Pilda celui care s-a ridicat după durere

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

 

[Cristian Diaconița]

Категория: Проза

Все стихи автора: Cristian Diaconița poezii.online Pilda celui care s-a ridicat după durere

Дата публикации: 26 августа

Timp de citire: ~3 min.

Просмотры: 261

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Еще ...

500 de Poezii Creștine 51–100

51. Chemarea lui Hristos

 

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

 

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

52. Icoana

 

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

 

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

53. Clopotul Bisericii

 

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

 

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

54. Doamne, miluiește

 

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

 

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

 

Cristian Diaconița

 

55. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

 

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

 

Cristian Diaconița

 

56. Credință neclintită

 

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

 

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

 

Cristian Diaconița

 

57. Pacea sufletului

 

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

 

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

58. Calea îngustă

 

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

 

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

 

Cristian Diaconița

 

59. Păcatul

 

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

 

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

60. Harul

 

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

 

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

61. În numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

 

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

62. Sfântă Treime

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

 

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

 

Cristian Diaconița

 

63. Când plâng

 

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

 

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

64. Bunul Păstor

 

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

 

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

 

Cristian Diaconița

 

65. Oaia pierdută

 

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

 

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

 

Cristian Diaconița

 

66. Fiul risipitor

 

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

 

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

67. Samarineanul milostiv

 

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

 

Cristian Diaconița

 

68. Fericirile

 

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

 

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

 

Cristian Diaconița

 

69. Sămânța bună

 

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

 

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

70. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

 

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

 

Cristian Diaconița

 

71. Sarea pământului

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

 

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

 

Cristian Diaconița

 

72. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

 

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

 

Cristian Diaconița

 

73. Apa cea vie

 

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

 

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

74. Bucuria credinței

 

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

 

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

 

Cristian Diaconița

 

75. Mulțumire

 

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

 

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

 

Cristian Diaconița

 

76. Dimineața

 

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

 

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

77. Seara

 

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

 

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

78. Noaptea

 

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

 

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

79. Încercarea

 

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

 

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

 

Cristian Diaconița

 

80. Răbdarea

 

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

 

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

 

Cristian Diaconița

 

81. Mântuitorul

 

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

 

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

82. Golgota

 

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

 

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

83. Cununa de spini

 

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

 

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

 

Cristian Diaconița

 

84. Pilatul

 

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

 

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

85. Răstignirea

 

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

 

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

86. Învierea lui Hristos

 

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

 

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

 

Cristian Diaconița

 

87. Hristos a înviat

 

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

 

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

 

Cristian Diaconița

 

88. Lumina Paștilor

 

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

 

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

89. Paștele

 

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

 

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

 

Cristian Diaconița

 

90. Bucurie sfântă

 

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

 

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

91. Maica Domnului

 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

 

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

92. Acoperământul

 

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

 

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

 

Cristian Diaconița

 

93. Buna Vestire

 

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

 

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

94. Nașterea

 

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

 

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

 

Cristian Diaconița

 

95. Steaua

 

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

96. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

97. Magii

 

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

 

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

 

Cristian Diaconița

 

98. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

 

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

99. Botezul Domnului

 

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

 

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

100. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

 

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 101–150

 

101. Iubirea lui Hristos

 

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

 

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

 

Cristian Diaconița

 

102. Doamne, luminează-mă

 

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

 

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

 

Cristian Diaconița

 

103. Inima smerită

 

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

 

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

 

Cristian Diaconița

 

104. În casa Domnului

 

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

 

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

 

Cristian Diaconița

 

105. Rugăciunea unui creștin

 

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

 

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

 

Cristian Diaconița

 

106. Sfântul altar

 

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

 

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

107. Cuvântul sfânt

 

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

 

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

 

Cristian Diaconița

 

108. Nu mă lăsa

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

 

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

 

Cristian Diaconița

 

109. Lacrima

 

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

 

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

 

Cristian Diaconița

 

110. Credința mea

 

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

 

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

 

Cristian Diaconița

 

111. Când vine furtuna

 

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

 

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

 

Cristian Diaconița

 

112. Mâna Domnului

 

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

 

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

 

Cristian Diaconița

 

113. O rugă pentru pace

 

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

 

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

 

Cristian Diaconița

 

114. Iubirea aproapelui

 

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

 

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

 

Cristian Diaconița

 

115. Bunătatea

 

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

 

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

116. Iertarea fratelui

 

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

 

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

 

Cristian Diaconița

 

117. Fapta bună

 

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

 

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

 

Cristian Diaconița

 

118. Inima curată

 

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

 

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

 

Cristian Diaconița

 

119. Rugăciunea nopții

 

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

 

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

120. O nouă zi

 

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

 

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

 

Cristian Diaconița

 

121. Înaintea Crucii

 

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

 

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

 

Cristian Diaconița

 

122. Drumul Golgotei

 

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

 

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

123. Spinii

 

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

 

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

124. Lemnul Crucii

 

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

 

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

 

Cristian Diaconița

 

125. Taina iubirii

 

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

 

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

 

Cristian Diaconița

 

126. Învierea ne cheamă

 

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

 

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

 

Cristian Diaconița

 

127. Mormântul gol

 

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

 

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

 

Cristian Diaconița

 

128. Îngerul Învierii

 

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

 

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

 

Cristian Diaconița

 

129. Paștele inimii

 

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

 

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

 

Cristian Diaconița

 

130. Hristos este viu

 

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

 

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

 

Cristian Diaconița

 

131. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

 

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

132. Pogorârea Duhului

 

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

 

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

133. Biserica lui Hristos

 

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

 

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

134. Clopotele

 

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

 

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

 

Cristian Diaconița

 

135. Candela

 

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

 

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

 

Cristian Diaconița

 

136. Tămâia rugăciunii

 

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

 

Cristian Diaconița

 

137. Sfântul Nicolae

 

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

 

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

138. Sfântul Gheorghe

 

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

 

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

 

Cristian Diaconița

 

139. Sfinții Apostoli

 

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

 

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

140. Sfântul Andrei

 

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

 

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

 

Cristian Diaconița

 

141. Sfântul Ioan

 

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

 

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

 

Cristian Diaconița

 

142. Sfântul Pavel

 

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

 

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

 

Cristian Diaconița

 

143. Sfinții mucenici

 

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

 

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

144. Mănăstirea

 

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

 

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

145. Călugărul

 

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

 

Cristian Diaconița

 

146. Post și rugăciune

 

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

 

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

147. Milostenia

 

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

 

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

148. Slujirea

 

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

 

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

 

Cristian Diaconița

 

149. Sufletul meu

 

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

 

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

 

Cristian Diaconița

 

150. Slavă Ție

 

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

Еще ...

MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

 

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

 

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

 

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

 

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

 

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

 

Acolo învățase să citească.

 

Acolo învățase să se roage.

 

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

 

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

 

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

 

Mihail studiase ani întregi.

 

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

 

Cunoscuse viețile Apostolilor.

 

Cunoscuse istoria primilor creștini.

 

Cunoscuse mărturiile martirilor.

 

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

 

Nu pentru a-i urî pe oameni.

 

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

 

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

 

Candela tremura.

 

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

 

Mihail își plecă fruntea.

 

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

 

Apoi adăugă:

 

— Și păzește-mă de mândrie.

 

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

 

---

 

PARTEA I

 

DRUMUL

 

CAPITOLUL I — PLECAREA

 

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

 

Își puse Evanghelia în traistă.

