Ceas rezistent la apă în suedeză

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Et øyeblikk av oppriktighet

Et øyeblikk av oppriktighet

i stedet for farvel

la oss gi litt skjønnhet

denne siste timen.

vi har ikke endret oss

det er bare en mening

Ikke ta et ord for gitt

eller en ubetydelig gest.

Nei, vi har ikke endret oss

det er bare en tilfeldighet

Det ville vi vært uansett

og hva vi enn snakker om

vi er ikke to fremmede

Min kjærlighet.

Et øyeblikk av oppriktighet

det ville være en sublim gest

vi har mot til å innrømme det

at vi elsker hverandre.

Et øyeblikk av oppriktighet

de ville huske oss

av våre gode år

vil minne oss på denne siste timen

Et øyeblikk av oppriktighet

i stedet for farvel.

vi har ikke endret oss

det er bare en mening

Ikke ta et ord for gitt

eller en ubetydelig gest.

Nei, vi har ikke endret oss

det er bare en tilfeldighet

Det ville vi vært uansett

og hva vi enn snakker om

vi er ikke to fremmede

Min kjærlighet.

Et øyeblikk av oppriktighet

det ville være en sublim gest

vi har mot til å innrømme det

at vi fortsatt elsker hverandre

Et øyeblikk av oppriktighet

de ville huske oss

av våre gode år

vil minne oss på denne siste timen

Et øyeblikk av oppriktighet

i stedet for farvel.

Et øyeblikk av oppriktighet

det ville være en sublim gest

vi har mot til å innrømme det

at vi fortsatt elsker hverandre

Et øyeblikk av oppriktighet

de ville huske oss

av våre gode år

vil minne oss på denne siste timen

Et øyeblikk av oppriktighet

i stedet for farvel.

Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,

Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,

Ajungem la destinație

Ca să vedem acea minunăție,

Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,

Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,

Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,

Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,

Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene

Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,

Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,

Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,

Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,

La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:

Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,

Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,

Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,

În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,

Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald

Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:

Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.

Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,

...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...

Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult

Observăm pictură expresionistă,

Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,

Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,

Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă, 

Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,

Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.

În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,

Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,

Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.

Ajungem și la opera impresionistă:

Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,

Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:

Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;

Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.

Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânica noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitatea mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

The stealing old lady 

At a thrift store,

There are clothes taken, collected, browsed from any brand,

An old woman past her fifties, for she was about 70 years old, looks at the bustiers,

Cecilia's older sister, the shop owner, looks at the woman with rude gestures,

She sees her still sitting and sulking,

It's as if nothing can calm her down,

Go past the blouse racks,

She only chooses the ones with a jellyfish print,

She keeps putting and putting, stuffing in the net everything she finds,

She doesn't seem to be in a hurry,

Her movements are slow,

She does not give in under the watchful eyes

Of the store manager,

Who has got a whooping cough, admiring the picture of the bulletin,

Our old thief,

She is not embarrassed at all,

Because the heart's desire indulges it,

There was an uproar,

At one point, the shop manager asks her,

"You have heavy bags, I suspect you've been to other stores, as well?", but the funny old lady replies: "Look, this is none of your business!"

Impossible for her to accept insensitivity like this, she takes it in stride, blouse by blouse,

The old lady really looks confused,

She tells her nicely that she received many, many of them as gifts, that it was recently her name day and that is why she is loaded with those bags,

And all the seven brooches,

Which were taken from the store,

And they were forgotten a long time ago,

"Do you have any explanation for all the products you carry with you from place to place?"

"I don't know, I don't even know what my bed looks like."

"Then why did you come shopping?"

"Did I want to see something beautiful?

"Are you lying to me beautifully?"

"What does beautifully really mean?"

"Cut me some slack with this pretence, because I really get it"

"I do occasionaly forget , but I paid for everything I had to buy, I'm not the type to steal"

"If you don't recall the seven brooches, then you are prone to steal the entire store and have no idea you stole it"

"How is it possible? Do you doubt my morality?"

"What is moral in a world having forgotten to be moral?"

Bearing this question in mind, the old woman begins to remove from her purse, from her skirt, from her sleeves, from behind her earrings, from under her hat, everything she took and did not pay for.

Alright, we hope you are not going to steal next time,

As it's a pretty huge moral mistake.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Herbstnerven

Es ist Herbst, es raschelt, es ist Schlaf...

