TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA

PARTEA I — LUMINA

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

---

PARTEA A II-A — CHEMAREA

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

Și glasul lui Hristos se-aude:

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

---

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

---

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

---

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

---

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

---

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

Amin.



de Cristian Diaconița

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

I. Ținutul celor șapte împărății

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

Cei șapte copii crescuseră împreună.

Primul era Cosmin.

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

---

II. Lecția tatălui

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

Era o zi liniștită.

Soarele cobora încet spre munți.

Copiii se așezară în jurul lui.

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

— Priviți copacul acesta.

Cosmin întrebă:

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

Tatăl zâmbi.

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

Gheorghe râse.

— Un copac nu conduce pe nimeni.

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

Copiii tăcură.

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

Apoi se uită la Cosmin.

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

Se uită la Gheorghe.

— Să nu confunzi respectul cu teama.

Apoi îi privi pe toți.

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

Nicolae întrebă:

— Atunci ce este un conducător?

Tatăl răspunse:

— Un slujitor.

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

---

III. Ultima noapte

Anii au trecut.

Copiii au devenit adulți.

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

În fața patului se afla o icoană.

O singură lumânare ardea.

Tatăl lor era foarte slăbit.

— Copiii mei...

Cei șapte s-au apropiat.

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

Gabriela plângea.

— Tată, nu ne părăsi...

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

Cosmin a îngenuncheat.

— Îți promit că o voi face puternică.

Tatăl îl privi cu tristețe.

— Fă-o mai întâi dreaptă.

Apoi îl chemă pe Nicolae.

— Tu vei moșteni Regatul României.

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

— Nu uita să te rogi pentru ei.

Apoi veni rândul Gabrielei.

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

— Voi avea grijă de poporul meu.

— Și să nu uiți de cei săraci.

Ștefan primi Imperiul Francez.

Florin primi Imperiul Chinez.

Mircea primi Imperiul German.

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

Tatăl îl privi.

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

Gheorghe tăcu.

— Ți-am cerut să-l faci bun.

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

În palat se auziră clopotele.

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

Se simțeau singuri.

---

IV. Cele șapte coroane

Ziua încoronării a venit.

Mii de oameni s-au adunat.

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

Gheorghe zâmbea.

Nicolae se uita spre icoană.

Gabriela ținea mâinile împreunate.

Ștefan stătea drept.

Mircea era solemn.

Florin era emoționat.

Preotul care oficia slujba le spuse:

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

Nicolae înțelese.

Gheorghe nu.

---

V. Prima ședință

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

Masa era rotundă.

În mijlocul ei se afla o cruce.

Nicolae deschise ședința:

— Înainte de orice, să ne rugăm.

Gheorghe oftă.

— Iarăși rugăciuni?

Gabriela îl privi.

— De ce te deranjează?

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

Ștefan răspunse:

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

Mircea adăugă:

— Să nu uităm că suntem frați.

Cosmin zâmbi.

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

Nicolae îl privi.

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

Florin nu spuse nimic.

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

---

VI. Mândria lui Cosmin

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

Avea o armată mare.

Avea bogății.

Avea teritorii întinse.

Oamenii îl ascultau.

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

Cosmin zâmbi.

— Atunci mă respectă.

Sfetnicul nu răspunse.

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

Privi icoana.

Dar nu se rugă.

Se uită la coroana sa.

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

---

VII. Gheorghe și visul puterii

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

Își construia palate.

Își mărea armata.

Își cumpăra corăbii.

Își aduna aur.

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

Gheorghe răspunse:

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

Bătrânul zâmbi trist.

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

Gheorghe se înfurie.

— Pleacă!

Bătrânul plecă.

Dar cuvintele lui rămăseseră.

---

VIII. Cei patru care credeau în bine

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

Voiu doar să păstreze pacea.

Nicolae ajuta oamenii săraci.

Gabriela construia spitale.

Ștefan deschidea școli.

Mircea întărea legile.

Într-o zi, Gabriela spuse:

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

Nicolae răspunse:

— Nimic.

Ștefan completă:

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

Mircea aprobă.

— Asta este adevărata moștenire.

---

IX. Alegerea lui Florin

Florin observa totul.

Îl vedea pe Cosmin.

Îl vedea pe Gheorghe.

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

Știa că se apropie o alegere.

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

— De ce ai venit?

— Nu știu ce să fac.

— Atunci roagă-te.

Florin îngenunche.

— Doamne, arată-mi drumul.

Călugărul îi spuse:

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

Florin plecă.

Știa că trebuie să aleagă.

---

X. Înțelegerea secretă

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

— Sunt de acord.

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

Cosmin îl privi.

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

Gheorghe râse.

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

Cosmin îl privi câteva secunde.

Apoi spuse:

— Și eu.

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

---

XI. Ultima încercare de pace

Nicolae află despre plan.

Nu a cerut răzbunare.

A trimis o scrisoare.

„Fraților,

Nu vrem război.

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

Haideți să ne întâlnim.

Haideți să ne rugăm.

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

Suntem frați.”

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

Cosmin o păstră.

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

---

XII. Războiul

În cele din urmă, războiul începu.

Armatele se mișcară.

Orașele se închiseră.

Oamenii se temeau.

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

— Nu luptăm pentru ură.

Ștefan spuse:

— Nu luptăm pentru bogăție.

Mircea spuse:

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

Florin trimise provizii.

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

Aducea numai durere.

---

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

Copilul nu răspunse.

Un bătrân îi spuse:

— Au murit.

Cosmin încremeni.

Copilul îl privi.

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

Cosmin nu găsi răspuns.

Se întoarse spre oamenii săi.

— Cine a dat ordinul?

Un soldat răspunse:

— Oamenii dumneavoastră.

Cosmin coborî capul.

În acea clipă înțelese.

Puterea lui avea un preț.

Și prețul îl plăteau alții.

---

XIV. Gheorghe în fața adevărului

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

Pentru prima dată, a simțit frică.

Nu de dușmani.

De propria sa conștiință.

A intrat în capela palatului.

A îngenuncheat.

— Doamne...

Nu putea continua.

Lacrimile îi curgeau pe față.

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

---

XV. Întâlnirea fraților

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

Cosmin a spus:

— Am greșit.

Gheorghe:

— Și eu.

Nicolae a răspuns:

— Atunci trebuie să reparăm.

Gabriela:

— Trebuie să ajutăm oamenii.