 

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

 

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

 

— Unde vei merge?

 

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

 

— Și ce vei face?

 

— Voi vorbi despre Hristos.

 

Andronic îl privi lung.

 

— Ai grijă.

 

— De ce?

 

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

 

— Nu mă tem.

 

— Să nu spui asta.

 

Mihail îl privi nedumerit.

 

— De ce?

 

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 

Mihail zâmbi.

 

— Atunci asta voi spune.

 

Bătrânul îl binecuvântă.

 

Clopotul bătu.

 

Porțile mănăstirii se deschiseră.

 

Mihail porni.

 

---

 

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

 

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

 

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

 

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

 

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

 

Un bătrân îl întrebă:

 

— Cine ești?

 

— Un creștin.

 

— Și ce cauți aici?

 

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

 

— Crezi că religia ta este adevărată?

 

Mihail răspunse:

 

— Da.

 

Mulțimea începu să murmure.

 

— Atunci dovedește!

 

Mihail deschise Evanghelia.

 

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

 

Astfel începu prima mare confruntare.

 

---

 

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

 

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

 

Învățații îl întrebau.

 

El răspundea.

 

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

 

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

 

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

 

Un filosof îl provocă:

 

— Și dacă descoperi că ai greșit?

 

Mihail răspunse:

 

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

 

Sala amuți.

 

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

 

— Atunci nu ești un fanatic.

 

Mihail zâmbi.

 

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

 

---

 

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

 

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

 

Citea.

 

Asculta.

 

Întreba.

 

Apoi compara.

 

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

 

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

 

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

 

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

 

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

 

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

 

Mihail privi spre cetate.

 

— Nu știu ce va face istoria.

 

— Dar tu ce vrei?

 

Mihail răspunse:

 

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

 

— Și cum o vei distruge?

 

Mihail ridică Evanghelia.

 

— Prin lumină.

 

---

 

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

 

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

 

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

 

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

 

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

 

Pe peretele din spatele lui era scris:

 

„Cine cunoaște adevărul?”

 

Mihail păși înăuntru.

 

Primul învățat întrebă:

 

— Ești sigur că ai dreptate?

 

— Sunt convins de credința mea.

 

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

 

— Atunci să cercetăm.

 

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

 

Dumnezeu.

 

Omul.

 

Păcatul.

 

Moartea.

 

Mântuirea.

 

Rugăciunea.

 

Viața veșnică.

 

Hristos.

 

Crucea.

 

Învierea.

 

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

 

Nu ridica vocea.

 

Nu insulta.

 

Nu râdea.

 

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

 

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

 

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

 

Mihail răspunse:

 

— Nici nu am venit pentru asta.

 

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

 

Mihail închise Evanghelia.

 

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

 

---

 

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

 

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

 

Se urcă pe o corabie.

 

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

 

Cerul se întunecă.

 

Valurile loviră corabia.

 

Un catarg se rupse.

 

Marinarii strigau.

 

Mihail îi ajută.

 

Un tânăr marinar căzu pe punte.

 

Mihail îl ridică.

 

— Ține-te bine!

 

— Vom muri!

 

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

 

Toți munciră.

 

În cele din urmă, furtuna trecu.

 

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

 

Căpitanul se apropie.

 

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

 

— Da.

 

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

 

Mihail privi marea.

 

— Nu știu.

 

— Și totuși crezi?

 

— Da.

 

— De ce?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

 

---

 

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

 

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

 

Erau puțini.

 

Aveau o biserică mică.

 

Clopotul era vechi.

 

Icoanele erau simple.

 

Dar oamenii se rugau.

 

Preotul cetății îi spuse:

 

— Suntem puțini.

 

Mihail răspunse:

 

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

 

— Și dacă vântul o stinge?

 

— O aprindem din nou.

 

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

 

Îi învăță pe copii din Scriptură.

 

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

 

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

 

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

 

---

 

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

 

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

 

Se uită la toate manuscrisele sale.

 

Își aminti de toate dezbaterile.

 

De toate drumurile.

 

De toate victoriile.

 

Și atunci o întrebare îl lovi:

 

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

 

Mihail închise ochii.

 

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

 

Era propria lui mândrie.

 

Îngenunche.

 

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

 

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

 

Nu era făcută să lovească oameni.

 

Era făcută să taie mândria.

 

---

 

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

 

Anii trecură.

 

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

 

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

 

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

 

Nu toate cetățile îl ascultau.

 

Nu toți îl credeau.

 

Uneori era alungat.

 

Alteori era primit.

 

Uneori câștiga dezbateri.

 

Alteori era învins într-un argument.

 

Dar continua.

 

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

 

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

 

Mii de oameni umplură piața.

 

Mihail urcă pe trepte.

 

În mâna sa avea Evanghelia.

 

În spatele lui se ridica o cruce.

 

Un conducător al cetății întrebă:

 

— De ce ai venit?

 

Mihail răspunse:

 

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

 

— Și ce ai învățat după atâția ani?

 

Mihail privi mulțimea.

 

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

 

Apoi ridică Evanghelia.

 

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

 

Piața deveni tăcută.

 

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

 

Un vânt puternic trecu prin piață.

 

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

 

---

 

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

 

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

 

Unii descoperiră creștinismul.

 

Alții rămaseră în tradițiile lor.

 

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

 

Nu prin foc.

 

Nu prin sabie.

 

Ci prin întrebări.

 

Prin cărți.

 

Prin dezbateri.

 

Prin rugăciune.

 

Prin convertiri sincere.

 

Mihail privea toate acestea și spunea:

 

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

 

Un tânăr îl întrebă:

 

— Atunci cine a biruit?

 

Mihail privi spre cruce.

 

— Hristos.

 

---

 

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

 

Mihail îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Pașii îi erau mai lenți.

 

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

 

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

 

Bătrânul Andronic nu mai era.

 

Mormântul său se afla lângă biserică.

 

Mihail se opri înaintea lui.

 

— Părinte, m-am întors.

 

Vântul mișcă frunzele.

 

Mihail zâmbi.

 

Apoi intră în biserică.

 

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

 

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

 

Tăcu.

 

Clopotul începu să bată.

 

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

 

Mihail privi crucea.

 

În acea clipă își aminti toate drumurile.

 

Marea.

 

Furtunile.

 

Cetățile.

 

Dezbaterile.

 

Prietenii.

 

Adversarii.

 

Oamenii care îl ascultaseră.

 

Oamenii care îl respinseseră.

 

Și înțelese ceva.

 

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

 

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

 

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

 

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

 

Nu fusese distrugerea oamenilor.

 

Nu fusese cucerirea cetăților.

 

Fusese lumina aprinsă în suflete.

 

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

 

HRISTOS.

 

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

 

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

 

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

 

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

 

Era Cuvântul.

 

Scutul lui era credința.

 

Armura lui era rugăciunea.

 

Puterea lui era adevărul.

 

Iar legea lui era:

 

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

 

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

 

Dar crucea rămânea.

 

Evanghelia rămânea.

 

Credința creștină rămânea.

 

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

 

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Еще ...

