Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 13 decembrie 2023
Vizualizări: 715
Poezii din aceiaşi categorie
Icoana
O icoană de-i primită,
Viața ta este sfințită.
Ți-a aduce aminte mereu,
Căci ești doar cu Dumnezeu .
De te rogi privind la ea,
Domnul te va ajuta.
Este o minune care,
Ajută la fiecare.
Când icoana lăcrimează,
E semn că ea te veghează.
Maica sfântă e cu noi,
Plânge, știe de nevoi ,..
Ea ne ajută tot mereu,
Se roagă la Dumnezeu.
Tot ce face pentru noi,
E să scăpăm de nevoi.
Miros de primăvară
În nopțiile târzii și reci de primăvară
Gândindu-mă la viață ca la o povară
Mergeam agale pe un drum bătătorit
Și de lumina lunii lăsându-mă călăuzit.
În gând aveam doar imaginea ei
O zeiță de fată cu miros de tei
Și părul ca de foc
Iar zâmbetul ei te ucidea pe loc.
Era o fată cum rar vezi
Frumoasă de pică și cu ochii verzi
În jurul ei se simte miros de primăvară
Și în urma ei rămâne dragoste amară.
Ei da..voi nu!
Oameni decidenți, fiți asumați,
Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,
Bunicii voștri, mai puțin învățați,
Dar pentru țară, au dus război
Ei an de an, au construit și zugrăvit,
Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,
Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,
Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut
Din astă țară, mai totul s-a vândut,
De cei aleși, care putere-au căpătat,
Prin votul nostru, pe care l-au cerut,
Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat
Degeaba am sperat noi, în alegeri,
În președinte, senatori și, deputați,
Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,
Că după vot, noi toți, am fost uitați
Vedem, că mult se construiește azi,
Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,
Că noi am devenit în timp, bastarzi,
Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini
Plecați suntem, prin țări străine,
Ca-ici nu am putut noi, să trăim,
În țară, ne-am întoarce noi și mâine,
De ne-ar lăsa, un viitor să făurim
Dar cum să te dedici, pentru popor,
Când porțile la vamă, sunt închise,
Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,
Iar țelurile noastre, pe veci respinse
Speranța noastră, renaște, an de an,
Popor unit să fim și, demn în toate,
Să construim, să-ajungem la liman,
Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți
acasă, din străinătate!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Regretul
N-am inspirație, ci aspirație,
Vreau să trăiesc,
Vreau să incep să iubesc,
Mor încet, și nu-i bine,
Nu știu dacă mai apuc ziua de mâine.
Aceași zi, aceleași fețe,
Nu prea pare să-mi mai pese.
Suntem goi pe dinăuntru,
Și respingem un adevăr sumbru.
Nu mai știm să iubim,
Amărăciunea ne-o întărim.
Viața ne trece prin fața ochilor,
Acest adevăr noi incercam să-l ocolim.
Ține minte cât mai poți,
Regretele sunt pentru morți...
Ancăi Maria
Lungă-i viaţa şi frumoasă
Rătăcind prin norii iernii
Să ai grijă de a ta mireasă
În vacarmul gol al lumii
De va fi să+ţi fie frig vreodată
Nu uita să ai cu tine
Haina de la mama ta brodată
Fiinţe-i dragi să-i fie bine
Omului năpăstuit de trecutul dureros
Timpul tău să-i fie hrană
Iar credinţa în Hristos
În cuvânt să-ţi fie caldă
Iar ând viforul ispitelor
Va veni împotriva sorţii
Să priveşti asupra treptelor
Bucurându-ţi iar părinţii.
Liceu de George Bacovia în turcă
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Lise
Lise, - mezarlık
Gençliğimin -
Bilgiç öğretmenler
Ve zorlu sınavlar...
Ve bugün beni ürpertiyorsun
Lise, - mezarlık
Gençliğimden! –
Lise, - mezarlık
Uzun koridorlarla –
Bugün artık ben değilim
Ve canım acıyor...
Artık hiçbir şey istemiyorum -
Lise, - mezarlık
Uzun koridorlarla... –
Lise, - mezarlık
Gençliğimin -
Beni dünyaya verdin
Şiddetli dalgalarda,
Çok bıkkın...
Lise, - mezarlık
Gençliğimden!
Icoana
O icoană de-i primită,
Viața ta este sfințită.
Ți-a aduce aminte mereu,
Căci ești doar cu Dumnezeu .
De te rogi privind la ea,
Domnul te va ajuta.
Este o minune care,
Ajută la fiecare.
Când icoana lăcrimează,
E semn că ea te veghează.
Maica sfântă e cu noi,
Plânge, știe de nevoi ,..
Ea ne ajută tot mereu,
Se roagă la Dumnezeu.
Tot ce face pentru noi,
E să scăpăm de nevoi.
Miros de primăvară
În nopțiile târzii și reci de primăvară
Gândindu-mă la viață ca la o povară
Mergeam agale pe un drum bătătorit
Și de lumina lunii lăsându-mă călăuzit.
În gând aveam doar imaginea ei
O zeiță de fată cu miros de tei
Și părul ca de foc
Iar zâmbetul ei te ucidea pe loc.