Ștefan:

— Trebuie să reconstruim.

Mircea:

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

Florin:

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

Cosmin a întrebat:

— Ce ne-a învățat?

Florin răspunse:

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

---

XVI. Drumul pocăinței

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

Și au înțeles că era normal.

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

A construit spitale.

A reparat biserici.

A ajutat familiile.

Gheorghe a făcut același lucru.

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

El nu se supăra.

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

— Dar mă vor ierta vreodată?

Nicolae îi răspundea:

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

Gheorghe a înțeles.

---

XVII. Florin își găsește drumul

Florin fusese cel mai nehotărât.

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

A construit drumuri.

A trimis hrană.

A ajutat la reconstruirea satelor.

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

Nicolae zâmbi.

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

---

XVIII. Cele șapte lumini

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

Au aprins șapte lumânări.

Una pentru fiecare.

Preotul i-a privit.

— De ce șapte?

Nicolae răspunse:

— Pentru că suntem șapte frați.

Preotul zâmbi.

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

Cosmin își plecă fruntea.

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

Gabriela zâmbi.

Ștefan închise ochii.

Mircea se rugă.

Florin privea flacăra.

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

---

XIX. O nouă rânduială

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

credință, popor și pace.

Nu mai începeau cu hărți militare.

Nu mai începeau cu aur.

Nu mai începeau cu teritorii.

Începeau cu rugăciunea.

Nicolae spunea:

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

Gabriela:

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

Ștefan:

— Doamne, păzește-ne de război.

Mircea:

— Doamne, dă-ne dreptate.

Florin:

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

Cosmin:

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

Gheorghe:

— Doamne, învață-ne să iertăm.

---

XX. Ultimii ani

Timpul trecea.

Imperiile se schimbau.

Orașele creșteau.

Copiii deveneau adulți.

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

Cosmin avea părul alb.

Gheorghe mergea încet.

Nicolae ținea un baston.

Gabriela era înconjurată de nepoți.

Ștefan devenise foarte tăcut.

Mircea se ruga mai mult.

Florin scria într-un jurnal.

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

Crucea era în centru.

Nicolae se ridică.

— Fraților, am primit șapte imperii.

Cosmin spuse:

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

Gheorghe continuă:

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

Gabriela zâmbi.

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

Ștefan:

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

Mircea:

— După câtă dreptate face.

Florin:

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

Cosmin privi crucea.

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

Gheorghe începu să plângă.

Nicolae îl îmbrățișă.

— Frate.

Gheorghe îi răspunse:

— Frate.

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

---

XXI. Adevărata moștenire

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

Scria:

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

Sub această inscripție se afla o cruce.

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

Cosmin.

Nicolae.

Gabriela.

Ștefan.

Florin.

Mircea.

Gheorghe.

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

Era povestea inimilor lor.

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

---

XXII. Lecția celor șapte

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

Călugărul a zâmbit.

— De ce întrebi?

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

— Atunci cine?

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

Copilul s-a gândit.

— Și cine a fost acela?

Călugărul a răspuns:

— Fiecare dintre ei, în felul său.

Copilul a privit cele șapte nume.

Atunci a înțeles.

Nu există om fără greșeală.

Dar există om care își recunoaște greșeala.

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

Nu există inimă care să nu fie rănită.

Dar există inimă care poate ierta.

---

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

Nu ca o poveste despre războaie.

Nu ca o poveste despre bogăție.

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

Ci ca o poveste despre oameni.

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

Era responsabilitatea.

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

Cosmin a cucerit mândria.

Gheorghe a cucerit ura.

Florin a cucerit frica.

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

Mircea a cucerit asprimea.

Gabriela a cucerit nepăsarea.

Nicolae a păstrat credința.

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

---

SFÂRȘIT

„Cei Șapte Moștenitori”

De Cristian Diaconița

Morala poveștii:

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

1. Lumina lui Hristos

Hristos coboară peste lume,

Cu har și pace peste noi,

Și-n sufletele cele triste

Aprinde candela-napoi.

La Cruce stăm cu umilință,

Privind spre Cel ce ne-a iubit,

Căci prin a Sa dumnezeire

Pe noi din moarte ne-a trezit.

O, Doamne, fii cu noi în toate,

În zi, în noapte, la necaz,

Și du-ne către Împărăție,

Spre veșnicul Tău sfânt locaș.

Cristian Diaconița

2. Rugăciunea

Când lumea tace și adoarme,

Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,

Îți spun durerea mea ascunsă

Și cer lumină-n veșnicie.

Nu aur vreau și nici mărire,

Ci inimă curată vreau,

Să pot ierta pe orice frate

Și către Tine să privesc.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care-o spun cu glas smerit,

Și nu mă lăsa niciodată

Să uit cât Tu m-ai iubit.

Cristian Diaconița

3. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,

Îmi plec genunchii și suspin,

Căci pentru mine și păcate

Ai suferit amar și chin.

Piroanele au fost durere,

Cununa spini Ți-a fost altar,

Dar dragostea Ta pentru oameni

A fost mai mare decât toate.

Și când mă clatin pe cărare

Și pașii mei se pierd mereu,

Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă

Și mă întorc spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

4. Maica Domnului

Preasfântă Maică, Născătoare,

Tu, Maica Domnului Iisus,

Acoperă-ne cu iubire

Și du-ne către Cel de Sus.

În ceas de teamă și durere,

Ridică rugăciunea ta,

Și fii aproape de creștinii

Ce caută în cer pacea.

Tu, floare sfântă și aleasă,

Primește glasul nostru lin,

Și roagă-te pentru noi, Maică,

Când către Domnul noi venim.

Cristian Diaconița

5. Calea spre Cer

Pe calea vieții merg, Iisuse,

Cu pași adesea obosiți,

Dar știu că Tu ești lângă mine

Când pașii mei sunt rătăciți.

Când drumul este plin de spini,

Nu vreau să fug, ci să rămân,

Căci Tu ai mers întâi pe cale

Și m-ai chemat să Te urmez.

Dă-mi, Doamne, inimă smerită,

Credință, dragoste și har,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să intru-n cerul Tău cel clar.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 6–50

6. Inima mea către Hristos

Iisuse, Doamne, vin la Tine,

Cu sufletul smerit și greu,

Aprinde-n mine sfânta pace

Și fă din inimă altarul Tău.