500 de Poezii Creștine 351–400

351. Rugăciunea inimii

 

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

 

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

 

Cristian Diaconița

 

352. Doamne, miluiește

 

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

 

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

353. Mâna lui Dumnezeu

 

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

 

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

 

Cristian Diaconița

 

354. Ocrotirea

 

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

 

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

 

Cristian Diaconița

 

355. Numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

 

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

356. Hristos în casa mea

 

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

 

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

357. Casa binecuvântată

 

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

 

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

 

Cristian Diaconița

 

358. Masa familiei

 

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

 

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

 

Cristian Diaconița

 

359. Pâinea împărțită

 

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

 

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

360. Milostivirea

 

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

 

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

361. Samarineanul milostiv

 

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

 

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

 

Cristian Diaconița

 

362. Oaia pierdută

 

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

363. Fiul risipitor

 

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

 

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

 

Cristian Diaconița

 

364. Tatăl iubitor

 

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

 

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

 

Cristian Diaconița

 

365. Talantul

 

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

 

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

366. Sămânța

 

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

367. Lumina sub obroc

 

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

 

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

368. Casa zidită pe stâncă

 

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

 

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

 

Cristian Diaconița

 

369. Furtuna

 

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

 

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

 

Cristian Diaconița

 

370. Potolirea furtunii

 

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

 

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

371. Vindecarea orbului

 

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

 

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

 

Cristian Diaconița

 

372. Lazăr

 

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

 

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

373. Vindecarea leprosului

 

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

374. Fiica lui Iair

 

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

 

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

 

Cristian Diaconița

 

375. Femeia cu scurgerea de sânge

 

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

 

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

 

Cristian Diaconița

 

376. Bartimeu

 

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

 

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

 

Cristian Diaconița

 

377. Zaheu

 

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

 

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

378. Vameșul și fariseul

 

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

 

Cristian Diaconița

 

379. Fariseul

 

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

380. Vameșul

 

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

 

Cristian Diaconița

 

381. Fericirile

 

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

382. Fericiți cei curați

 

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

 

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

383. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

 

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

 

Cristian Diaconița

 

384. Fericiți făcătorii de pace

 

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

 

Cristian Diaconița

 

385. Iubirea vrăjmașilor

 

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

 

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

 

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

 

Cristian Diaconița

 

387. Postul

 

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

388. Rugăciunea

 

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

 

Cristian Diaconița

 

389. Tăcerea rugăciunii

 

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

 

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

 

Cristian Diaconița

 

390. Genunchii plecați

 

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

 

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

391. Lacrimile

 

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

 

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

 

Cristian Diaconița

 

392. Bucuria creștinului

 

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

 

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

 

Cristian Diaconița

 

393. Nu te teme

 

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

 

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

394. Dumnezeu nu mă părăsește

 

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

 

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

395. Când cad

 

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

 

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

396. Ridică-te

 

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

 

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

 

Cristian Diaconița

 

397. Început nou

 

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

 

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

398. Calea îngustă

 

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

 

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

 

Cristian Diaconița

 

399. Calea vieții

 

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

 

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

 

Cristian Diaconița

 

400. Până la sfârșit

 

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

 

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 401–450

 

401. Sfântul Nicolae

 

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

 

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

 

Cristian Diaconița

 

402. Sfântul Gheorghe

 

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

 

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

403. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

 

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

404. Sfântul Apostol Petru

 

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

 

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

 

Cristian Diaconița

 

405. Sfântul Apostol Pavel

 

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

 

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

 

Cristian Diaconița

 

406. Sfinții Apostoli

 

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

 

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

407. Sfinții Mucenici

 

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

 

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

408. Sfinții

 

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

 

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

409. Calea sfinților

 

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

 

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

410. Mucenicia

 

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

 

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

 

Cristian Diaconița

 

411. Sfântul Dimitrie

 

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

 

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

412. Sfântul Mina

 

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

 

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

 

Cristian Diaconița

 

413. Sfântul Spiridon

 

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

 

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

 

Cristian Diaconița

 

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

 

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

415. Sfântul Vasile cel Mare

 

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

 

Cristian Diaconița

 

416. Sfântul Grigorie

 

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

 

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

417. Sfântul Nectarie

 

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

 

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

418. Sfântul Efrem

 

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

419. Sfinții Doctori fără de arginți

 

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

 

Cristian Diaconița

 

420. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

421. Pustnicul

 

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

 

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

422. Mănăstirea

 

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

 

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

423. Călugărul

 

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

 

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

 

Cristian Diaconița

 

424. Ascultarea

 

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

 

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

 

Cristian Diaconița

 

425. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

426. Răbdarea

 

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

 

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

427. Iertarea

 

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

 

Cristian Diaconița

 

428. Pocăința

 

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

 

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

429. Spovedania

 

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

 

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

430. Duhovnicul

 

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

 

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

 

Cristian Diaconița

 

431. Sfânta Împărtășanie

 

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

 

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

432. Sfântul Potir

 

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

 

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

433. Sfântul Altar

 

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

 

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

 

Cristian Diaconița

 

434. Preotul

 

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

 

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

 

Cristian Diaconița

 

435. Evanghelia

 

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

 

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

 

Cristian Diaconița

 

436. Sfânta Scriptură

 

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

 

Cristian Diaconița

 

437. Psalmii

 

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

 

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

 

Cristian Diaconița

 

438. Psalmul meu

 

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

 

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

 

Cristian Diaconița

 

439. David

 

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

440. Psalmul 50

 

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

 

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

441. Psalmul 22

 

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

 

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

 

Cristian Diaconița

 

442. Psalmul 150

 

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

 

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

 

Cristian Diaconița

 

443. Cântarea

 

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

 

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

 

Cristian Diaconița

 

444. Amin

 

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

 

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

445. Aleluia

 

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

 

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

 

Cristian Diaconița

 

446. Slavă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

 

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

447. Mulțumirea

 

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

 

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

 

Cristian Diaconița

 

448. Nădejdea

 

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

 

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

 

Cristian Diaconița

 

449. Credința

 

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

 

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

 

Cristian Diaconița

 

450. Dragostea

 

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

 

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

Еще ...

TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA

PROLOG

 

Scrisoarea din nord

 

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

 

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

 

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

 

Sotirescu era cu totul altfel.

 

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

 

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

 

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

 

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

 

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

 

Tihircă se ridică.

 

— Cine să fie la ora asta?

 

Deschise.

 

Poștașul îi întinse o scrisoare.

 

— A venit de departe.

 

Tihircă privi plicul.

 

Pe el era scris numele său.

 

Se întoarse în cameră.

 

— Din Finlanda.

 

Sotirescu lăsă ceașca jos.

 

— Finlanda?

 

Georgiana se ridică și ea.

 

— De la cine?

 

Tihircă deschise plicul.

 

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

 

Tihircă începu să citească.

 

„Dragă Tihircă,

 

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

 

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

 

Acum încercăm să o redeschidem.

 

Am nevoie de oameni care să ajute.

 

Dacă poți, vino.

 

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

 

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

 

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

 

Dumnezeu să vă lumineze.”

 

Tihircă termină de citit.

 

În cameră se făcu liniște.

 

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

 

Tihircă ridică privirea.

 

— Eu plec.

 

Sotirescu se uită la Georgiana.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și eu.

 

Sotirescu oftă.

 

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

 

— De ce? întrebă Tihircă.

 

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

 

Toți trei izbucniră în râs.

 

Și astfel începu călătoria.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Pregătirea

 

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

 

Pe masă erau hărți.

 

Pe scaune erau haine.

 

Lângă ușă se aflau bagajele.

 

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

 

— Haine?

 

— Da.

 

— Acte?

 

— Da.

 

— Medicamente?

 

— Da.

 

— Lanterna?

 

— Da.

 

— A doua lanternă?

 

Tihircă îl privi.

 

— De ce ai două?