Die Bäume auf der Straße seufzen;

Es gibt Husten, Weinen, es ist leer ...

Und es ist kalt und es ist neblig.

Die Liebende, kränker, trauriger,

Auf den Straßen machen sie seltsame Gesten -

Und verlässt, aus ewigem Schlaf,

Sie fallen schwer und nass.

Ich bleibe und ich gehe und ich kehre zurück,

Und Liebende machen mich zutiefst traurig -

Ich möchte sinnlos lachen

Und es ist kalt und es ist neblig.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Amo la pioggia

Adoro la pioggia pazzesca che vuole

Cadere, ferirsi, essere solo lei

Al tavolo della stessa sala arrugginita,

Quando nessuno chiede la risposta ricevuta,

Voglio che resti!

È un richiamo ossessivo alla condivisione dei bisogni

Soprattutto che piova su di noi,

Quando gli spruzzi pesanti vanno fuori strada

Si librano nel cielo e cadono rigidi

Pazzo e nudo!

È la pioggia che cade stridula sulle finestre,

Mi siedo solo alla finestra e tuttavia assente

Quando nessuno chiede riferimento allo sguardo,

Non dico a nessuno, nemmeno a me stesso, che spero

Un sole presente!

Grandi gocce nuziali cospargono forte

Camicia da sposo, Re della Terra

Siediti da solo a tavola, sposati e parti,

Tomnatico e pesante, preso dai venti,

Baci, forgia!

Anche se piove, va tutto liscio

Con le gocce fredde mi chiama a venire,

Soprattutto per dirmi cosa vuole,

Adoro la pioggia pazzesca così com'è

Credere nel destino!

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open-space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

      continuare

Tocmai se copsese strugurii în vii ...tata a găsit un motiv să iasă din sat.

A luat un coș în mână ... hai să mergem să aducem strugurii de la via din 

Dealul Mic ...ce am văzut ? un război pierdut...în retragere ...în agonie .

Am ajuns la șoseaua ce mergea la Galați și de acolo, ajungeam la vie dar 

am rămas spectator crucit la ce se întâmplă.O parte din prizonierii fugari 

se ascundeau prin pădure, rămăsese fără mașinni, alții își aruncau și ranițile

în speranța că va scăpa cu viață Erau prinși de biruitorii ce-i fugăreau,executați 

nu de oameni de niște roboți cu ochi triști, doar că nu aveau lacrimi...Drumul 

pe care se retrăgeau în scurt timp s-a umplut de obiecte aruncate, lucruri de mare 

valoare, furate de pe unde au trecut, le-au cules sătenii după aceia. 

       La întoarcere am întânlit doi soldați , duceau un prizonier, tata imi spune -nu te uita-

apoi am auzit două focuri de armă...Pe drum am întânlit un om aproape dezbrăcat 

necunoscut, obosit și vizibil flămând, îi cere să-l ajute, o luăm spre casă pe drumuri 

ocolite și ajungem la noi acasă. Îl ospătează, se odihnește, caută haine uzate și îl sfătuiește 

cum poate ajunge la gara ferată Fulgerești. Până acolo are de mers cam două zeci de km. 

drum ferit prin pădure, apoi gara Galați. Cât au stat de vorbă am înțeles: sunt din banat, 

vreau să fug acasă, din iadul acesta nu mai scap.Tata îmi zice:Ai văzut ce face războiul 

din oameni? Da pentru mine a fost o lecție foarte dură. O lecție de istorie!!!!

. 

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

În zorii zilei sau în miez de noapte, Când sufletul plânge sau când e în fapte, Există un semn, subtil sau clar, Ce poartă cu el o poveste adâncă, în dar.

Semn de recunoștință sau semn de ghinion, Ce poți citi în linii sau într-o privire adâncă, E mereu acolo, în umbra tăcerii, Ca un mesaj al vieții, cu toate tainele ei.

Uneori e un zâmbet, uneori e o lacrimă, O îmbrățișare caldă sau o ușoară răpăire, Semn de căldură sau semn de durere, Ce poartă cu el amintiri și speranțe sincere.

În labirintul vieții, semnele ne călăuzesc, Ne îndeamnă să credem sau ne-nvață să tăcem, Fie ele semn de recunoștință sau de ghinion, Rămâne în noi puterea de a le da un sens și un rost, ca-ntr-un dans de sioni.