Era o fată cum rar vezi
Frumoasă de pică și cu ochii verzi
În jurul ei se simte miros de primăvară
Și în urma ei rămâne dragoste amară.
Ei da..voi nu!
Oameni decidenți, fiți asumați,
Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,
Bunicii voștri, mai puțin învățați,
Dar pentru țară, au dus război
Ei an de an, au construit și zugrăvit,
Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,
Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,
Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut
Din astă țară, mai totul s-a vândut,
De cei aleși, care putere-au căpătat,
Prin votul nostru, pe care l-au cerut,
Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat
Degeaba am sperat noi, în alegeri,
În președinte, senatori și, deputați,
Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,
Că după vot, noi toți, am fost uitați
Vedem, că mult se construiește azi,
Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,
Că noi am devenit în timp, bastarzi,
Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini
Plecați suntem, prin țări străine,
Ca-ici nu am putut noi, să trăim,
În țară, ne-am întoarce noi și mâine,
De ne-ar lăsa, un viitor să făurim
Dar cum să te dedici, pentru popor,
Când porțile la vamă, sunt închise,
Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,
Iar țelurile noastre, pe veci respinse
Speranța noastră, renaște, an de an,
Popor unit să fim și, demn în toate,
Să construim, să-ajungem la liman,
Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți
acasă, din străinătate!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Regretul
N-am inspirație, ci aspirație,
Vreau să trăiesc,
Vreau să incep să iubesc,
Mor încet, și nu-i bine,
Nu știu dacă mai apuc ziua de mâine.
Aceași zi, aceleași fețe,
Nu prea pare să-mi mai pese.
Suntem goi pe dinăuntru,
Și respingem un adevăr sumbru.
Nu mai știm să iubim,
Amărăciunea ne-o întărim.
Viața ne trece prin fața ochilor,
Acest adevăr noi incercam să-l ocolim.
Ține minte cât mai poți,
Regretele sunt pentru morți...
Ancăi Maria
Lungă-i viaţa şi frumoasă
Rătăcind prin norii iernii
Să ai grijă de a ta mireasă
În vacarmul gol al lumii
De va fi să+ţi fie frig vreodată
Nu uita să ai cu tine
Haina de la mama ta brodată
Fiinţe-i dragi să-i fie bine
Omului năpăstuit de trecutul dureros
Timpul tău să-i fie hrană
Iar credinţa în Hristos
În cuvânt să-ţi fie caldă
Iar ând viforul ispitelor
Va veni împotriva sorţii
Să priveşti asupra treptelor
Bucurându-ţi iar părinţii.
Liceu de George Bacovia în turcă
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Lise
Lise, - mezarlık
Gençliğimin -
Bilgiç öğretmenler
Ve zorlu sınavlar...
Ve bugün beni ürpertiyorsun
Lise, - mezarlık
Gençliğimden! –
Lise, - mezarlık
Uzun koridorlarla –
Bugün artık ben değilim
Ve canım acıyor...
Artık hiçbir şey istemiyorum -
Lise, - mezarlık
Uzun koridorlarla... –
Lise, - mezarlık
Gençliğimin -
Beni dünyaya verdin
Şiddetli dalgalarda,
Çok bıkkın...
Lise, - mezarlık
Gençliğimden!
Alte poezii ale autorului
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Nu m-ai visat...
Nu m-ai visat, dar eu eram acolo,
În liniştea ce-ţi înflorea pe frunte,
Ca un ecou tăcut venind spre tine,
Dintr-un abis ce nu mai are munte.
Sub pielea ta mi-am rătăcit conturul,
Şi nici nu ştiu că sunt din tine rupt,
Că-n ochii tăi mi-am regăsit azurul,
Și fericirea pentru care lupt.
Dar nu-i mai spune ierbii că nu-i verde,
Nici clipei, că în noi s-a înnoptat,
Căci tot ce arde tainic şi se pierde,
În veşnicie este transformat.
Mă vei visa sub ramuri dezvelite,
Acolo unde vântul este treaz,
Cu ochii ninși, cu mâinile cernite,
Și inima învăluită în necaz.
Şi dacă plânsu-mi va veni să ceară,
Un semn, o mângâiere, un sărut,
Apropie-te încet, și cu sfială,
Mă prinde-n brațe ca la început.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Nu m-ai visat...
Nu m-ai visat, dar eu eram acolo,
În liniştea ce-ţi înflorea pe frunte,
Ca un ecou tăcut venind spre tine,
Dintr-un abis ce nu mai are munte.
Sub pielea ta mi-am rătăcit conturul,
Şi nici nu ştiu că sunt din tine rupt,
Că-n ochii tăi mi-am regăsit azurul,
Și fericirea pentru care lupt.
Dar nu-i mai spune ierbii că nu-i verde,
Nici clipei, că în noi s-a înnoptat,
Căci tot ce arde tainic şi se pierde,
În veşnicie este transformat.
Mă vei visa sub ramuri dezvelite,
Acolo unde vântul este treaz,
Cu ochii ninși, cu mâinile cernite,
Și inima învăluită în necaz.
Şi dacă plânsu-mi va veni să ceară,
Un semn, o mângâiere, un sărut,
Apropie-te încet, și cu sfială,
Mă prinde-n brațe ca la început.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.