 

— Pentru că una se poate strica.

 

— Și dacă se strică și a doua?

 

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

 

— Atunci aprind lumânarea.

 

Georgiana râse.

 

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

 

— Nu se știe niciodată.

 

Georgiana avea un singur bagaj.

 

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

 

Tihircă observă.

 

— Tu ai cel mai puțin.

 

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

 

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

 

— Ai grijă ce spui.

 

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

 

Era încă întuneric.

 

Preotul îi aștepta.

 

După rugăciune, îi binecuvântă.

 

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

 

Tihircă întrebă:

 

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

 

Preotul îl privi.

 

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Spre nord

 

Drumul fu lung.

 

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

 

Priviseră peisaje străine.

 

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

 

La început, Tihircă era încântat.

 

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

 

Georgiana îl întrebă:

 

— Ce ai?

 

— Mă gândesc.

 

— La ce?

 

— Cât mai avem.

 

Tihircă izbucni în râs.

 

— Nici nu am ajuns bine.

 

— Tocmai.

 

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

 

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

 

Lacurile apăreau printre dealuri.

 

Aerul devenea tot mai rece.

 

Apoi apăru prima zăpadă.

 

Georgiana privi pe fereastră.

 

— Finlanda.

 

Tihircă zâmbi.

 

Sotirescu își puse încă un fular.

 

— Nu-mi place începutul.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Țara liniștii

 

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

 

Totul părea diferit.

 

Casele erau așezate ordonat.

 

Drumurile erau liniștite.

 

Pădurile păreau nesfârșite.

 

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

 

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

 

Tihircă o aprobă.

 

Sotirescu se uită la termometru.

 

— Minus...

 

Se opri.

 

— Nu vreau să mai știu.

 

La gară îi aștepta părintele Andrei.

 

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

 

— Bine ați venit!

 

— Părinte! spuse Tihircă.

 

Se îmbrățișară.

 

— Mă bucur că ați venit.

 

Sotirescu îi întinse mâna.

 

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

 

Părintele începu să râdă.

 

— Vă veți obișnui.

 

— Cu frigul?

 

— Nu.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu Dumnezeu.

 

Sotirescu tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Biserica din pădure

 

Biserica era mică.

 

Se afla la marginea unei păduri.

 

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

 

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

 

Chipurile sfinților păreau liniștite.

 

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

 

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

 

Părintele Andrei o privi.

 

— Îți place?

 

— Da.

 

— Știi de ce?

 

— Pentru că este liniște.

 

— Nu doar pentru asta.

 

Părintele arătă spre icoane.

 

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

 

Tihircă privi în jur.

 

— Câți oameni vin?

 

— Nu foarte mulți.

 

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru oricine are nevoie de ea.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Mănăstirea uitată

 

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

 

Drumul era greu.

 

Mergeau prin zăpadă.

 

La un moment dat, Sotirescu se opri.

 

— Cât mai avem?

 

— O oră.

 

— De mers?

 

— Da.

 

— Și după aceea?

 

— Mai vedem.

 

— Asta nu-mi place deloc.

 

Tihircă râse.

 

În cele din urmă, ajunseră.

 

Mănăstirea era veche.

 

Clădirile aveau nevoie de reparații.

 

Dar biserica încă stătea în picioare.

 

Părintele deschise ușa.

 

Înăuntru era frig.

 

Praful se așezase peste unele icoane.

 

Georgiana aprinse o lumânare.

 

Flacăra lumină încet încăperea.

 

Toți tăcură.

 

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

 

Sotirescu privi pereții.

 

— Și acum?

 

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

 

Georgiana răspunse:

 

— O putem aprinde.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Oamenii din nord

 

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

 

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

 

Era ortodox și locuia singur.

 

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

 

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

 

Tihircă îl întrebă:

 

— De ce nu mai vii?

 

Petri ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

— Nu crezi?

 

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

 

Tihircă tăcu.

 

Georgiana interveni:

 

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

 

Petri o privi.

 

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

 

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

 

Petri nu răspunse.

 

Dar a doua zi veni la mănăstire.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Furtuna

 

Într-o seară, vremea se schimbă.

 

Vântul începu să bată cu putere.

 

Zăpada cădea fără încetare.

 

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

 

Avea nevoie de ajutor.

 

— Trebuie să mergem, spuse el.

 

Sotirescu îl privi.

 

— În noaptea asta?

 

— Da.

 

— Pe vremea asta?

 

— Da.

 

Sotirescu oftă.

 

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

 

Tihircă îl bătu pe umăr.

 

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

 

Porniră.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

 

— Sunt bine!

 

Georgiana îl ajută să se ridice.

 

— Sigur?

 

— Da.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ai zăpadă pe cap.

 

— Unde?

 

— Peste tot.

 

Ajunseră la casă.

 

Familia era speriată.

 

Părintele îi liniști.

 

Georgiana îi ajută.

 

Tihircă aduse lemne.

 

Sotirescu aprinse focul.

 

După câteva ore, toți erau în siguranță.

 

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

 

— Nu voi uita niciodată.

 

Părintele răspunse:

 

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cufărul

 

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

 

Într-un colț se afla un cufăr.

 

Îl chemă pe Sotirescu.

 

— Iar ai găsit ceva?

 

— Da.

 

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

 

Georgiana veni și ea.

 

Cufărul fu deschis.

 

Nu era aur.

 

Erau manuscrise.

 

Cărți.

 

Scrisori.

 

Fotografii.

 

Părintele Andrei le cercetă.

 

— Sunt documentele vechii comunități.

 

Georgiana luă o carte.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Citi mai departe.

 

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

 

Ultima frază era:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Tihircă închise cartea.

 

— Acum înțeleg.

 

— Ce? întrebă Sotirescu.

 

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

 

Georgiana completă:

 

— Trebuie continuată.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Georgiana și copiii

 

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

 

Le citea povești.

 

Îi învăța rugăciuni.

 

Le vorbea despre bunătate.

 

Într-o zi, un copil o întrebă:

 

— De ce trebuie să ne rugăm?

 

Georgiana se gândi.

 

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

 

Copilul o privi.

 

— Dumnezeu ne vede?

 

— Da.

 

— Și când suntem singuri?

 

— Mai ales atunci.

 

Copilul zâmbi.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Sotirescu se schimbă

 

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

 

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

 

Dar încet, ceva se schimba.

 

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

 

Ningea.

 

Sotirescu îl ajută să intre.

 

Bătrânul îi mulțumi.

 

— Dumnezeu să vă răsplătească.

 

Sotirescu răspunse:

 

— Nu am făcut mare lucru.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

 

Sotirescu rămase pe gânduri.

 

În acea seară, intră singur în biserică.

 

Se opri în fața unei icoane.

 

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Tihircă și întrebarea

 

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

 

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

 

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

 

— Și călătoria îl ajută?

 

— Uneori.

 

— Alteori?

 

— Alteori îl ajută suferința.

 

— Și alteori?

 

— Dragostea.

 

Tihircă tăcu.

 

— Iar Dumnezeu?

 

Părintele zâmbi.

 

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Mănăstirea renaște

 

Lunile trecură.

 

Mănăstirea se schimba.

 

Acoperișul fu reparat.

 

Ferestrele fură schimbate.

 

Icoanele fură curățate cu grijă.

 

Curtea fu îngrijită.

 

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

 

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

 

Români.

 

Finlandezi.

 

Greci.

 

Sârbi.

 

Bătrâni.

 

Tineri.

