaconița

 

296. Cana Galileii

 

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

 

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

297. Samariteanca

 

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

 

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

 

Cristian Diaconița

 

298. Apa cea vie

 

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

 

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

299. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

 

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

300. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

 

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 301–350

 

301. Hristos, Lumina mea

 

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

 

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

302. Sub Crucea Ta

 

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

 

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

 

Cristian Diaconița

 

303. Golgota

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

 

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

 

Cristian Diaconița

 

304. Învierea

 

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

 

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

305. Hristos a înviat!

 

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

 

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

 

Cristian Diaconița

 

306. Mormântul gol

 

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

 

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

307. Maria Magdalena

 

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

 

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

 

Cristian Diaconița

 

308. Ucenicii la Emaus

 

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

 

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

 

Cristian Diaconița

 

309. Frângerea pâinii

 

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

 

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

 

Cristian Diaconița

 

310. Toma și Învierea

 

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

 

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

 

Cristian Diaconița

 

311. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

 

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

 

Cristian Diaconița

 

312. Rusaliile

 

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

 

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

313. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

 

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

314. Harul

 

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

 

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

 

Cristian Diaconița

 

315. Biserica

 

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

 

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

316. Sfânta Liturghie

 

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

 

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

317. Clopotul

 

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

 

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

318. Biserica din sat

 

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

 

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

319. Icoana

 

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

 

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

320. Candela

 

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

 

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

321. Tămâia

 

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

322. Sfânta Cruce

 

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

 

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

323. Semnul Sfintei Cruci

 

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

 

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

 

Cristian Diaconița

 

324. Rugăciunea de dimineață

 

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

 

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

325. Rugăciunea de seară

 

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

 

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

326. Înainte de masă

 

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

 

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

 

Cristian Diaconița

 

327. După masă

 

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

 

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

 

Cristian Diaconița

 

328. Rugăciunea copilului

 

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

 

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

329. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

 

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

330. Rugăciunea tatălui

 

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

 

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

331. Familia creștină

 

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

 

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

332. Părinții

 

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

 

Cristian Diaconița

 

333. Copiii

 

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

 

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

 

Cristian Diaconița

 

334. Bunicii

 

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

 

Cristian Diaconița

 

335. Prietenia

 

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

 

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

 

Cristian Diaconița

 

336. Aproapele

 

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

 

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

337. Omul sărac

 

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

 

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

 

Cristian Diaconița

 

338. Străinul

 

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

 

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

339. Cel întristat

 

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

 

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

 

Cristian Diaconița

 

340. Cel bolnav

 

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

 

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

 

Cristian Diaconița

 

341. Cel singur

 

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

 

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

 

Cristian Diaconița

 

342. Cel pierdut

 

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

 

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

 

Cristian Diaconița

 

343. Mâna întinsă

 

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

 

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

 

Cristian Diaconița

 

344. Cuvântul bun

 

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

 

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

345. Tăcerea

 

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

 

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

346. Gândul curat

 

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

 

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

 

Cristian Diaconița

 

347. Inima

 

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

 

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

348. Sufletul

 

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

349. Viața creștinului

 

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

 

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

 

Cristian Diaconița

 

350. Cu Hristos înainte

 

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

 

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

Еще ...

Категории

Стихи про любовь Стихи про любовь Напутственные стихи Напутственные стихи Стихи о природе Стихи о природе Весенние стихи Весенние стихи Стихи посвящены матери Стихи посвящены матери Стихи для детей Стихи для детей Родительский дом Родительский дом Стихи для папы Стихи для папы Стихи про животных Стихи про животных Стихи о смерти Стихи о смерти Философские стихи Философские стихи Исповедальные стихи Исповедальные стихи Грустные стихи Грустные стихи Мотивационные стихи Мотивационные стихи Проза Проза Рождественские колядки Рождественские колядки Смешные стихи Смешные стихи Патриотические стихи Патриотические стихи Стихи 8 марта Стихи 8 марта Пасхальные стихи Пасхальные стихи Стихи на Новый год Стихи на Новый год Различные стихи Различные стихи Мысли Мысли Посвящены стихи Посвящены стихи Поздравления Поздравления Стихи о дружбе Стихи о дружбе

