LUMINA DE DIMINEAȚĂ

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

SEMNAL SLAB

Lumea pornește greu dimineața,

ca un sistem vechi

plin de ferestre deschise

pe care nimeni nu la mai închide.

Oamenii merg cu privirea în jos,

derulând vieți

care nu le aparțin,

căutând sens

într-un ecran rece.

Ne spunem „este OK”

fără să ne verificăm sufletul,

parole scurte

pentru conversații lungi

pe care nu le avem.

Timpul nu mai curge,

iubirea se fragmentează în drafturi,

iar tăcerile -

singurele mesaje fără filtru.

Închid ecranul încet,

nu ca să dispar,

ci ca să aud din nou

respirația

pașii inimii.

Și pentru câteva clipe

semnalul slab

devine suficient

ca să știu că sunt aici.

Sub cerul adânc al Galileei,

printr-o fereastră deschisă

a pătruns lumina.

Nimeni nu a văzut

cum ai primit vestea,

dar toți au simțit

tăcerea din inima ta.

Nu ai căutat cuvinte mari,

nu ai cerut înțelegere

pentru taina ce se petrecea.

În tine, Dumnezeu s-a făcut om,

iar tu, Maică,

te-ai făcut pământul care naște.

Ai umblat prin lume

fără a căuta slavă,

ci doar mângâiere

pentru fiecare suflet rănit.

Făcută din iubire pură,

din durerea ce naște viață,

ai fost umbra liniștită

a unui timp nesfârșit.

Pe cruce,

împărtășind cu Fiul tău

fiecare cuvânt mut,

ai cunoscut adâncul chin,

dar și iubirea

care trece dincolo de moarte.

De atunci,

nu mai există părți tăcute ale lumii.

Căci tu, Maică, ai devenit ecoul

care răsună în fiecare colț

al acestei lumi frânte.

În brașele tale,

cu fiecare pas al tău,

lumea învață din nou

că iubirea nu cunoaște sfârșit.

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

E dimineața cu soare-nșelător

Și vremea destul de răcoroasă,

Nu știu deloc cu ce să mă-mbrac

Că s-a anunțat a fi o zi ploioasă

Deschid fereastra cât mai larg

Să văd lumea pe ea ce poartă,

Privesc la cerul presărat cu nori

Și-mi pun veston și iau o gheată

Mă uit la orologiul din perete

Care indică ora șapte jumatate,

Spun Tatăl Nostru și mă-nchin

Cerând iertare și ceva sănătate

În grabă mare servesc micul dejun

Și strig către soție să se trezească,

Beau rapid o ceașcă mică de cafea

Și nu uit să-i spun să se grăbească

Cobor pe scări și îmi salut vecinii

Pornesc mașina și-ncep s-aștept,

Până apare Ea, mereu cu-ntârziere

Și cu viteză spre servici mă-ndrept

De luni și până vineri și ani buni

Eu dimineața spun să se grăbească,

Dar ce să faci când dulce-i somnul

Iar de o cert, începe să zâmbească!

Stau întins pe malul apei

Și mă bate briza mării,

Vai cât este de frumos

Chiar și la sfârșitul verii.

Am plecat de la răcoare

De sub vârful Pietricica,

Poate fur un pic de bronz

Că la aur...șansa-i mică.

Valu-mi vine pân' la glezne

Și aduce alge, scoici, nisip,

Simt cum ceva mă izbește

Când mă uit, văd că-i..un șip.

Dinspre mare către plajă

Vine-un sunet de vapor,

Iar un om cu gura mare

Strigă..îmbarcarea domnilor.

Vasul pleacă în croazieră

Însoțit de-un stol de pescăruși,

Care-ți fură chiar din palmă

Și pe harță parcă-s..puși.

Soarele mă frige tare

Și pe burtă și pe cap,

Încerc gura cu o bere

De arsură poate scap.

Se aude-un megafon

Ce ne cheamă la spectacol,

Vine-o tanti cu porumbul

Cică-i din terenul ei agricol.

Nu mai stau deloc pe gânduri

I-au porumbul și biletul,

Număr restul din buznare

Și constat că-i mic bugetul.