 

Copii.

 

Părintele Andrei intră în biserică.

 

Candelele se aprinseră.

 

Tihircă stătea în spate.

 

Georgiana avea ochii umezi.

 

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ce faci cu ea?

 

— Amintire.

 

— De ce?

 

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

 

Tihircă zâmbi.

 

— Și acum?

 

Sotirescu privi spre altar.

 

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

 

---

 

CAPITOLUL XIII

 

Vestea întoarcerii

 

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

 

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

 

Tihircă fu surprins.

 

— De ce?

 

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

 

Georgiana privi biserica.

 

— Dar abia acum începe.

 

— Tocmai.

 

Sotirescu se uită la bagaje.

 

— În sfârșit!

 

Georgiana râse.

 

— Îți era dor de România?

 

— Da.

 

— De ce?

 

— De vreme.

 

---

 

CAPITOLUL XIV

 

Ultima seară

 

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

 

Era liniște.

 

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

 

În biserică ardea o singură candelă.

 

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

 

Tihircă se rugă.

 

Sotirescu stătea în tăcere.

 

După câteva minute, spuse:

 

— O să-mi fie dor.

 

Tihircă se întoarse.

 

— De ce?

 

— De locul acesta.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Atunci nu l-ai pierdut.

 

— Cum?

 

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

 

---

 

CAPITOLUL XV

 

Înapoi în România

 

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

 

Era cu totul altă lume.

 

Soarele era mai cald.

 

Copacii înfloreau.

 

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

 

Tihircă se opri.

 

Ascultă.

 

— Ce este?

 

Sotirescu îl privi.

 

— Clopotul.

 

— Știu.

 

— Atunci?

 

Tihircă zâmbi.

 

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

 

Georgiana înțelese.

 

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

 

---

 

CAPITOLUL XVI

 

Povestea spusă mai departe

 

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

 

Tihircă povestea despre Finlanda.

 

Sotirescu vorbea despre frig.

 

Georgiana vorbea despre oameni.

 

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

 

Nu distanța îi schimbase.

 

Ci oamenii.

 

O familie pe care o ajutaseră.

 

Un bătrân singur.

 

Un copil care învățase să se roage.

 

Un tânăr care se întorsese la biserică.

 

O mănăstire care fusese redeschisă.

 

Și o lumină care nu se stinsese.

 

---

 

CAPITOLUL XVII

 

A doua scrisoare

 

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

 

Părintele Andrei scria:

 

„Dragii mei,

 

Mănăstirea este plină.

 

Vin oameni.

 

Copiii cresc.

 

Tinerii au început să ajute.

 

Biserica este vie.

 

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

 

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

 

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

 

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

 

Sotirescu zâmbi.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

---

 

CAPITOLUL XVIII

 

O nouă generație

 

Au trecut anii.

 

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

 

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

 

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

 

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

 

Într-o zi, un copil întrebă:

 

— Cine a reparat-o?

 

Petri răspunse:

 

— Mulți oameni.

 

— Cine a început?

 

Petri zâmbi.

 

— Trei călători.

 

— Cine?

 

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

 

---

 

CAPITOLUL XIX

 

Ultima întâlnire

 

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

 

Erau mai bătrâni.

 

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

 

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

 

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

 

Tihircă îl recunoscu.

 

Era Petri.

 

— Tu?

 

Petri zâmbi.

 

— V-am spus că nu voi uita.

 

Georgiana îl îmbrățișă.

 

Sotirescu se uită în jur.

 

— Și lanterna mea?

 

Petri izbucni în râs.

 

— Este într-un muzeu.

 

— Ce?

 

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

 

Toți râseră.

 

---

 

EPILOG

 

Lumina care nu se stinge

 

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

 

Soarele cobora încet.

 

Cerul nordic era luminat.

 

Pădurea era liniștită.

 

Tihircă privi în depărtare.

 

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și ce ai văzut?

 

— Oamenii.

 

Sotirescu adăugă:

 

— Și multă zăpadă.

 

Tihircă râse.

 

— Da. Și multă zăpadă.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Din biserică se auziră clopotele.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

Tihircă privi spre luminile bisericii.

 

Sotirescu își scoase căciula.

 

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

 

În fața lor se afla mănăstirea.

 

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

 

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

 

Dar acum ferestrele erau luminate.

 

Oamenii se rugau.

 

Copiii alergau prin curte.

 

Bătrânii vorbeau.

 

Tinerii ajutau.

 

Viața se întorsese.

 

Tihircă spuse încet:

 

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

 

Georgiana îl privi.

 

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

— Da.

 

Sotirescu privi către biserică.

 

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

 

Georgiana răspunse:

 

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

 

Părintele Andrei ieși din biserică.

 

— Vă așteaptă.

 

Cei trei se ridicară.

 

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

 

Se gândi la ziua în care plecase din România.

 

Atunci fusese curios.

 

Acum era recunoscător.

 

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

 

Poți trece peste granițe.

 

Poți vedea țări străine.

 

Poți traversa păduri și mări.

 

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

 

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

 

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

 

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

 

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

 

Ușa se închise încet în urma lor.

 

Candelele ardeau.

 

Icoanele străluceau în lumina lor.

 

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

 

Pe prima pagină era aceeași frază:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Iar pe ultima pagină:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Lumina continuă să ardă.

 

Nu numai în biserică.

 

Nu numai în Finlanda.

 

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

 

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

 

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

 

Prin copiii pe care i-au învățat.

 

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

 

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

 

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

 

Căci omul poate pleca.

 

Omul poate îmbătrâni.

 

Omul poate dispărea din această lume.

 

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

 

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

 

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

 

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

 

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

 

O lumină mică.

 

Dar nebiruită.

 

Sfârșit.

Еще ...

Motivația Zilei

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

 

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.


de Cristian Diaconița

Еще ...

Категории

Стихи про любовь Стихи про любовь Напутственные стихи Напутственные стихи Стихи о природе Стихи о природе Весенние стихи Весенние стихи Стихи посвящены матери Стихи посвящены матери Стихи для детей Стихи для детей Родительский дом Родительский дом Стихи для папы Стихи для папы Стихи про животных Стихи про животных Стихи о смерти Стихи о смерти Философские стихи Философские стихи Исповедальные стихи Исповедальные стихи Грустные стихи Грустные стихи Мотивационные стихи Мотивационные стихи Проза Проза Рождественские колядки Рождественские колядки Смешные стихи Смешные стихи Патриотические стихи Патриотические стихи Стихи 8 марта Стихи 8 марта Пасхальные стихи Пасхальные стихи Стихи на Новый год Стихи на Новый год Различные стихи Различные стихи Мысли Мысли Посвящены стихи Посвящены стихи Поздравления Поздравления Стихи о дружбе Стихи о дружбе

Стихи из этой категории

Începutul contează în finlandeză

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

Alku on tärkeä

 

Alku, niin vaikea kuin jännittäväkin. Kannat sydämessäsi monenlaisia kokemuksia, tunteita, tunnelmia, aistimuksia. Monet niistä on ehkä liian kömpelösti käännetty, ilmaistu, niin se nyt on. Se on taitojen muodostumisen, etsimisen, löytöjen, paljastusten, virheistä ja epäonnistumisista oppimisen aikaa, hetkiä, jolloin testaat enemmän, et ole vakuuttunut, että haluat jatkaa aloittamaasi. Toisinaan tiedämme, että uusi elämänvaihe on alkamassa, jota etsimme joko itsellemme tai läheisillemme.