Стихи из этой категории

Ceas rezistent la apă în germană

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Wasserdichte Uhr

 

Es ist ein wunderschöner Morgen Anfang Januar, wir sind an einer der renommiertesten technischen Hochschulen im Kreis Suceava, wo unsere angesehene Englischlehrerin Cecilia (ihren Nachnamen kennen wir nicht) im Badezimmer ist. Konkret in der Lehrertoilette, in der Damenabteilung. Es ist ein ziemlich holpriger Start in den Tag, nachdem am Telefon vier bis fünf Wecker gestellt wurden, einer für 12:30 Uhr, einer für 2:40 Uhr, zwei weitere für ihren Sohn und einer für 4:50 Uhr morgens. Die ersten beiden bestanden darin, Antibiotika zu nehmen, nachdem er eine Infektion mit Staphylococcus aureus und ich weiß nicht, wie viele andere Stämme nosokomialer und grampositiver Bakterien hatte, die sein Sohn ihm aus dem Kindergarten mitgebracht hatte, sollte der letzte Alarm pünktlich im Krankenhaus eintreffen Bahnhof und nehmen Sie den Bus zur High School (für diejenigen, die es nicht wissen: Cecilia ist eine Pendlerin mit 15 Jahren Erfahrung im Transportwesen). Normalerweise hätte Cecilia um eine Beurlaubung bitten können, bis es ihr besser ginge, sie sich erholt hatte und mehr Energie hatte, aber man kennt sie, man weiß, wie es ihr geht. Sie möchte nur Olympioniken, sie möchte, dass alles, was sie tut, einen Sinn ergibt, sie mag das Fach, das sie unterrichtet, und nicht nur das, sie möchte den Unterricht dieses Fachs reformieren, sie neigt sogar dazu, den Akt des Unterrichtens zu revolutionieren und zu verbessern, bis es soweit ist Bringen Sie es auf die Ebene der Kunst. Er hat sich entschieden, in dem Bundesstaat, in dem er lebt, Überstunden zu machen, weil er weiß, dass dieses Jahr die Olympiade an der High School stattfinden wird, an der er unterrichtet. An diesem Morgen hatte Cecilia jedoch nicht wirklich Zeit, sich um sich selbst zu kümmern, weshalb sie zum ersten Mal auf die Toilette musste. Ihre gesamte Wimperntusche hat sich durch das Kondenswasser verteilt, zum Glück wischt sie den Überschuss mit ein paar feuchten Tüchern ab. Dann fängt er bei den Trockenen an, sich die Nase zu putzen, und das arme Frau putzt so laut, dass auch die Lehrer in den Nebenkabinen ihren Spaß haben. Es regnet Kommentare wie: „Weißt du, Cecilia, ich habe einen Rasenmäher, mit dem ich den Dschungel rund um das Haus mähe, und er macht genau die gleichen Geräusche.“ Liebe Mitlehrer, zeigen Sie Mitgefühl und lachen Sie nicht über Cecilias Problem, dass es kein Scherz ist mit den Mikroben, die zirkulieren, in denen sie immer wieder auftauchen, wie Pilze nach dem Regen, ich habe den Eindruck, dass das Ende der Welt naht, aber das hier Ist die Realität, sind ökologische Ungleichgewichte, Umweltverschmutzung und Bakterien aufgetreten. Und die globale Erwärmung trägt dazu bei, dass es ihnen gut geht ... Wie dem auch sei ... Cecilia putzt sich genauso leidenschaftlich die Nase wie alles andere. Sie hat mir nicht mit einigen Büchern geholfen, die ich vor 10.000 Jahren brauchte? Natürlich ja, aber ich möchte sagen, dass man bei ihr zu Hause nicht einmal die Farbe der Wände, des Putzes oder, wenn sie Gemälde hat, sehen kann, dass sie Bücher bis hin zum Kronleuchter hat. Und so sieht fast jedes Zimmer der Wohnung aus. Ich habe ziemlich schnell gemerkt, dass sie mit Leidenschaft bei der Sache ist und dass es ihr gut geht. Es ist schwer, in irgendetwas Leidenschaft zu finden. Ich denke wirklich, dass nichts einen Sinn ergibt, oder vielleicht muss ich weiter suchen, bis ich sie finde.