Când lumea-mi pare fără cale,

Tu fii lumina mea mereu,

Căci numai lângă Tine, Doamne,

Găsesc iubirea lui Dumnezeu.

Cristian Diaconița

7. Candela credinței

Aprinde, Doamne, candela

În sufletul meu trecător,

Să lumineze peste toate

Când vine noaptea de fior.

Să nu se stingă niciodată

Credința mea în Dumnezeu,

Ci să rămână peste vreme

Ca o lumină-n drumul meu.

Cristian Diaconița

8. Rugăciune în tăcere

În liniștea acestei seri

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și spun cu inimă smerită:

„Iisuse, nu mă părăsi.”

Tu știi durerea mea ascunsă,

Tu știi și gândul cel mai greu,

De aceea vin cu toată viața

Și o așez în mâna Ta.

Cristian Diaconița

9. La icoana Maicii Domnului

La icoana Maicii Sfinte

Aprind o candelă ușor,

Și cer în taină mijlocirea

Pentru al meu suflet călător.

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei ce Te cinstesc,

Și du-ne către Fiul Tău,

Spre cerul cel dumnezeiesc.

Cristian Diaconița

10. Crucea vieții

Când crucea vieții este grea

Și drumul pare fără sfârșit,

Privesc spre Crucea lui Hristos,

Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.

Atunci găsesc putere iarăși

Să merg cu sufletul curat,

Căci El ne spune prin iubire:

„Nu te teme, Eu te-am chemat.”

Cristian Diaconița

11. Doamne, rămâi cu mine

Doamne, rămâi mereu cu mine

Când zorii vin, când noaptea cade,

Când am lumină în privire

Și când mă cuprind multe griji.

Nu mă lăsa să pierd cărarea

Ce duce către cerul Tău,

Ci ține-mi sufletul aproape

De sfântul Tău nume mereu.

Cristian Diaconița

12. Nădejde

Când toate par că se destramă

Și omul nu mai vede-un drum,

Eu mă încred în Dumnezeu,

Căci El mă poate ridica.

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția ei deșartă,

Ci Domnul care ține viața

Și-mi poate lumina cărarea.

Cristian Diaconița

13. Hristos și pacea

Acolo unde este Hristos

Se naște pacea în suflet,

Iar inima ce Îl primește

Nu mai rămâne fără rod.

Iisuse, fă-mi și mie inima

Un loc curat pentru iubire,

Să pot să duc în lumea aceasta

Lumina Ta și-a Ta sfințire.

Cristian Diaconița

14. Întoarcerea

Am rătăcit prin multe drumuri,

Dar astăzi iarăși Te-am găsit,

Iisuse, Tu m-ai chemat acasă

Și sufletul mi-ai liniștit.

Primește-mă cu milă, Doamne,

Nu după câte am greșit,

Ci după marea Ta iubire

Și harul Tău nemărginit.

Cristian Diaconița

15. Înaintea altarului

În fața sfântului altar

Îmi plec genunchii în tăcere,

Și simt cum sufletul se umple

De pace, har și mângâiere.

Biserica devine casă

Pentru un suflet apăsat,

Iar rugăciunea se ridică

Spre Dumnezeu Cel minunat.

Cristian Diaconița

16. Glasul Evangheliei

Când Evanghelia răsună,

Aud chemarea lui Hristos:

„Veniți la Mine, cei ce sunteți

Osteniți și apăsați.”

Cuvântul Lui îmi este hrană,

Lumină pentru orice zi,

Și mă învață să iubesc

Și să trăiesc pentru cei vii.

Cristian Diaconița

17. Bucuria Învierii

Hristos a înviat din moarte,

Iar piatra nu L-a mai oprit,

Și peste lumea cea cuprinsă

De teamă, viață a răsărit.

Să cânte cerul și pământul,

Să cânte omul credincios:

„Moartea nu are ultimul cuvânt,

Căci a-nviat Iisus Hristos!”

Cristian Diaconița

18. Betleem

În Betleem, în noaptea sfântă,

O stea străluce peste sat,

Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,

De îngeri fiind înconjurat.

Păstorii vin cu bucurie,

Magii Îi aduc daruri sfinte,

Iar lumea primește Lumina

Vestită de profeții sfinți.

Cristian Diaconița

19. Îngerul păzitor

Îngerul meu, trimis de Domnul,

Păzește-mi pașii zi de zi,

Ferește-mi sufletul de rău

Și-nvață-mă spre bine a privi.

Când noaptea vine peste mine,

Rămâi aproape, înger sfânt,

Și roagă-te pentru sufletul meu

În drumul meu pe acest pământ.

Cristian Diaconița

20. Iubirea creștină

Iubirea nu răspunde răului

Cu ură și cu răzbunare,

Ci pune peste rana lumii

Balsamul sfânt al unei iertări.

Așa ne-a învățat Hristosul,

Prin viața Sa și prin Crucea Sa:

Să ne iubim unii pe alții

Și să păstrăm în noi iertarea.

Cristian Diaconița

21. Lacrima pocăinței

O lacrimă căzută-n taină

Poate spăla un suflet greu,

Când omul își recunoaște vina

Și se întoarce la Dumnezeu.

Doamne, primește pocăința

Și dă-mi putere să mă schimb,

Să las păcatul în urmă

Și către Tine să mă-ndrept.

Cristian Diaconița

22. Sfânta Liturghie

Când clopotele cheamă lumea

La sfânta slujbă în locaș,

Se umple inima de pace

Și sufletul devine mai curat.

În rugăciune stăm împreună,

Uniți prin credință și iubire,

Și Îl slăvim pe Dumnezeu

Cu inimă și mulțumire.

Cristian Diaconița

23. Sfinții

Sfinții au mers prin încercare

Cu ochii către Dumnezeu,

Și au păstrat credința vie

În orice ceas și-n orice greu.

Ei sunt lumină pentru lume,

Modele sfinte de urmat,

Și ne arată că prin Hristos

Sufletul poate fi curat.

Cristian Diaconița

24. Apostolii

Doisprezece au mers cu Domnul

Pe drumurile Galileei,

Vestind cuvântul Evangheliei

Și Împărăția lui Dumnezeu.

Au dus lumina peste lume,

Cu jertfă și cu mult curaj,

Și au vestit că Iisus Hristos

Este al lumii Mântuitor.

Cristian Diaconița

25. Petru

Petru, pescarul din Galileea,

A lăsat plasa și-a urmat

Pe Cel ce l-a chemat la viață

Și către cer l-a îndreptat.