Oli miten oli, alku ratkaisee, kuvittele hyvä urheilija, joka olisi osallistunut erilaisiin kilpailuihin ja en tiedä mihin, pääsisikö hän silti sinne, jos hänellä ei olisi tukea, jos hänellä ei olisi onnea löytää valmentaja oppimistyylinsä ja tarpeidensa mukaan? Ei, ehdottomasti ei.

Samalla tavalla, ehkä kuvittelemme brändinimen, olisiko se menestynyt, olisiko niin moni ostanut sieltä, jos sillä ei olisi ollut tukea, mainontaa, promootioita en tiedä kuinka monessa sosiaalisen median kanavassa? Ei, ei tietenkään, maailma ei edes tietäisi kyseisen brändin olemassaolosta.

Alku merkitsee irtautumista entisestä. Se voi olla suunniteltu tai suunnittelematon etukäteen, se riippuu siitä, mitä haluamme aloittaa. Jos esimerkiksi haluamme ilmoittautua balettitunneille, niin kyllä, aloitus voidaan suunnitella, silloinkaan se ei ole oikein suunniteltavaa, jos ohjaaja ei palaa äitiyslomalta sovittuun ajankohtaan mennessä. Jos olemme äitiyslomalla, synnytystä ei voi ajoittaa, emme voi valita synnytyskuukautta, saati päivää, aikaa. Se tapahtuu hetkellisesti. Silloin sekä meillä että lapsella on alku, uusi polku, jota kuljemme yhdessä. Sillä on merkitystä, miten haluamme lapsen aloittavan elämänsä. Vanhempana voimme valita, mitä haluamme lapselle. Ilmaisemme rakkauttamme vain lähettämällä hänelle rahaa ja paketteja en tiedä mitä lelua maasta, jossa työskentelemme, mutta sillä välin muukalainen hoitaa lastamme? Älkäämme ihmetelkö myöhemmin, että meidän ja lapsen välille tulee esteitä, rajoituksia. Läheisyyden puute lapsen kanssa ja kommunikointi hänen kanssaan vaikuttaa hänen kehitykseensä, koska hän ei olisi koskaan tuntenut olevansa heidän haluttunsa. Hän muistaa vain biologiset vanhempansa, mutta hän ei tunnista heitä vanhemmiksi varsinaisessa merkityksessä.

Vastakkaisella puolella ovat vanhemmat, jotka päättävät jäädä maahan. Huominen synnyttää epävarmuutta, tämä epävarmuustekijöiden synnyttämä stressi, jonka kuvittelemme, leviää lapselle, jos emme osaa hallita itseämme ja antaa heidän tehdä mitä haluavat. Sitten vanhemmat kiihtyvät, puhuvat hölynpölyä, käytännössä hölynpölyä, lapselle, aivan tyhjästä. Kiinnitämme paljon huomiota lapseen lapsen alkuvaiheessa, koska hänen mielensä on kuin sieni. Imeydy kaikkiin, jokainen sana, ele, äänensävy. Haluttomasti hän ottaa sen alun. Se ottaa vallan, tunnelmia, ajatuksia, vaikutelmia, asenteita. Olisi sääli, jos näin tapahtuisi. Hänen täytyy kasvaa kauniiksi kaikista näkökulmista, koska hänen vanhempansa olisivat vienyt hänet läpi parhaiden koulujen, parhaiden lukioiden, paljon unelmoidun korkeakoulun ja en tiedä missä, se olisi turhaa. hän saavuttaisi korkeuden 1,90, hyvin kehittynyt, urheilullinen ja en tiedä kuinka, jos sisältä löydämme sekoituksen traumoja, joita on säilytetty itsessämme, ei ajoissa tajuttu, ei ilmaistu, ei parantunut. Ulkoapäin se näyttäisi hyvältä, mutta sisältä näkisi, ettei sielua pantu sen kasvuun, koska siitä puuttuisi ehdottomasti se, mikä olisi arvokkainta, myötätuntoa ja inhimillisyyttä. Minkä perheen hän puolestaan löytää? Mitä sukupolvia siitä perheestä syntyy ja niin edelleen.

Se tarvitsee sielun lämpöä, kuten puu, kun istutamme sen, kastelun lisäksi huolehdimme siitä, että se kasvaa suoraksi ja paksuksi, se tarvitsee myös auringon lämpöä kehittyäkseen kaikin tavoin.

Joskus alku voi tarkoittaa urheilun aloittamista, pyöräilyä, uusien reseptien valmistamisen oppimista ja niin edelleen. Ole kuitenkin varovainen, jos päätät oppia jotain, jota ei voi oppia vain katsomalla YouTube-videoita ja siinä se, tarvitset ohjaajia tai opettajia kyseiseen työhön, yritä etsiä henkilö, jolla on vähintään vähimmäishalu Ymmärrä halusi oppia tuo taito, sisäinen motivaatiosi tulla itsenäisemmäksi tuosta näkökulmasta, pelkosi, tukea sinua siellä, missä et oikein onnistu, voittaa tämä este yhdessä. Muuten sinäkin kärsit, olet myös täynnä turhautumista, hermoja siitä, että maksoit kurssin ja ohjaajalla ei ole aikaa sinulle, hänellä on aina muita, hän priorisoi heidät aina sinua vastaan, kaikella mitä sinä myös maksoit rahaa kuin suositut.

Kuten koululuokissa, on olemassa useiden älykkyyden teoria, jonka mukaan älykkyyttä on 9 tyyppiä. En tiedä, miksi jotkut opettajat edelleen ajattelevat, että heidän oppilaidensa täytyy olla hyviä aineessaan. Jos hän päättää nöyryyttää häntä julkisesti luokan edessä, koska hän tietää vähän matematiikkaa, hänen olisi reilua, että hän sen tunnin jälkeen rahoittaisi hänet, antaisi hänelle rahaa terapiaistuntoihin menemistä varten, parantuakseen pelosta. epäonnistuminen, ahdistuneisuus, joka johtaa nenäverenvuotoon, pahoinvointi, huimaus, uni ja sydämen rytmihäiriöt. Jos hän ei ole hyvä matematiikassa, se ei ole ongelma, ehkä hän on ilmeisempi, parempi maalaamisessa, lyömäsoittimissa, kielissä, urheilussa ja muissa aineissa. Ei olisi missään nimessä reilua leimata häntä, että hän ei voi tehdä mitään, että hän ei tietäisi eikä ymmärtäisi joka tapauksessa, ettei hänen ja hänen kanssaan voida tehdä mitään, ettei mikään tule olemaan mitään elämässä. ja kaikenlaisia tämän kaltaisia skenaarioita. Jokainen mies on ainutlaatuinen, hänellä on omat ominaisuutensa, joita on harjoitettava, työstettävä, hiottava. Sitä vanhempien ja opettajien, joilla on tämä vanhentunut ajatus, että jos hän ei voi oppia matematiikkaa, hän ei voi tehdä mitään, pitäisi tehdä. Uteliaisuudesta matematiikan tiedekunnan valmistuneet tuntevat tyytyväisyyttä sen valmistuttuaan, kuinka moni todella päätyy opettamaan matematiikkaa, kun tie halutuiksi on täynnä esteitä joka askeleella, eikä edes ansioilla ja tiedolla ole enää väliä? Kun 10 kriteerin luettelosta hän ei vastannut vain yhtä, muuten hänellä oli ne kaikki, eikä häntä koskaan hyväksytty? Mitä järkeä on pakottaa heidät seuraamaan polkua, jota edes matematiikkaa rakastavat eivät seuraisi? Anna lasten, oppijoiden, kaikenlaisten oppijoiden valita oma polkunsa, kuinka paljon tai kuinka vähän heille sopii! Älä aseta itseäsi muiden ihmisten asemaan ajatellen, että tunnet heidät paremmin, että ymmärrät, mitä he haluavat, mitä he tavoittelevat. Itse tekemäsi virheet on paljon helpompi korjata kuin ne, jotka on tehty, koska muut neuvoivat sinua tekemään virheen.