Zurück zu unserer Geschichte: Cecilia putzt sich die Nase, wirft das Taschentuch weg, nachdem es mit Sekreten und Blutgerinnseln gefüllt ist, und schöpft Wasser. Leider gingen mit dem Taschentuch auch die elegante, moderne Uhr den Bach runter, die sie im September von einer Freundin zu ihrem Geburtstag geschenkt bekommen hatte. Es rutschte ihm vom Handgelenk, weil er in seiner unnötigen Eile (er war sowieso zuerst da) nicht fest genug auf den Griff drückte. Um den Kontext ein wenig zu verdeutlichen: Die Uhr verfügt über ein hitzebeständiges Armband, das erfolgreich Wasser widersteht, auf der Verpackung stand zumindest „500 ATM Wasserdichtigkeit“. Die japanischen Hersteller haben nicht über die Qualität des Produkts gelogen, das Cecilia trug: eine Casio G-Shock-Uhr, etwas zu groß für die Hand einer Frau, schwarzes, rundes Zifferblatt, Stundenanzeige mit blauen arabischen Ziffern. Es widersteht, es ist bis heute intakt, nur dass es durch die Kanalisation einen anderen Weg nahm und in das Suceva-Wasser überlief, anstatt es überall hin zu begleiten. Cecilia gerät in Panik, schaltet eine Anzeige in die Zeitung und hängt in der ganzen Stadt Plakate mit Bildern der Uhr auf, auf denen sie eine Belohnung für den Fund verspricht.

Einen Monat nach Beginn der Suche wird ihr mitgeteilt, dass es gefunden wurde und dass sie es abholen wird. Er kommt in diesem Büro an, spricht mit der Dame am Schalter, die ihm die Uhr gibt. Cecilia weiß nicht so richtig, wie sie reagieren soll, es ist ihre Uhr und doch ist es, als wäre sie weg. Wie lange liegt es schon im Wasser, wo alles verschüttet ist, es hat eine militärgrüne Farbe angenommen, er wird versuchen, es zu Hause zu entfernen, entweder mit einer Pinzette, oder mit einer Nagelfeile, oder mit Reinigungsmittel, oder mit anderen Reinigungsmitteln er kann finden. Im Ernst, es sieht nicht einmal wie die Uhr aus, die ihm anfangs so gut gefallen hat ...

Еще ...

Un iepuroi bătrân de o sută de ani

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

Еще ...

Pește preistoric în italiană

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

 

Pesci preistorici

 

Un team di ricercatori ed esploratori spaziali australiani si è cimentato in una missione di cui non avevano mai sentito parlare prima, ovvero fare un viaggio sul nuovo razzo Kepler 170. Il razzo è in realtà un prototipo, ancora in fase di sviluppo e test, ma sono stati promisero che sarebbero stati ricompensati per il loro coraggio se fossero tornati sani e salvi sulla Terra.

Correndo i rischi a cui sono esposti, rendendosi conto che forse non avrebbero più rivisto la luce del giorno, hanno accettato la sfida, hanno preso tutto ciò di cui avevano bisogno, hanno ricevuto due tipi di equipaggiamento (uno per quando saranno nel razzo e un altro per quando sarà sarà sulla luna e dovranno andare sulla superficie di Europa, luna di Giove). La loro missione mira a esplorare e analizzare il corpo celeste Europa, sul quale si sono sentite più teorie, ma nella sostanza nulla di concreto. Il mistero è tanto più grande che gli sia stato dato questo nome "Europa", un nome molto generico, perché c'è il continente Europa e la formazione di Europa FM, ma vedo qualcosa di familiare in questo nome, non suggerisce in qualche modo l'idea che possa promettere l'esistenza di forme di vita, siano essi anche microrganismi? E se fosse vero, allora: come sarebbe una giornata su Europa?, quante ore ha una giornata lì?, quale sarebbe la temperatura media? , Il cielo ha un colore particolare lì, come lo vediamo sulla Terra?, Hanno stagioni o è un inverno eterno?, Dato che è un pianeta acquoso, c'è un flusso e riflusso?