Chiar dacă uneori s-a clătinat,

Hristos nu l-a abandonat,

Ci i-a redat credința vie

Și turma Sa i-a încredințat.

Cristian Diaconița

26. Ioan

Ioan, apostolul iubirii,

A stat aproape de Hristos,

Și a păstrat în inimă

Cuvântul sfânt și luminos.

El ne învață că iubirea

Este poruncă de la Domnul,

Și cine umblă în iubire

Rămâne-n Dumnezeu cu totul.

Cristian Diaconița

27. Pavel

Pavel a dus Evanghelia

Prin multe țări și prin cetăți,

Vestind pe Hristos cu îndrăzneală

În mijlocul multor greutăți.

N-a fost oprit de suferință,

Nici de prigoană sau de lanț,

Căci dragostea pentru Hristos

Îi era veșnică putere.

Cristian Diaconița

28. Psalmul inimii

Când sufletul meu este trist,

Ridic privirea către cer,

Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,

De nimic nu mă voi teme.”

Tu-mi dai odihnă și lumină,

Mă duci pe cărări de dreptate,

Și chiar de trec prin valea morții,

Tu ești cu mine, Doamne.

Cristian Diaconița

29. Dumnezeul meu

Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,

Tu ai creat cerul și pământul,

Și ai pus viață peste toate,

Cu înțelepciunea Ta cea mare.

Primește lauda mea smerită

Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,

Să Te caut în fiecare zi

Și să păstrez porunca Ta.

Cristian Diaconița

30. Duhule Sfinte

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Adu-mi lumină și curaj,

Curăță gândurile mele

Și fă-mi din inimă locaș.

Călăuzește-mi orice pas,

Ferește-mă de rătăcire,

Și dă-mi iubire pentru oameni,

Credință, pace și smerire.

Cristian Diaconița

31. Smerenia

Smerenia nu caută slavă,

Nici laude de la oameni,

Ci stă în liniște și slujește

Cu dragoste și cu răbdare.

Iisuse, dă-mi această cale,

Să nu mă laud cu nimic,

Ci să mă bucur când pot face

Un bine mic pentru un frate.

Cristian Diaconița

32. Milostenia

O pâine dată celui flămând

Este iubire înaintea Ta,

O haină dată celui gol

Poate aprinde o stea.

Învață-mă să văd aproapele

Și să nu trec nepăsător,

Căci orice bine făcut în taină

Se înalță către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

33. Postul inimii

Nu doar de hrană vreau să postesc,

Ci și de ură și mândrie,

De vorbe rele și de judecată,

De orice gând fără iubire.

Ajută-mă, Iisuse Doamne,

Să-mi curăț sufletul mereu,

Ca postul meu să fie jertfă

Și să mă apropie de Dumnezeu.

Cristian Diaconița

34. Iertarea

Doamne, învață-mă să iert

Pe cel ce poate m-a rănit,

Așa cum Tu ne ierți păcatul

Când ne întoarcem smeriți.

Să nu păstrez în mine ura,

Nici răzbunarea să n-o chem,

Ci să răspund cu rugăciune

Și cu iubire să înving.

Cristian Diaconița

35. Drumul spre cer

Nu știu cât este de lung drumul,

Dar știu că vreau să merg cu Tine,

Iisuse, până la sfârșit,

Pe calea care duce bine.

Să nu mă pierd în lumea aceasta,

În lucruri care pier trecând,

Ci să-mi păstrez privirea sus,

Spre cerul Tău cel luminat.

Cristian Diaconița

36. Rugăciunea mamei

O mamă își ridică glasul

Și pentru pruncul ei se roagă,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și pază sfântă peste casă.

Primește, Doamne, rugăciunea

Celui ce plânge pentru ai săi,

Și pune pace peste familie

Și dragoste între copii și părinți.

Cristian Diaconița

37. Casa creștinului

În casa unde se roagă omul

Se aprinde o lumină,

Iar icoana de pe perete

Amintește calea cea bună.

Doamne, binecuvântează casa,

Păzește-i pe cei ce locuiesc,

Și fă ca dragostea și pacea

În ea mereu să înflorească.

Cristian Diaconița

38. Duminica

Duminica este ziua sfântă,

Când clopotul ne cheamă iar,

Să mergem către casa Domnului

Cu sufletul curat și clar.

Să lăsăm grijile deoparte

Și să-I aducem mulțumire,

Căci Dumnezeu ne dăruiește

O zi de pace și iubire.

Cristian Diaconița

39. Lumina Învierii

O, ce lumină minunată

Strălucește în noaptea sfântă!

Hristos a biruit mormântul,

Iar moartea nu mai înspăimântă.

Să cântăm cu toți împreună:

„Hristos a înviat din morți!”

Și să păstrăm această veste

În inimile noastre toate.

Cristian Diaconița

40. Jertfa lui Hristos

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,

Și pentru oameni S-a jertfit,

Ca să ne dea nouă mântuire.

Iubirea Lui nu are margini,

Nici lumea n-o poate cuprinde,

Căci din Jertfa Mântuitorului

Nădejdea veșnică se aprinde.

Cristian Diaconița

41. În grădina Ghetsimani

În Ghetsimani, în noaptea grea,

Hristos Se roagă Tatălui,

Iar ucenicii dorm aproape,

În ceasul mare-al încercării.

„Facă-se voia Ta”, răsună

Din rugăciunea Celui Sfânt,

Și El primește Crucea lumii

Din dragoste pentru pământ.

Cristian Diaconița

42. Mormântul gol

Femeile vin dis-de-dimineață

Și găsesc mormântul gol,

Iar îngerul vestește lumii

Că Domnul este viu din nou.

Nu mai este moartea stăpână,

Nu mai domnește întunericul,

Căci Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul spre viață.

Cristian Diaconița

43. Înălțarea

Pe Muntele Măslinilor

Ucenicii privesc spre cer,

Iar Domnul Se înalță-n slavă

După lucrarea Sa pe pământ.

Dar nu ne lasă fără nădejde,

Ci ne trimite Duhul Sfânt,

Să ducem Evanghelia Sa

Până la marginile lumii.

Cristian Diaconița

44. Rusaliile

În ziua sfântă a Cincizecimii

Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,

Iar inimile ucenicilor

De har și foc s-au umplut.