Se riippuu tapauksesta, jos hän on tottelevaisempi lapsi, hän hyväksyy tilanteen ja yrittää käsitellä sitä, vaikka hän on masentunut, ei rauhassa itsensä kanssa, täynnä vihaa ja kerääntyy piilotettuja turhautumisia. Mutta jos puhumme luonteesta, joka ei tottele, joka haluaa olla itsenäinen omissa päätöksissään ja mieltymyksissään, vaarana on, että koulun keskeyttäneiden määrä kasvaa. Hän ajattelisi, että miksi mennä tuolle mate-info-tunnille, kun häntä ei muutenkaan löydy mistään, josta siellä keskustellaan, mikään ei koske häntä eikä sovi hänelle. Siksi on suositeltavaa, että vanhemmat ymmärtävät lapsiaan ja tukevat heitä kaikissa tärkeissä elämänvaiheissa.

Vaikka keskityin vähemmän miellyttäviin puoliin, ne ovat osa jokaisen alun todellisuutta, alkuhan on monimutkaisin. Matkan varrella asiat yksinkertaistuvat, sujuu ja kaikesta tulee kokemus, joka on paljon elämisen, kokemisen ja tuntemisen arvoinen. Tietysti jokaisen nuoren elämän kaikissa vaiheissa kohdatuilla ihmisillä on puolensa.

Kiitämme siis vanhempiamme, jotka tukivat meitä niin paljon kuin pystyivät, tiettyyn ikään saakka he antoivat meille mahdollisuuksia, vaatteita, asusteita, vempaimia ja kaikkea muuta, he ruokkivat meitä, sekä ruoalla että positiivisilla tunteilla, joita he antoivat meille. pilleri, että he sidoivat haavamme jokaisen kaatumisen jälkeen, että he helpottivat masennustamme, kun ajattelimme, että se oli turhaa, että heillä oli kärsivällisyyttä tutkia meitä, analysoida meitä ja kertoa mikä sopisi meille paremmin useimmissa tilanteissa, että he kävelivät meidät puistojen läpi, taidegallerioihin, gelaterioihin ja makeisiin, että he viljelivät joitain makuja musiikista ja kuvataiteesta, että he antoivat meille ensimmäiset ohjeet, elämän ensimmäisen ohjekirjan.

Kiitämme myös kasvattajia, opettajia ja professoreita, koska hekin viettivät suuren osan ajasta kanssamme, ja he ovat saattaneet kokea sen, mitä me koimme, kokeiden tunteet eivät olleet vain meidän, ne olivat myös heidän. Arvostamme jokaista hyvää ajatusta, joka kerta, kun he antoivat meidän lähteä luokasta, jos emme voineet hyvin, kun he korjasivat meitä, kun he pakottivat meidät en tiedä mihin kilpailuun, kun he selittivät meille, kun kirjoitimme, luimme heidän kanssaan, kun he opettivat meille uusia asioita, kun he muuttivat kohtaloita, kun he toivat merkityksen elämäämme, kun he auttoivat meitä hallitsemaan aikaamme paremmin, lakkauttamasta olemasta niin hajallaan kuin olimme.

Kiitos sydämemme pohjasta kaikille, jotka auttoivat meitä kehittymään, käymään läpi hyödyllisiä muutoksia, veivät meidät suojaavan siipiensä alle.

Еще ...

My kind of people

Alergăm. În fiecare zi, ca niște furnici, rămase fără mușuroi, mai ții minte când, copil fiind, dărâmai cu bățul un mușuroi de furnici, stricându-le agoniseala de-o viață, iar ele înnebunite dădeau buzna ca să piște agresorul?

Așa simt eu că suntem noi astăzi. Alergăm tot timpul, Doamne iartă-mă! Care-ncotro, la job-uri, după cumpărături, după plozi, să-i aducem de la școală, acasă, cu mașina, că de, le este greu mititeilor de ei... Alergând după bunăstarea noastră cea de toate zilele, uităm, să mai ridicăm privirile din pământ, și nu mai vedem albastrul cerului sau licăririle de stea...

Adunăm boabă cu boabă grâul muncilor noastre, ca mai apoi să le măcinăm pe lucruri de care n-avem nevoie, dar fără de care nu mai putem trăi... făină risipită-n vânt care nu va mai dospi în pâine, niciodată.

În aproape fiecare zi, căci mai sunt desigur și mici excepții, în drumul meu către muncă, întâlnesc aproape aceeași oameni, grăbiți, ca și mine, pasageri vremelnici al aceluiași drum cu finalitate, în mod invariabil, în opt ore rupte din viețile noastre, preț tot mai greu de plătit zilele acestea...

Întâi, în cale îmi apare "domnul cel sobru", un domn între două vârste, cu aparență de om foarte ocupat și important, îmbrăcat în aceleași haine vechi, cu un număr mai mare decât i-ar trebui, ne intersectăm, fără să ne salutăm, întrucât nu ne cunoaștem, doar ne privim cu curiozitate cu coada ochiului, trecând unul pe lângă altul, având grijă la drum...

Apoi, îmi iese în cale o "tânără doamnă", proaspăt pensionată, care, fără vreun scop lucrativ, cutreieră dis-de-dimineață străzile, încercând să-și mențină silueta și frumusețea binișor trecute, în așteptarea iubirii vieții ei, încă neaflată... Ne salutăm în treacăt, din vârful buzelor, fiindcă ne știm din vedere, dânsa fiind ușor nemulțumită că a ales același traseu care îi trădează menirea, scopul...

Cu gluga de la hanorac trasă adânc peste ochi, ghemuit pe treptele magazinului de cartier "cu de toate", savurându-și tacticos țigara și cafeaua la păhăruț de carton, își face veacul un "muțunache" de om, probabil muncitor în construcții. Nu ne salutăm, doar ne cercetăm în treacăt cu privirea, fiecare văzându-și de-ale lui: eu cu gândurile aiurea, el la cum să facă rost de bani pentru a-și plăti vreo rată la bancă...

Apoi, apare, din când în când, "domnișoara cu tupeu", să zici că-i trecută de treizeci, îmbrăcată întotdeauna fustichiu, cu o coafură neobișnuită și machiaj intens, gotic, tunsă scurt, cu cârlionți atent așezați într-o parte și de-o culoare îndoielnică, un fel de roșu-aprins înspre roz-vinețiu, rebela drumului, genul "l don't give a damn", dar căreia îi pasă de fapt de părerea celorlalți, încercând să promoveze în jur o imagine de femeie independentă, căreia nu-i pasă de convențiile sociale, dovedind în fapt contrariul prin atitudine și îmbrăcămintea nepotrivită vârstei...