Îmi pun ochelari pe nas

Și citesc atent de pe bilet,

Populară, pop și cu manele

Și Romică cu Palade..în duet.

Vine seara, plec la cazare

Să mănânc ceva în grabă,

M-aș întinde pentr-o oră

Dar nu pot se cântă-arabă.

Ora a venit pentru spectacol

Îmi pun pantaloni și un tricou,

Pentru noapte când e rece

I-au cu mine și-un sacou.

Nu vă spun ce show a fost

Și doar c-a făcut toți banii,

Pe la două vin spre casă

Puțin trist că se duc...anii!

Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,

Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,

Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,

Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.

Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,

Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,

Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,

Și toamna ostenită se așază în sicriu.

Apocaliptic dansează frunze pe alee,

Iar dansul nebun, e un dans de femeie,

Pământul duhnește a reavăn și moarte,

Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.

Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,

E întuneric în jur iar ochiul mă doare,

Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,

Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.

A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,

Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...

Lumina zilei o primim de Sus

Trimisă când soarele răsare,

E dimineață și rugă înălțăm

S-avem și azi pâine și sare

Părinții zi de zi se duc la muncă

Să câștigăm s-avem ceva pe masă,

Copiii merg la grădi și la școală

Bunicii singuri ne așteaptă-acasă

Pe înserat familia se reunește

După o zi cu bune și chiar rele,

Bunica, mama cina pregătește

Și toți vorbim câte-n lună și-n stele

Bunicul ne ridică pentru rugăciune

Și mulțumește pentru tot ce-avem,

Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm

Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm

Când masa de bunătăți este golită

Cu toții începem ziua să o povestim,

Unii la alții ne spunem cum a fost

Și în final spre dormitoare o țâșnim

Pe fir se-așează o nouă zi de muncă

Sau e duminică și-i mare sărbătoare,

Când pașii se îndreaptă către biserică

Să căpătăm iertare și binecuvântare

.........................................

E zi sau săptămână, lună sau an

E viața noastră toată pe pământ,

Sunt ei bunicii, părinții și copiii

Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!

Emotii primitive

Rascolindu-mi creierul acid

De-atata ura, de atata greu

Pare-mi-s-a sfarsit

Si totusi, incercarea

Cea care 

dand tarcoale zi de zi, 

sperantei esuate, timpurii

Pasea cu grija, totusi ferma

Avea sa vina iute in sute, mii

de proprii forme, feluri de a fi

In ganduri boeme, 

Stramutate-n zeci de cutii

Deschise pentru-un nou a fi

Un gand trufas ma coplesea

Si tot ce mie imi parea

Mai ieri un vis, de neatins

Calcand emotii, mari trairi

Urmandu-mi propriile simtiri

Lasand in urma mea,

Istorie si-un dor imens, intens

Si tot ce ieri parea de neatins

Azi devenea ambiguu, opac simt

Cutiile-si zambeau mutual

In lunga lor calatorie

Simtind ca totul va fi nou

Si pentru ele, pentru mine

Zicand armonios in cor:

- Esecul nu mai e cu tine!

Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹

Probabil te-ai întrebat cine este în spatele vieții?

Sau dacă există cumva temuta moarte,

Despre care se vorbește cu teamă!?

Daca da,ei bine îți pierzi vremea!

Acum,există doar viața aceasta blestemată!

Frumoasă sau nu, viața se vrea trăită oricum!

Noi creștinii nu credem in moarte,

Chiar dacă viața doare,

Iar oamenii știu cu toții că tot ce naște dispare,

Că ziua face loc nopții,

Iar Nimicul,Efemerul apare să Fure tot ce poate, mișelul,

Te fură pe tine cu tot neamul,

Pe mine,pe orișicine chiar și pe Obraznicul care spune că el e Ateul ce știe misterul lumii prezente,

Bietul de el nevăzând că-și trăiește ultimele clipe bete...

Ca să dispară etern nemurind,

Martorul chinului veșnic fiind,

Ne spun cuminți și blânzi

Ai lui Hristos Sfinții Părinți!

(17 februarie-5martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)