Sfârşit …

Am dus poveri din ce în ce mai grele,

Iubire - le-am numit și le-am purtat tăcut,

Crezând că rana se va vindeca cu ele,

Dar mult mai aprig parcă am zăcut.

Acum învăț, târziu și fără grabă,

Că nu orice durere e destin,

Că uneori salvarea, mai degrabă,

E să te pierzi de tot, să fii străin.

Și dacă-mi va rămâne doar tăcerea,

Ca martor mut al unui drum greșit,

O voi primi, și nu regret durerea,

Ci numai faptul că voit te-ai rătăcit.

Te port ca pe-un verdict fără apel,

Ca pe-o sentință scrisă-n sânge,

Iar noaptea mă-nvelesc cu cer,

Sub steaua noastră care plânge.

Nu te mai chem, dar nici nu pleci,

Ești ca un fum în ochii-mi obosiți,

Și când asupra mea te-apleci,

Cu umerii de stele sprijiniți,

Simt brusc cum crește-n mine un spital,

Cu paturi reci și fișe cu-al tău nume,

Iar eu, un ultim cadru medical,

Ce diagnostic nu-ți mai poate pune.

Chiar dacă totul astăzi e normal, 

Va fi curând o noapte sângerie, 

În care-mi las salutul cordial, 

Și-ntreaga inimă pustie. 

Nu spuneți nimănui ce ați văzut, 

Citiți ce-am scris, într-un fotoliu, 

Că ieri, smerit, în poartă v-am bătut, 

Și v-am lăsat scrisoarea mea de doliu. 

Vă cer la toți să râdeți nebunește, 

Să nu vă pese că încă unul a sfârșit,

Sunt inutil, dar poezia mea trăiește, 

În omul trist, și-n cel îndrăgostit. 

Uitați, uitați de tot, cuvintele ce-am spus, 

Lăsați-mi drumul, cum îl știți, pustiu,

Fiindcă-am primit mesaj, de undeva, de sus, 

Că încă mi-e sortit, ca vouă să vă scriu. 

În mine plouă invers, până-n carne,

Cu stropi de gând și reci fiori, 

Și-mi port umbrelele drept arme, 

Deși cu lacrimi umplu aceiași nori. 

Îmi trec prin sânge semne fără nume,

Ca niște hărți spre nicăieri precise,

Mă caut printre lucruri vagi, postume, 

Și-mi reînvii tristeți demult ucise. 

Rămân atent la zgomotul din mine,

La liniștea ce urlă întruna dinăuntru,

Și merg târâș spre alte lumi străine, 

Arând cu coatele întreg pământul. 

În brațe-mi cade noaptea ca un leș smolit, 

Și brusc întreg pământul un altar devine, 

Pe aceeași cruce ca Iisus m-am răstignit, 

Să șterg păcatele părinților prin mine. 

Am învățat lumina,

Să-ți fie adăpost,

Când umbrele se-adună,

În traiul tău anost. 

Am prins din cer o rugă,

Și ți-am țesut-o-n vis,

Să-ți fie noaptea blândă,

Așa cum ți-am promis. 

Iar dacă-n zori de taină,

Te va atinge-un dor,

Să știi că-s eu, iubito,

Un astru privitor.

Și am rugat tăcerea,

Să-ți fie freamăt lin,

Să-ți legene ființa,

Cu brațe de senin.

Am strâns din stele calde,

O pulbere de dor,

Să ți-o presor pe pleoape,

Când visul ți-e ușor.

Iar vântului i-am spus,

Cu adierea-i lină,

Să îți atingă părul,

Și fața cristalină.

Ca-n fiecare clipă,

Când inima ți-e grea,

Să simți cum te cuprinde,

O mână ca a mea.

În palma dimineții,

Lăsat-am al tău nume,

Ca roua să ți-l poarte,

Pe liniștea din lume.

Am îmblânzit amurgul,

Să-ți fie umbră vie,

Să-ți coase peste umeri,

O caldă veșnicie.

Și-am scris pe cer cu stele,

Un legământ tăcut,

Să-ți fiu, din depărtare,

Aproapele pierdut.

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

Iubirea mea nu-i cântec dulce,

Nici rouă blândă pe petale,

E-un aprig foc făcut să urce,

Să mistuie tristețile din cale.

Iubirea mea nu-i cer de ploaie,

Nici țărm de vânturi măturat,

E-o inimă în vâlvătaie,

Cu sângele din ea învolburat.

Iubirea mea nu-i drum uşor,

Nici pas domol pe iarbă moale,

E-un hău adânc, ameţitor,

Ce-mi frânge zborul în spirale.

Iubirea mea nu-i vis curat,

Nici linişte de mănăstire,

E dor nebun, neîndurat,

Ce naşte viaţă din pieire.

Iubirea mea nu-i colţ de rai,

Nici pace stinsă-n rugăciune,

E hrana vie ce mereu o ai,

Când ai rodit deșertăciune.

Iubirea mea nu-i zbor uşor,

Nici aripă ce lin te poartă,

E fulger crud, pătrunzător,

E-o veșnică iubire fără soartă.

Mai târziu sau poate prea târziu

Timpul se scurge lăsând sufletul pustiu

Mai târziu cafeaua din ceașcă se răcește

Iar dorul de luceferi se risipește

Mai târziu ziua se preface în noapte

Stelele devin doar niște șoapte

Mai tarziu începe să nu-ți mai pese

Și e prea târziu să repari ceva ce se rupsese

Mai târziu oamenii îmbătrânesc

Iar amintirile încet, încet pălesc

Mai târziu uiți tot ce-ai simțit

Iar dragostea nu mai e cum ai iubit

Mai târziu clipa nu se mai întoarce,

Și visul neîmplinit adânc te arde

Mai târziu inima nu mai așteaptă,

Și dragostea devine o poartă închisă, uitată.

Mai târziu nu mai ești cine ești,

Iar mâine s-ar putea să nu te mai regăsești

Mai târziu nu mai iubești la fel

Sau e prea târziu să mai fie altfel

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Timpul, mereu mă aleargă,el vrea trecutul să mi-l spargă… Dar, trecutul sunt eu și-l port cu mine, în mine mereu….Timpul nu-mi este prieten iar, vina lui nu se prescrie :

Fac un popas printre cioburi de lumină

Caut neputincios prin beznă a mea vină

Timpul neiertător, uitându-se la ceas

Îmi fură cuvântul ce-l mai aveam de spus

Fără drept de apel , mă izgonește-n apus

Când pe cer nici o stea nu se mai vede

Și el, coboară a nopții rece lespede…

Eu întreb și mă întreb, vina oare se poate vinde…?

Timpul nu-mi este prieten…

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.