Iar mai apoi, pe la jumatea drumului, trec pe lângă o doamnă, "bancherița", atent îmbrăcată, chiar cochet aș putea spune, răspunzând la binețe zâmbind ușor ocupată, de la distanță, grăbită fiind să-și deschidă agenția, însuflețită de speranța unui număr cât mai mare de clienți, creditele așteaptă să fie acordate, cifrele condensate în bonități cât mai bune, analizele financiare, dobânzile, trebuiesc calculate, uf!, câtă-i mai treaba...

Mă opresc în stație, gâfâind final sfârșitul drumului. Mai departe voi ajunge cu transportul în comun, laolaltă cu oameni fără chip și identitate, o masă amorfă care se mișcă coordonat, întocmai ca un singur organism uriaș, un miriapod cu multe picioare, care se călca împleticit pe propriile-i picioare, împiedicându-se în colbul drumului, lăsând în urmă un murmur surd, o larmă inteligibilă, ca și cum și-ar drege vocile, vocea...

Câte-odată, mi-e dor de oameni, alteori, nu. Niciodată de pasagerii drumului meu către serviciu... Mai degrabă mi-e dor de altfel de oameni, oameni cunoscuți pe altfel de drumuri, drumuri deschise curiozității mele neostoite, drumuri străbătute în călătoriile mele aiurea prin lume, în care am întâlnit pasager oameni cu aceeași sete de cunoaștere ca și mine, cu același dor neostoit de frumos, oameni cu care am interacționat puțin sau deloc, fiindcă în fața frumuseților lumii nu încap prea multe cuvinte... Genul meu de oameni...

 

Еще ...

Înghețată islandeză în portugheză

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

Sorvete islandês

 

(bom, não exatamente islandês, mas essa é a ideia, tirada da Islândia)

São 9 da manhã, ainda está escuro, também é normal porque estamos muito perto do Círculo Polar Ártico e vamos ao McDonald's de Reykjavík, praticamente o único que ainda se encontra na Islândia, depois de ter sido dado um decreto em o país também está sendo construído para não restaurantes que vendem fast food. Como é o único que sobrou, não vemos razão para não aproveitar a oportunidade, então vamos ver o que eles têm no cardápio e pelo que parece, a maioria dos sanduíches são variações do mesmo tema, versões diversificadas de o hambúrguer-Filet-O-Fish. Temos dois pratos de Filet-O-Fish, um com salmão, outro com truta, duas porções grandes de batata frita, porque são as minhas preferidas em todos os cardápios do McDonald's, de qualquer país, muffin de chocolate e, principalmente, o mais mais importante ainda, o islandês McFlurry. Diferencia-se do resto da Europa por ser muito mais frio, o clima também ajuda a preservar-se, é muito mais consistente na textura, mais gelado e tem um tom intenso de azul com pedaços de stracciatella também azul, que parece estranho para mim. Usaram corante alimentar azul que tem E407 na sua composição, são eles que afirmam que não querem alimentos processados, que querem que tudo seja o mais natural possível.

Provamos o McFlurry islandês. É bom... vamos dar outra mordida,... é incrivelmente bom... e mais uma coisa, não vamos esquecer o sabor... sim, conseguimos, é o melhor McFlurry que já provamos também é uma pena que esteja tão longe de casa. No entanto, pensamos que o restaurante McDonald's na Islândia segue um determinado tema, excepto as batatas fritas, todo o menu lembra o de uma taberna situada à beira-mar, os guardanapos também são azuis com peixes desenhados, os copos estão escritos com mensagens como, Pronto para uma aventura marítima?", tudo está em tons de azul na sala. Curiosamente, também encontramos o McDonald's na Islândia, é muito diferente de todos os outros que vimos até agora.

Porque gostamos tanto dos gelados do McDonald's islandês, vamos provar outros sabores e bolas de gelados das gelaterias locais, nomeadamente a Isbúð Vesturbæjar. E aqui eles têm muitos sortimentos para escolher. Tomamos cacau e pistache. E estes são os melhores. Islândia, quero parabenizá-lo, você é o melhor sorveteiro que já conheci. O que você oferece, talvez poucos ou ninguém ofereça mais. Você se especializou em transformar o frio em algo artístico, agradável de ver, sentir e saborear, sinestesia em todos os sentidos.

Еще ...

O familie mare partea 1

Familia soțului meu, era chiar numeroasă, șapte fete și un singur băiat , 

dar foarte unită. Ne întânleam destul de des.Ocaziile le cream noi.

Când toate alimentele se  găseau doar la cartelă, fiecare reușea să 

organizeze câte o masă pentru toată familia. În Galați erau patru dintre 

surori  cu soții și copii lor. Dacă bucatele nu erau așa de soi, aveam 

amabilitate, bună dispoziție, muzică și dragoste,ne era deajuns.Gazdele 

eram cu rândul. Când este iubire, nu ai nevoie de mai mult.

     Sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou , de St Paște ne găseau mereu 

împreună. Când natura ne primea în mijlocul ei îi primeam cu drag invitația.

Ne pregăteam mașinile, corturile, undițele, muzica, mâncarea la pachet și cu 

mic cu mare eram pregătiți de escapadă.

     Mergesm, fie la Pădurea Gârboavele, la Lacul Partidului, la plaja Cocuța,

la lacul Brateș și peste tot unde găseam loc să ne înstalăm.Printre cei din gașcă 

era și sora mea cu familia ei.

    La -focul de tabără-începeau poveștile, muzica ne invita la mișcare,

flăcările ,luminau nopțile, se creea o atmosferă de vis, ne încărcam 

bateriile pentru o bouă săptămână de muncă.

             va continua 

Еще ...

Aventuri din cătănie III

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...

- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).

-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?

- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...

- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...

- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...

Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...

Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:

"Vino mamă să mă vezi, 
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."

- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.

- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!

"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...

- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...

- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.

- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?

- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.

Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...

Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?

Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.

Până la depunerea  jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.

Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...

Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...

În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...

După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...

Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:

- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!

- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...

Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...

Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul... 

Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...

După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...

Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret. 

Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
 
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu... 

Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste. 

Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.

Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.

Еще ...

Halloween

E noaptea în care liniștea poartă măști. Pe străzi, lumina felinarelor tremură ca o inimă bătrână, iar vântul se joacă prin frunzele uscate ca un copil care nu vrea să doarmă. Copiii râd, aleargă, bat în porți și cer dulciuri, dar sub glumele lor se ascunde ceva vechi, o teamă moștenită din vremuri când focul era singura lumină și umbrele erau zei.

 

În spatele fiecărei măști se ascunde o poveste. Vrăjitoarea care zâmbește ține în buzunar o scrisoare pe care n-a avut curajul s-o trimită. Scheletul care dansează poartă în ochii goi amintirea unei veri în care a fost viu. Vampirul e doar un copil obosit, căruia îi plac nopțile fiindcă nu mai trebuie să spună „bună dimineața”.

 

Pe cer, luna privește peste toți, cu răbdarea unei mame care știe că și frica e o formă de joacă. Casele par mai mici, umbrele mai lungi, iar timpul, un dovleac scobit, în care arde o flacără ce pâlpâie între râs și nostalgie.

 

Halloween nu e doar o sărbătoare. E clipa în care trecutul și prezentul se ating fără rușine. E ziua în care ne permitem să fim fantome, să ne plimbăm printre amintiri, să rânjim în fața morții și să-i spunem: „Te-am prins, dar doar pentru o seară.”

 

Și poate că tocmai de aceea iubim Halloween-ul: pentru că, o dată pe an, ne e permis să fim ceea ce ascundem, vii, speriați, veseli, trecători,  toate la un loc, într-o singură mască.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍
#Интересно  Autor: scr