Biserica începe să vestească

Pe Hristos Cel înviat,

Iar Evanghelia străbate lumea

Ca un soare minunat.

Cristian Diaconița

45. Cuvântul lui Dumnezeu

Cuvântul Domnului este lumină

Pentru sufletul care caută,

Este sabie împotriva răului

Și pâine pentru inima flămândă.

Când citesc Sfânta Scriptură,

Îl caut pe Dumnezeu în ea,

Și fiecare pagină mă cheamă

Să trăiesc mai aproape de El.

Cristian Diaconița

46. Împărăția Cerurilor

Dincolo de lumea trecătoare

Există veșnica Împărăție,

Unde cei ce-L iubesc pe Domnul

Vor afla pace și bucurie.

Nu aurul mă cheamă acolo,

Nici slava lumii de aici,

Ci dorul după Dumnezeu

Și viața trăită în iubire.

Cristian Diaconița

47. Judecata

Va veni o zi în care

Fiecare suflet va răspunde,

Iar toate faptele ascunse

Înaintea Domnului vor fi văzute.

De aceea vreau să trăiesc astăzi

Cu inimă curată și smerită,

Să fac bine cât încă pot

Și să cer iertare de la Domnul.

Cristian Diaconița

48. Viața veșnică

Nu pentru lumea aceasta singură

Ne-a chemat Hristos la credință,

Ci pentru viața cea veșnică,

Pentru lumină și făgăduință.

Doamne, păstrează-mi sufletul

În adevăr și în iubire,

Ca la sfârșitul călătoriei

Să aflu veșnica mântuire.

Cristian Diaconița

49. Când sunt singur

Când sunt singur, Tu ești aproape,

Când plâng, Tu vezi lacrima mea,

Când nu mai am putere-n suflet,

Tu îmi întinzi mâna Ta.

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Să cad în deznădejde grea,

Ci pune iar lumină-n mine

Și fă să crească nădejdea mea.

Cristian Diaconița

50. Laudă lui Dumnezeu

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru lumină și pământ,

Pentru viață și iubire,

Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.

Slavă Ție pentru toate,

Pentru bine și-ncercări,

Căci prin Tine, Doamne Sfinte,

Vom găsi mereu cărări.

PROLOG

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

era bun la inimă,

era foarte curios,

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

— Ion, ai dormit bine?

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

Ion nu era bogat și nici puternic.

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

Dang! Dang! Dang!

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

Ion se apropie.

— Pace ție!

— Pace și ție! răspunse străinul.

— Ești pierdut?

— Puțin.

Ion zâmbi.

— Atunci ai noroc.

— De ce?

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

Străinul râse.

— Și dacă tu ești pierdut?

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

— Atunci suntem doi.

Străinul întinse mâna.

— Mă numesc Yusuf.

— Ion.

— Sunt călător.

— Și eu.

Yusuf se uită la el.

— Tu?

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

Yusuf izbucni în râs.

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

— O să te obișnuiești.

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

---

CAPITOLUL I

Străinul de la mănăstire

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

— Vă mulțumesc, părinte.

Yusuf privi icoanele.

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

Ion zâmbi.

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

Părintele Teofan îl privi.

— Poți.

— Tot?

— Tot.

— Și turnul?

— Da.

— Și pivnița?

— Da.

— Și cămara?

Părintele se opri.

— De ce vrei să-i arăți cămara?

Ion răspunse foarte serios:

— Pentru cultură.

Yusuf izbucni în râs.

Părintele clătină din cap.

— Du-te, Ion.

Ion îl luă pe Yusuf.

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

— Pentru ce?

— Pentru cămară.

---

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

Yusuf privi icoanele cu atenție.

— Sunt foarte frumoase.

— Da.

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

Ion deveni serios.

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

Yusuf dădu din cap.

— Înțeleg.

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

Cei doi se apropiară.

Părintele observă ceva.

— Asta nu era aici.

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

Era aproape ascunsă.

Ion se apropie.

— Ce scrie?

Părintele citi:

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

Ion se uită la Yusuf.

Yusuf se uită la Ion.

— Eu sunt omul răsăritului?

Părintele nu răspunse.

Ion ridică mâna.

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

Părintele zâmbi.

— Poate.

Ion oftă.

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

---

CAPITOLUL II

Harta din clopotniță

Părintele Teofan îi conduse în turn.

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

Ion suflă praful de pe ea.

— Hapciu!

Yusuf râse.

— Ai trezit cutia.

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

Deschiseră cutia.

Înăuntru era o hartă.

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

În partea de jos scria:

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

Yusuf privi harta.

— Este o hartă veche.

— Foarte veche, spuse părintele.

Ion întrebă:

— Și ce trebuie să facem?

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

Ion privi harta.

— Părinte...

— Da?

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

Părintele începu să râdă.

— Nu.

— Am încercat.

---

CAPITOLUL III

Plecarea

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

— Luați-o cu voi.

Ion o primi cu respect.

— Vă mulțumim, părinte.

— Aveți grijă unul de altul.

— Vom avea.

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

Yusuf răspunse:

— Nu ne vom lăsa.

Ion tăcu.

Părintele îl privi.

— Ion?

— Da?

— Ai înțeles?

— Da.

— Bine.

Ion se uită la sacul cu merinde.

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

Părintele izbucni în râs.

— Mergi, fiule.

---

CAPITOLUL IV

Calul împărătesc

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

Unul era alb și liniștit.

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

Ion îl privi.

Calul îl privi.

Ion făcu un pas înapoi.

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

— De ce?

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

— Poate chiar știe.

— Atunci este periculos.

Yusuf începu să râdă.

Porniră.

După o vreme, calul lui Ion se opri.

Ion trase de frâu.

— Hai!

Calul nu se mișcă.

— Hai!

Nimic.

Yusuf strigă:

— Ce faci?

— Îl conving.

— Cum?

— Vorbesc cu el.

Yusuf se uită la Ion.

— Și înțelege?

— Până acum nu.

Ion îi șopti calului:

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

Calul porni imediat.

Yusuf râse.

— Deci ai găsit metoda.

Ion zâmbi.

— Toți avem un punct slab.

---

CAPITOLUL V

Hanul celor trei clopote

Spre seară, ajunseră la un han.

Deasupra porții erau trei clopote.

Ion sări de pe cal.

— Yusuf!

— Ce?

— Uite!

— Cele trei clopote.

— Exact!

Intrară în han.