I nostri coraggiosi ricercatori ci daranno una risposta a tutte le domande. La torre di controllo si assicura che vengano fatti tutti i controlli necessari per decollare e che i motori si accendano, le eliche girino sempre più velocemente, si spengono. Percorrono tutti gli strati dell'atmosfera del pianeta terra, si agitano come possono, non riescono più nemmeno a tenere gli occhi aperti e sono usciti dall'atmosfera. Adesso il razzo si sta ancora muovendo verso l’Europa, ma a un ritmo più lento, come se fluttuasse, come in realtà fa.

Per riassumere il loro viaggio dirò che dopo un mese sono arrivati in Europa, un mese in cui sono sopravvissuti solo nutrendosi solo di tonno in scatola, capsule che sostituiscono i pasti giornalieri, sono disidratati e la loro densità ossea è diminuita. Non fanno il bagno da un mese, ma il successo richiede sacrifici.

Sono arrivati, sono scesi dal razzo, camminavano sulla superficie dell'oceano ghiacciato di Europa. Il pericolo di scivolare e slogarsi la caviglia non è come sulla pista di pattinaggio, perché la gravità non è come sulla Terra, tocco la superficie con i piedi ogni tanto, non sempre, è più una camminata saltata. Con un laser che scioglie, fa bollire, liquefa qualsiasi tipo di materiale, hanno praticato un buco nella superficie di Europa per estrarre campioni, prove di vita, qualunque cosa. Una barra elettrica viene quindi inserita in quel foro. Quando rileva le creature, lancerà una rete nella quale le catturerà. Non è passato nemmeno un quarto d'ora terrestre che abbiano già catturato qualcosa. Che senso ha restare intrappolato se non riesce a uscire da quel buco perché è troppo piccolo? Gli esploratori allargano il foro con il laser. Hanno tirato fuori un grosso animale delle dimensioni delle balene spiaggiate che si vedono nei notiziari. Lo metto in un'incubatrice della sua taglia e lo porto nel razzo.

Sembra piuttosto insensibile, sta già morendo per essere stato portato via dal suo habitat naturale.

Uno dei ricercatori realizza un atlante sull'anatomia degli animali marini su Europa. Guarda quel pesce, sembra un orata abbinato ad un pesce gatto. La bocca è piuttosto interessante, il naso è quadrato e ha i baffi.

All'inizio pensavano che si trattasse di una specie rara del regno Felinae Purcicae natāre, ma dopo averlo punto per sangue, il risultato del test del DNA è stato a dir poco scioccante.

I ricercatori tenevano prigioniero un felino oceanico ghiacciato, in particolare il Nebelung d'acqua dolce. Era uno dei pochi Nebelung sottomarini (piuttosto vecchio a quanto pare) che vivono effettivamente nelle acque calme della luna Europa. Era grigio come i gatti Nebelung sulla Terra. Ha la forma di un pesce, ma secondo l'atlante sarebbe felino. Quindi non può essere altro che una foca se ha caratteristiche sia di gatto che di pesce.

Еще ...

Plimbare cu motocicleta în turcă

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Cecilia'nın A sınıfı ehliyetini aldığı günden bu yana hayatı bir süredir ilginç bir değişime uğradı. B ve C kategorileri için de bu puana sahipti, ancak A için bu onun için gerçekten yeni bir deneyim. Sınav stresliydi, özellikle de yoldayken, ancak bu çaba, günün veya gecenin herhangi bir, istediği, istediği yerde osurma özgürlüğüyle ödüllendirildi. Özgürlüğünün önündeki tek engel motosikletin hiçbir aksamasının olmamasıdır. Cecilia'nın neden bir eke ihtiyacı olsun ki? Güzel soru... yani, bilmiyorum, belki onu pazardan alışveriş yaparken taşımak, tarlalara bakmak için oğlunu tarlalarda gezdirmek, karahindibalarla dolu çayırların ve daha birçok pastoral manzaranın resminin tadını çıkarmak için. , yatağını Jysk'ten alıp koymak için (bir kısmı ekte). Onu yanlış anlamayın, Cecilia pratik bir insandır, ataşmanı motosikletin bir uzantısı olarak görüyor, sanki arabayı kendisi kullanıyormuş ve arka koltuk varmış gibi, şu anda sadece iki koltuklu bir araba gibi geliyor. Koltuklar. Olaylara perspektiften bakan Cecilia motosikletle en yakın araba servisine gidiyor.

