Călătorul
Mă plimb mereu fără vreun scop,
Şi fac risipă de noroc,
Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,
Şi fac pământului degeaba umbră.
Străbat cărări nicicând umblate,
Itinerarii lungi cărând în spate,
Fac hărţi din scoarţă de alun,
Şi le arunc la un sfârşit de drum.
Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,
Prin faţă clipele-mi trec rânduri,
Doar una pare să mai stea,
Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.
În aer simt mirosul morţii,
Rămân la învoiala sorţii,
Nimic din mine nu mai vrea nimic,
Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 28 septembrie 2023
Vizualizări: 608
Poezii din aceiaşi categorie
CONVERSAȚIE POETICĂ
Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea
" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?
" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și din regăsiri de sine. "
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Durere sau Neliniște?
Ceva mă apasă tare,
Să fie oare un sentiment vechi
Pierdut prin chin și durere
Sau este o altă parte din inimă care moare?
Fiecare propoziție sfârșește
Ca o simplă întrebare,
E vina mea
Sau dorul a început să doară mai tare?
Neliniștea o confund cu durerea.
M-am pierdut,
M-am regăsit,
M-am înecat
Și am murit,
Spune-mi tu, m-ai regăsit?
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Să trecem..pragul!
Mai am un pas și las în urmă
Un an pe care-l vreau trecut,
Îl simt cum mă apasă-n spate
Și vreau să uit ce m-a durut
Voi încerca să-mi fac bilanțul
S-adun, să scad, să pun egal,
Iar unde dă cu semnul minus
Să corectez mai des, nu anual
Este sfârșit și început de an
Și gândul zboară spre viitor,
E timp la împăcare și iertare
Și la speranță în anul următor
Acum vom trece cu toții pragul
În anul "24, ce-l vrem cu bani,
Să ne urăm unii la alții sănătate
Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!
CONVERSAȚIE POETICĂ
Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea
" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?
" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și din regăsiri de sine. "
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Durere sau Neliniște?
Ceva mă apasă tare,
Să fie oare un sentiment vechi
Pierdut prin chin și durere
Sau este o altă parte din inimă care moare?
Fiecare propoziție sfârșește
Ca o simplă întrebare,
E vina mea
Sau dorul a început să doară mai tare?
Neliniștea o confund cu durerea.
M-am pierdut,
M-am regăsit,
M-am înecat
Și am murit,
Spune-mi tu, m-ai regăsit?
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Să trecem..pragul!
Mai am un pas și las în urmă
Un an pe care-l vreau trecut,
Îl simt cum mă apasă-n spate
Și vreau să uit ce m-a durut
Voi încerca să-mi fac bilanțul
S-adun, să scad, să pun egal,
Iar unde dă cu semnul minus
Să corectez mai des, nu anual
Este sfârșit și început de an
Și gândul zboară spre viitor,
E timp la împăcare și iertare
Și la speranță în anul următor
Acum vom trece cu toții pragul
În anul "24, ce-l vrem cu bani,
Să ne urăm unii la alții sănătate
Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!
Alte poezii ale autorului
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Vibrații...
Sub mângâierea ta tresare carnea de pe os,
Iar inima plângând se dă de ceasul morții,
Sărutul de pe buze devine brusc nervos,
Și alergă-n jos pe coapse hăituind emoții.
Mă biciuie privirea ta ca pe un sclav fugit,
Și-n capul meu dansează trandafiri și stele,
Alerg cu ochiul pe sânu-ți alb și-nmugurit,
Și mă aștern precum un fulg pe a sa piele.
Sunt condamnat în închisoarea ta pe veci,
Îmi ispășesc pedeapsa spânzurat de pleoape,
Ca să te văd sub luna albă cum firavă treci,
Ducându-ți sânii mici din stele să se adape.
De aș putea reda în simfonii ori lungi balade,
Cum cântă carnea crudă și sângele fierbinte,
Ar înflori subit nisipul, deșertul ar da roade,
S-ar despuia pădurea și-ar freamăta cuvinte.
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă în frâu neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Vibrații...
Sub mângâierea ta tresare carnea de pe os,
Iar inima plângând se dă de ceasul morții,
Sărutul de pe buze devine brusc nervos,
Și alergă-n jos pe coapse hăituind emoții.
Mă biciuie privirea ta ca pe un sclav fugit,
Și-n capul meu dansează trandafiri și stele,
Alerg cu ochiul pe sânu-ți alb și-nmugurit,
Și mă aștern precum un fulg pe a sa piele.
Sunt condamnat în închisoarea ta pe veci,
Îmi ispășesc pedeapsa spânzurat de pleoape,
Ca să te văd sub luna albă cum firavă treci,
Ducându-ți sânii mici din stele să se adape.
De aș putea reda în simfonii ori lungi balade,
Cum cântă carnea crudă și sângele fierbinte,
Ar înflori subit nisipul, deșertul ar da roade,
S-ar despuia pădurea și-ar freamăta cuvinte.
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă în frâu neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.