Hangioaica îi privi atent.

— Sunteți călători?

— Da.

— Ce căutați?

Ion răspunse:

— O carte veche.

Femeia tăcu.

— Cine v-a trimis?

— Părintele Teofan.

Femeia își schimbă expresia.

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

— Pe cine?

— Pe bătrânul Ilie.

— Unde este?

— În grajd.

Ion se uită la Yusuf.

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

---

CAPITOL VI

Bătrânul Ilie

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

Când văzu harta, se ridică.

— De unde aveți asta?

— De la mănăstire.

Ilie oftă.

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

Yusuf întrebă:

— Ce știți despre hartă?

— Știu că duce spre o cetate veche.

— Și cheia?

Ilie scoase o cutie.

În ea se afla o cheie.

— Aceasta este prima.

Ion o privi.

— Și celelalte?

— Una este ascunsă în munți.

— Iar a treia?

— Într-o cetate părăsită.

Ion oftă.

— Nu putea fi una lângă fântână?

Ilie râse.

— Nu.

— Am întrebat.

---

CAPITOL VII

Furtuna

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

Pe la prânz, cerul se întunecă.

Vântul începu să sufle.

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

— O văd!

— Trebuie să găsim adăpost!

— Unde?

— Nu știu!

— Atunci suntem în aceeași situație!

Ploaia începu.

Cei doi găsiră o peșteră.

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

Pe pereți erau picturi vechi.

Cruci.

Clopote.

Și un drum desenat.

Ion se apropie.

— Yusuf...

— Da?

— Cred că am găsit următorul indiciu.

În acel moment se auzi un zgomot.

Ion încremeni.

— Ce a fost?

Zgomotul se auzi din nou.

— Urs? întrebă Ion.

— Nu.

— Lup?

— Nu.

Din întuneric apăru un călugăr.

Ion sări înapoi.

— Maica Domnului!

Călugărul îl privi calm.

— Pace vouă.

Ion puse mâna pe inimă.

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

Călugărul începu să râdă.

---

CAPITOL VIII

Călugărul Damian

Călugărul se numea Damian.

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

— Știu legenda cărții, spuse el.

Yusuf îl întrebă:

— Unde este?

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

Ion oftă.

— Iar nu este aur.

— Nu.

— Bănuiam.

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

Acolo se afla o ușă de piatră.

Pe ușă erau trei semne:

clopotul, crucea și steaua.

— Aveți nevoie de trei chei.

Ion scoase cheia de la Ilie.

— Una o avem.

Damian dădu din cap.

— A doua este în cetatea veche.

— Și a treia?

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

Ion privi harta.

— Și unde este acel loc?

Damian arătă spre vale.

— La răscrucea celor trei drumuri.

Ion zâmbi.

— Asta chiar pare ușor.

Yusuf îl privi.

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

Ion oftă.

— Nu mai spune asta.

---

CAPITOL IX

Răscrucea

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

Trei drumuri.

Unul spre nord.

Unul spre sud.

Unul spre munți.

Ion scoase harta.

— Și acum?

Yusuf arătă spre nord.

— Nord.

Ion arătă spre sud.

— Sud.

Se uitară unul la altul.

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

— Eu.

— De ce?

— Pentru că am zis primul.

— Asta nu este logică.

— Este logică românească.

Au ales drumul din mijloc.

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

Yusuf se uită la Ion.

Ion se uită la Yusuf.

— Nu spune nimic.

— Nu spun.

— Bine.

— Dar ai ales tu drumul.

— Știu.

---

CAPITOL X

Cetatea părăsită

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

Ajunseră la o cetate veche.

Zidurile erau înalte.

Poarta era deschisă.

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

— De ce?

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

Ion se uită la poartă.

— Poate au uitat să o închidă.

— Acum o mie de ani?

Ion tăcu.

— Bun argument.

Intrară.

În centrul cetății era o capelă veche.

Pe altar se afla o stea de piatră.

Yusuf o ridică.

Dedesubt era cheia.

— Am găsit-o!

În acel moment, se auziră pași.

Ion se întoarse.

La intrare se aflau trei oameni.

Era o ceată de tâlhari.

Conducătorul lor strigă:

— Dați-ne harta!

Ion șopti:

— Yusuf.

— Da?

— Am o idee.

— Care?

— Fugim.

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

---

CAPITOL XI

Urmărirea

Cei doi alergară spre cai.

Tâlharii îi urmăreau.

Ion urcă pe cal.

Yusuf urcă și el.

— Pleacă!

Caii porniră.

Drumul cobora printre stânci.

— Mai repede! strigă Yusuf.

— Încerc!

— De ce mergi atât de încet?

— Pentru că al meu este cal creștin!

— Ce înseamnă asta?

— Merge numai dacă are voie!

Yusuf începu să râdă.

Tâlharii se apropiau.

Ion observă un pod vechi.

— Yusuf!

— Ce?

— Podul!

— Trebuie să trecem!

Trecură.

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

Tâlharii se opriră.

Ion răsuflă ușurat.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Am scăpat.

Ion scoase harta.

— Și avem cheia.

— Atunci să mergem.

---

CAPITOL XII

Ultima cheie

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

Călugărul Damian îi aștepta.

— Ați găsit cheia?

Yusuf o ridică.

— Da.

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

Ion întrebă:

— Unde este?

Damian zâmbi.

— La mănăstirea voastră.

Ion făcu ochii mari.

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

— Da.

Ion se așeză pe o piatră.

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

Yusuf râse.

---

CAPITOL XIII

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

— V-ați întors.

— Da, părinte.

— Ați găsit cheia?

Ion se uită la el.

— Părinte...

— Da?

— Dumneavoastră știați unde este?

Părintele zâmbi.

— Da.

Ion rămase fără cuvinte.

Yusuf râse.

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

— Părinte!

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

— A treia cheie.

Ion aproape că se prăbuși.

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

— Știu.

— Și cheia era aici?!

— Da.

Ion se uită spre cer.

— Doamne, dă-mi răbdare.

Yusuf îl bătu pe umăr.

— Măcar am avut aventură.

Ion zâmbi.

— Asta este adevărat.

---

CAPITOL XIV

Camera ascunsă

Cei trei merseră în biserică.

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

Ion privi cele trei chei.

— Acum?

— Acum.

Prima cheie.

Clic.

A doua.

Clic.

A treia.

Clic.

Ușa se deschise.

