Călătorul

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Oameni decidenți, fiți asumați,

Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,

Bunicii voștri, mai puțin învățați,

Dar pentru țară, au dus război

Ei an de an, au construit și zugrăvit,

Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,

Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,

Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut

Din astă țară, mai totul s-a vândut,

De cei aleși, care putere-au căpătat,

Prin votul nostru, pe care l-au cerut,

Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat

Degeaba am sperat noi, în alegeri,

În președinte, senatori și, deputați,

Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,

Că după vot, noi toți, am fost uitați

Vedem, că mult se construiește azi,

Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,

Că noi am devenit în timp, bastarzi,

Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini

Plecați suntem, prin țări străine,

Ca-ici nu am putut noi, să trăim,

În țară, ne-am întoarce noi și mâine,

De ne-ar lăsa, un viitor să făurim

Dar cum să te dedici, pentru popor,

Când porțile la vamă, sunt închise,

Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,

Iar țelurile noastre, pe veci respinse

Speranța noastră, renaște, an de an,

Popor unit să fim și, demn în toate,

Să construim, să-ajungem la liman,

Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți

acasă, din străinătate!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Citesc

Dar aceasta citire-i

Destinata recitirii

Scriu

Dar aceasta scriere-i

Destinata amintirii

Traiesc

Dar aceasta traire-i

Destinata uitarii

Iubesc

Dar aceasta iubire-i

Destinata mortii

Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:

Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.

Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.

Din ale tale greseli, din care iubirile uneori

"cu ochii treji"

Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile

Nefăcute cu tine, vorbind de el,

Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte

Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...

Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"

Care deseori se caută prin nopţile pierdute.

Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.

Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.

Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.

Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.

E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu  știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…

Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.

Am iubit o mască... ce frumos mințea,

Un surâs de ceară, ochi fără durere,

Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,

Ascundeam sub pernă lacrimile mele. 

Am iubit o mască... i-am făcut altar,

Aprinzând în gânduri lumânări de vis,

Însă ceara scursă, devenea coșmar, 

Iar lumina noastră se scurgea-n abis. 

Am iubit o mască... i-am jurat să fiu, 

Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,

Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,

Răsăream nostalgic ca o dimineață. 

Am iubit o mască... o iubesc și-acum,

Am lăsat în spate tot ce n-am aflat, 

Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum, 

Și-am  iubit orbește, până m-am uscat. 

Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,

Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,

O credeam icoana sufletului meu, 

Și-o slăvea întruna inima-mi cernută. 

Am iubit o mască... poate n-a fost ea,

Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,

Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa, 

Ca o primăvară fără flori și frunze. 

Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,

Când îmi citeai fiind copil,

Și cum stăteam în poala ta cuminte,

Strângând la piept păpușa de vinil.

Și-acum îmi pare printre rânduri,

Că îți zăresc privirea blândă,

Și mă scufund ades în gânduri,

Și mă întreb ce vrea s-ascundă.

Mai dau încet o pagină la carte,

Un basm cu fete împărătești,

Și simt cum inima mocnit mă arde,

Căci parcă tu măicuță mi-l citești.

În tăcerea ce curge domol,

Țin inima-n palme de ceară,

Pe buze, o șoaptă, respiră ușor, 

Sfârșind într-un zumzet de seară.

Te simt în lumina difuză,

În freamătul scos de perdea,

În gândul venit de la muză, 

Ce încă-n tăcere mă vrea.

Îți port amintirea pe pleoape,

Clipind ca o mângâiere de vânt,

Iar pașii mi-i duc peste ape,

Pribegind, tristețea mi-o cânt.

Mi-e gândul un fulg de zăpadă,

Pe care-ai căzut, tremurând,

Ca o floare de gheață prea caldă, 

Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Peste codri toamna trece,

Lasând frunze moarte-n urmă,

Alungată de-un vânt rece,

Şi de norii plini de brumă.

Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,

Din el cad fulgi albi şi mici,

Stau pisoii strânşi covrig,

După sobă la bunici.

A îmbrăcat pământul haina,

Cea pufoasă, albă, moale

I-a croit-o Zâna Iarna

Din fulgi, ţurţuri şi petale.

Au ieşit copii afară,

Trăgând săniile-n sus,

Şi din strâmta ulicioară,

 Au făcut un derdeluş.

Unii mai cuminţi şi buni,

Omul de zăpadă fac,

Îi pun ochii din cărbuni,

Şi-n loc de palton un sac.

Alţii bulgări construiesc,

Fac muniţii din zăpadă,

Inamicul îl pândesc,

Şi-l atrag în ambuscadă.

Negreşit războiu începe,

Zboară bulgări de omăt,

Iară una dintre cete,

A început să dea-ndărăt.

Soarele cu faţa albă,

Ascuns după norii grei,

Aruncând o rază caldă,

Râde-n hohote de ei.

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.