(!) "vr să m*r" o'clock

Pic, pic, pic.

Ține-mă încă un pic.

Pic,

Peste oase, și frumoase

Și adormite

Și pline de viermi și de surprize.

Timp,

Zile și veacuri am așteptat 

Să îmi faci inima să bată cu un pic

Mai mult, am ezitat.

Flori,

Plante cu capetele retezate,

Cu frunze mumificate,

De păianjeni, de tine.

Orori,

Am dat noroc cu un diavol

Mi-a zis să facem schimb

Ție să îți dau viața 

Și mie să-mi dea moarte, zi-mi:

Viață,

E tot ce trăiai?

Dorința,

E tot ce îți doreai?

Speranța, 

E tot ce nu aveai?

Nu pot să mai fac un pact cu tine

Când tot te are pe tine

Când tot e despre tine

Când diavolul ești tu.

Un pic, de mă chemai la dialog

Pe stâncă, pe iarbă sau pe un nor

Un pic mai dura teroarea

Un pic te mai iubeam și iară,

Trebuia să se repete, din nou

Un pic? Un pic mai mult?

Arde-mă și fă-mi oasele scrum.

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :

Cat va mai dura ?

Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,

Nu se simte lovitura.

Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :

De ce ma aflu aici, acuma ?

Dupa ce norii scrumează,

Toti pot sa inceapa a fuma.

Cum este sa te intrebi in fiecare seară:

De ce mi am irosit ziua ?

Tot ce ai facut ii dezgustară,

Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.

Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :

Cum pot scapa de probleme ?

Din intuneric raspund niste soapte:

- Doar franghia pune capat la dileme.

Tărâmul înghețat este chiar în față ta

În el fără să crezi se adăpostesc mii de suflete reci

Poate chiar sufletul meu se îndreaptă într-a colo..chiar acum

Poate chiar și al tău

Fără să știm ,fără să găsim răspuns

Suntem din ce în ce mai reci

Suntem doar niște suflete învăluite de gheață

Ce se sbat în clar de luna pentru a dovedii adevărul crunt

Al omenirii

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb

Rasunand in suflet numai un gol adanc.

Ochii mi se scalda numai-n amar,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

Pribegesc in lume in vals de moarte

Pe muzica sumbra cu note din morminte,

Dar de unde te iau, gasesc doar calvar...

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

De mult-am crezut ca-mi esti o taină

Ce zilele, viata, ochii, sufletul imi luminează,

Dar in bezna, frig si schinguite zac,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

Privesc din loja in camera mortuară

Cum emotiile inexistente incep sa apară.

Nu ma mai cautati, acum sunt singur, asadar,

Aici imi erai tu... dulcele al meu nectar...

Dulce floare-a copilăriei,
Ce-mpreună cu tine-am crescut
Veștejește-ntra sufletului murdărie,
Din clipa-n care te-am pierdut.

Amândoi dormeam la margine de râu,
Sau prin lanuri aurii de grâu
Și-obișnuiam să privim către stele,
Iar acum ești printre ele.

Mereu în gând te voi avea
Plângând sub luminata stea,
Și tot acolo-am să rămân
Până ne vom revedea.

Iar dacă nu va fi așa,
Înseamnă c-asta ne-a fost soarta:
Să fim singuri pe vecie
Fără nicio bucurie.

Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?

Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.

C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.

Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.

De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.

Prea convențional?
Vreți ceva mai nou, ceva mai brut?
Absolut! În notes app un război crunt:
Tap, tap, spațiu - un moment de liniște.

Cuvinte, idei, împrăștiate cum îmi vine
Și încă fac rime!
Am nevoie de structură,
asta unu' la mână.

Dă-mi un minut să analizez,
Nu știu cum să mi mă adresez...
Îmi pun bețe-n roate.
Mi-e foame, am mâinile legate la spate.
Știți ce o să spun -
Ceva legat de moarte...

Normal!
Tipic!
Mereu ajungem aici.
De ce mai încerc?
Sunt într-un loop (auuu!)
O mașină de spălat
Mereu băgată în priză.
Consum prea mult curent, să vezi factura...

Centrifugim de viitor,
Centripetot din trecut mă p*ș!

Tic, tac, secundele clipesc.
Timer-ul sună, explodez.

Mi-e dor de pacea pe care mă pot convinge că o simțeam ieri,
Never to be found again.

Hai că mă opresc înainte să termin...
Mă feresc de finalitate, o s-o las in aer...

Trenul gândirii e un accelerat ce sfâșie vântul și se înfige în fiecare colțișor din capul meu tulburat.

Trenul gândirii alunecă pe șine neîncetat - fără stații, fără pasageri - alimentat de pașii mei stingheri.

Trenul gândirii nu are o formă precisă - câteodată sunt nefericită, alteori sunt pur și simplu tristă.

Trenul gândirii circulă în sens opus mie. Îmi face în ciudă că el e mort, iar eu sunt vie.

Mi se face rău de mișcare, simt ca nu mai pot să stau în picioare. Când mă așez sau mă întind puțin - să mă relaxez - greutatea oaselor mele mă apasă. Asta, și volumul de fier vechi ce mi se plimbă nonșalant prin cap, între urechi.

Abia aștept să rămân fără combustibil.

Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.

Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.

Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.

Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.

Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.

E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.

E pană de curent și pană de voință de a trăi.