Înăuntru era o cameră mică.

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

Coperta era simplă.

Avea o cruce.

Yusuf se apropie.

— Aceasta este cartea?

— Da.

Ion se uită în jur.

— Și unde este aurul?

Părintele îl privi.

— Ion...

— Glumeam.

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

Yusuf citi cu atenție.

Ion deveni liniștit.

— Atâta drum pentru asta...

Părintele Teofan răspunse:

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

Ion dădu din cap.

— Acum înțeleg.

Yusuf zâmbi.

— Și eu.

---

CAPITOL XV

Ultima aventură

Credeau că aventura se terminase.

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

Dang!

Ion se ridică din pat.

— Yusuf!

— Ce este?

— Clopotul!

— Poate bate vântul.

Dang!

— Nu bate vântul, spuse Ion.

Părintele Teofan intră.

— Ce se întâmplă?

Cei trei merseră spre clopotniță.

Acolo găsiră o ușă deschisă.

Înăuntru era un băiat speriat.

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

Ion îl privi.

— Pentru asta am venit?

Băiatul spuse:

— Mielul meu a intrat aici.

Yusuf începu să râdă.

— Aventura continuă.

Ion oftă.

— Să găsim mielul.

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

Ion îl scoase.

— Iată-l!

Băiatul îl luă în brațe.

— Mulțumesc!

Părintele Teofan zâmbi.

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

Ion zâmbi.

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

Yusuf râse.

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

---

EPILOG

Prietenia

Au trecut anii.

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

Ion a rămas în sat.

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

Ion îl aștepta la poartă.

— Yusuf!

— Ion!

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

— Da.

— De mănăstire?

— Da.

— De mine?

Yusuf zâmbi.

— Și de tine.

Ion se lumină.

— Dar de halva?

Yusuf începu să râdă.

— Mai ales de halva.

Ion scoase imediat o pungă.

— Știam eu!

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

Clopotele începură să bată.

Dang! Dang! Dang!

Yusuf privi mănăstirea.

— Am venit aici ca străin.

Ion îi răspunse:

— Dar ai plecat ca prieten.

Yusuf zâmbi.

— Asta este adevărata comoară.

Ion dădu din cap.

— Da.

Se făcu liniște.

Apoi Ion întrebă:

— Mergem să mâncăm?

Yusuf începu să râdă.

— Știam că vei întreba.

— După atâtea aventuri, merităm.

— Ce avem?

Ion zâmbi larg.

— Pâine, brânză, miere...

Yusuf completă:

— Și halva.

— Exact!

Cei doi intrară în mănăstire.

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

Nu aurul fusese comoara.

Nu cartea.

Nu cheile.

Nu cetatea.

Comoara fusese prietenia.

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

Se uită spre cer.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Amin.

Din clopotniță se auzi încă o dată:

Dang! Dang! Dang!

Ion ridică punga cu halva.

— Și slavă pentru asta!

Yusuf izbucni în râs.

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

SFÂRȘIT

---

MORALA

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...

Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…

Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :

,, Nu voi mormânt bogat,,

,, Cântare și flamuri

……………………………..

Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea

Deasupra-mi crengi de tei

Să - și scuture floarea…,,

La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…

,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:

- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!

O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:

,, Pătrunză talanga

Al serii rece cânt

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…,,

15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.

Îmi amintesc că era o zi de sărbătoare. Deși era decembrie, pe cer era soare,

razele băteau în geamul lângă care mama făcea sarmale. Eram atentă cum le 

înfășura în foi de viță. Ce văd pe geam, era o minune și mă zorește să ies afară 

pe prispă și să strig  toată familia, să arăt ce văd. Numai că, doar eu vedeam .

Eram mirată, revoltată, agitată că cei din jurul meu, nu înțeleg nimic din ce le 

spun eu

     -Fata mea, spune tata, fii calmă și explică ce vezi?

     -Tată, nu vezi cum plutește în aer  două bărcuțe ce trec acum peste poarta grădinii

și se apropie acum de nucul din colț? Uite cum  se leagănă în vânt și se îndepărtează 

de casa lui nenea Bănaga? Uite se pierd în zare. Tata era mai confuz ca mine. Știa că 

nu mint și nici nu pot fabula.Atinci ce se întâmplă? Era ziua de Sf. NICULAIE, cel care ne 

aduce daruri și chiar vărguțe, pentru cei nu sunt cuminți. Despre el știam mai multe, ne

povestea tata seara înainte de culcare. Acum nu-mi era clar ce s-a întâmplat și toată ziua 

am fost tristă. Tata, nici el nu a dormit bine , dar și-a  închipuit că este un semn.

Despre asta mi-a  povestit a doua zi 

     -Fata mea, în cele două bărcuțe, nu putea fi decât sf.Niculaie și îngerii lui, au venit să te 

cunoască și să te apere când va fi nevoie. Explicația tatei m-a liniștit și aproape m-a convins.

     Altfel cumse explică întâmplări care au urmat?

-Am fost înzepezită pe câmp la 15 km de casă, vântul vâjia, troienând zăpada, oprindu-mă să 

înaintez. În pădure lupii urlau, am căzut într-o groapă dar nu aveap jorță  să ies. dar am putut 

vedea întinderea albă pustie și niște umbre în urmă. Mi-am făcut o rugăciune în gând și m-am 

abandonat ...așteptând lupii să mă sfâșie. Dar o voce omenească, mă întreabă :- ce-i cu tine aici?

Nu am putut răspunde, dar m-a țârât până la cel mai apropiat sat și m-a încredințat unei localnice 

întânlite pe drum

-Dormeam, alături de fetița mea de trei ani , care mă trezește strângându-mă de mână, când deschid 

ochii, o toporișcă care se pregătea să mă lovească în cap.

-Când desnădejdea  mă îndeamnă să mă arunc în apele Dunării, doi pescari mă văd, pricep ce gânduri 

am,au venit și cu vorbe bune și sfaturi, mă trimit acasă la copii.

-Când în vizită la o vecină,am văzut într-un vas ceva ce seamănă cu brânza de vaci,am vrut să gust

vecina uimită zice: draga mea nu-i ce pare, e sodă caustică, vreau să fac săpun....

-Când ajung pe malul lacului Brateș , cu forța și cel ce voia să mă înece, trata cu un barcagiu, am fugit 

cât m-au ajutat picioarele și m-am ascuns printre călătorii din gară.