Oradaki uzmanlarla konuşuyor, ona seçenekleri, her ataşman modelinin fiyatını gösteriyorlar. Cecilia oturuyor ve eklenti modelleri listesine bakıyor. Tüm fiyatları tartarak kendisine en ucuz görünen ataşmanı seçiyor. Adam ona istediğinin bu olduğundan emin olup olmadığını, birkaç müşterinin onu satın aldıktan sonra şikayet ettiğini, motosikletten tamamen ayrılması gerektiğini, insanları ve nesneleri taşımak için ona güvenemeyeceklerini, bunun sadece bir şey olduğunu sordu. çok fazla gürültü yaptılar (hiçbir şey hakkında o kadar çok gürültü yaptılar ki), aldıklarına pişman oldular, her zamanki gibi birkaç kez servise gitmek zorunda kaldılar vb. İstediğinin bu olduğuna kesinlikle inanan Cecilia, kararını verdiğini ve hiçbir şeyin ve hiç kimsenin tercihini değiştiremeyeceğini söyledi. Araba servisinin sahibi onunla aynı fikirde oldu ve ataşmana benzer ancak daha kaliteli bir model sipariş etti. Hollanda'dan geldiği için kendisine ait olana kadar beklemek zorundaydı. Cecilia'nın hiç acelesi yoktu, motosikletinin bir ataşmana sahip olacağı konusunda çok heyecanlıydı. Neyse ki çok enerjikti, vitamine ihtiyacı yoktu, geceleri de uyuyamadı, aşırı coşkudan, belki araba servisinin sahibi onu arayıp ataşesini almaya gelebilirdi.

Bir ay sonra araba servisinden parçanın hazır olduğuna ve motosikletle birlikte gelip yanlara takabileceğine dair bir e-posta bildirimi alır. Cecilia bazı karanlık halkalarla geldi, çok uzun zamandır mümkün olan en kısa sürede hazır olmayı umuyordu. Mısır tarlasına üç kez girecekti. Ama sorun değil, hiçbir sıkıntı yaşamadı, araç servisine sağ salim ulaştı. Oradaki adamlar onu ona taktı, tam oturdu, sallanmıyordu, şüphelenecek bir şey yoktu. En azından Cecilia ilk bakışta öyle düşünüyordu. Ancak deneyimin nasıl bir his olduğunu görmek için ataşmanla motosiklete bile binmedi. Eve gitmek için motosikleti çalıştırdı. Eve giderken, ataşmanı taşımanın biraz zor olduğunu, özellikle de ihtiyaç duyduğu yere, sola, sağa dönmek zorunda kaldığında, motosikleti kullanmanın daha da zorlaştığını hissetti. Ancak bu durumun onu cesaretlendirmesine izin vermez, her ataşeyle birlikte gider, ta ki oldukça trajik bir olay fikrini değiştirmesine neden olana kadar.

Sıcak bir ağustos akşamı civardaki hipermarkete alışverişe gitti. Lazanya yapmak için ihtiyacı olan her şeyi aldıktan sonra, aldığı ürünlerin bulunduğu çantayı ek parçaya koydu. Engebeli bir yolda yürürken mağazanın otoparkından ayrıldı, çünkü kenar mahallelerde yaşıyor ve yollar böyle, bir noktada sanki taşıdığı uzatma çıkmış gibi tuhaf bir şey hissetti. Hiç de hatalı değildi. Ataşe mısır tarlasına geldi, bütün ürünleri ovadaydı. Bu koşullar altında hâlâ Dr. Oetker'in lazanyasını nasıl hazırlayabilir? Cecilia şaşkına dönmüştü; çanta yerine bir insan da olabileceğini düşündü. Bu pervasız arzusunun sonuçlarından hoşlanmadığı için yerel basına ilan vermiş, ataşeyi fahiş fiyata, parayla da hazır lazanya almış.

Еще ...

O călătorie de primăvară în trecutul Unirii

  Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

  Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

  Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

  Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

  Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

Еще ...

Frânturi din gânduri ,,L,, despre ,,DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE,,

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

 

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

 

 

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍
#Интересно  Autor: ANONIM