-Când sătulă de viață nu mai știam încotro s-o apuc, cineva s-a îndurat de viața mea.Sigur că am avut 

o carmă ,pe care am plătit-o, am fost iertată și am cunoscut liniștea.

Eu mulțumesc lui sf.Nicolaie, nu-i străin de poveste! 

,                             

,

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.

Unii oameni fac tot felul de pacte între ei, unele mai ciudate decât altele, seduși de tentația voluptoasă a ieșirii din rând, a repoziționări lor în raport cu ordinea universală, de exemplu, dintr-o perspectivă îngustă, de cele mai multe ori malefică. Doctorul Valeriu Mănăilă pactizase în forul său interior cu Diavolul, înlăturând posibilitatea unor complicații de natură umană, care, epistemologic vorbind, nu puteau fi sesizate aprioric și, prin urmare, nici înlăturate. Hotărâse ca până la cincizeci de ani să pună deoparte două-trei milioane de dolari, apoi să iasă la pensie. Duhul rău îl înghiontise să-și încropească, mai întâi, in cabinet particular, propietate personală, unde să-și trimită pacienții operați sau în curs de operare în cu totul alt loc, la spitalul de stat. Orice operație presupunea o perioadă de urmărire, prescriere de medicamente și de tratamente, iar serviciile acestea îi aduceau o grămadă de bani, pe lângă tariful standard de supraviețuire. Planul său era bun, dar mai avea nevoie de-o componentă strategică, constând în cultivarea unor relații de influență, care să-l apere de răutatea și de invidia semenilor. Fiind un chirurg renumit, deținea un portofoliu de pacienți, în așteptare, impresionant, printre care se numărau judecători, procurori, polițiști, avocați, oameni de presă, bancheri, miniștri, colegi medici sau asistenți. Ordonase lista după planul său în așa fel încât în mai puțin de un an rezolvase o mare parte dintre ei, pe gratis, tariful de supraviețuire rămânând valabil doar pentru „amărășteni”. Sintagma „ îți rămân dator”, venită din partea unor asemenea personaje, indica atingerea unui nivel de protecție și de control fără precedent. Practic, la nivel local, toate instituțiile erau la picioarele sale, iar la nivel central, dispunea de conexiuni extrem de puternice, capabile să înăbușe din start orice fel de amenințare. Aflase în timp real despre ancheta Parchetului, care-l viza direct, dar și despre autorii denunțurilor, și acționase în consecință. Timp de zece ani își văzuse liniștit de afacerile sale necurate, patronate de protectorul său întunecat, până în ziua aceea fatidică, de marți, când respectabilul Costică Rogoz intrase în operație și nu mai ieșise de acolo.

Costică Rogoz era un cunoscut producător de mezeluri, septuagenar, căstorit cu o femeie  mult mai tânără de cât dânsul, pe nume Cristina, care de multe ori era confundată cu fiica acestuia. Dacă viața fusese extrem de generoasă cu el în privința banilor și afacerilor, cu sănătatea se arătase mai puțin darnică, procopsindu-l cu toate bolile posibile, încât era de mirare că trăise atât.

Mănăilă o primise în cabinetul său din spital fără să pară prea încântat, rezumându-se la o scurtă strângere de mână.

- Să știi că-mi pare foarte rău, îi spuse el, nu intervenția mea l-a doborât, ci complicațiile survenite postoperatoriu!

- Dar ne-ați asigurat că nu că nu vor apărea complicații! îi reaminti femeia iritată.

Când ne-ați spus, de fapt, adevărul, domnule doctor!

Mănăilă o privise strâmb, pe deasupra ochelarilor.

- Analizele se încadrau în parametrii optimi, doamnă, iar operațiile se fac în baza acestor analize. Nu sunt, totuși, Dumnezeu!

- Dar banii i-ați luat ca și când ați fi fost!

- Nu cred că ești d-ta cea mai în măsură să apreciezi munca mea!

- Nu, dar rezultatele vorbesc de la sine! Eu v-am plătit ca să-l salvați, nu ca să-l omorâți! Ar trebui să-mi dați banii înapoi!

- Despre ce bani vorbești? se miră el, ridicându-se în picioare. E a doua sau a treia oară când te văd!

- Vorbesc despre cei o sută de mii de dolari pe care vi i-am dat cu mâna mea!

- Aiurezi, femeie!

- În bacnote de o sută! adăugase ea hotărât. Să știți că mi-am notat toate seriile! Vă previn că mă duc la Parchet!

- N-ai fi prima! Nici nu-ți închipui cât de mare este grădina lui Dumnezeu!

Procurorul, un fost pacient al doctorului Mănăilă, o invită să ia loc. Răsfoi încă o dată dosarul depus de femeie și clătină din cap.

- Îmi pare rău, doamnă, începu el, „probele”depuse de dvs. nu se susțin! Ziceți că i-ați dat o sută de mii de dolari, indicați și seriile bancnotelor, însă nu aveți pe nimeni care să confirme! Este cuvântul dvs. împotriva cuvântului lui! Mai mult, recunoașterea de dare de mită nu vă profită deloc, fiindcă aș putea să vă arestez imediat. Darea de mită este la fel de gravă ca și primirea de mită! În altă ordine de idei, n-aveți probe credibile din care să reiasă că a existat o condiționare, pe de o parte, sau că doctorul v-a obligat să mergeți la clinica sa particulară, nefiid niciun act de internare a soțului dvs. în spital anterior datei internării în clinică! Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie nu mi-a cerut bani sau alte foloase necuvenite, lucru întărit și de alți pacienți ai săi. El înțelege drama prin care treceți, dar nu mai este dispus să accepte asemenea acuzații, motiv pentru care a depus o plângere împotriva dvs., acuzându-vă de mărturie mincinoasă.

Femeia rămase cu gura căscată.

- A făcut el asta?

- Da, și îl înțeleg. Indiferent de ce parte este adevărul,, hotărârea a fost a dvs.!

- În fața morții, domnule procuror, nu prea ai de ales!

- Probabil, ca om pot să înțeleg, dar ca magistrat, nu!

- Si ce-o să-mi faceți?

Procurorul își lăsă privirea în jos încurcat.

- Stiu și eu, zise, cred că am să vă arestez pentru treizeci de zile, apoi am să trimit dosarul la instanță!

Cristina Rogoz simți un fior prin șira spinării când auzi ușa deschizându-se.