LUMINA DE DIMINEAȚĂ

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

Nu toate alegerile

se fac la răscruci vizibile.

Unele se întâmplă

în interior

unde hărțile sunt nesigure

și drumurile nu poartă nume.

Am măsurat distanțe

între ce pot fi

și ce mi-e teamă să devin,

între plecare ca reflex

și rămânerea ca asumare.

Există locuri

din care nu pleci,

ci le porți cu tine -

o tăcere,

o promisiune nespusă

un adevăr care cere timp.

Opțiunea nu a fost un gest mare,

ci o înclinare aproape invizibilă

a inimii

spre ce nu era sigur,

dar era al meu.

Așa am învățat

că geografia nu înseamnă spațiu,

ci sens,

iar direcția nu se caută

pe hartă,

ci în felul în care rămâi.

Zori de viață se strecoară tăcut,

ca o șoaptă de lumină pe piele,

își așază parfumurile între respirații,

iar aerul tremură,

simțindu-ne aproape.

Pământul se deschide sub pași,

ca o inimă vie care așteaptă atingerea.

Iarba se arcuiește, tremurând,

în timp ce mugurii izbucnesc

ca niște șoapte verzi,

pregătite să ne cucerească.

Soarele strecoară lumina lui caldă,

mângâie frunza, piatra, apa

și parcă ne mângâie pe noi,

într-un gest tăcut,

fără nevoie de cuvinte.

Ploaia vine blândă,

adună praful din drum,

spală oboseala,

iar parfumurile primăverii

ne învăluie ca un sărut

al lumii asupra trupului nostru.

Ne apropiem de copaci,

atingem scoarța lor rugoasă,

simțind mugurii tremurând,

ne pierdem în verdele crud

și auzim cum inima naturii bate

în ritmul propriei noastre bătăi.

Renașterea lumii nu cere, nu judecă,

doar iubește,

iar noi, răspunzând,

ne topim în vânt, în apă, în lumină,

suntem o singură tușă

pe tabloul viu al lumii. 

Acum în preajma de Ajun

Încerc smerit eu să vă spun,

Despre un Om adevărat

Care pe cruce l-au urcat

Motive multe i-au adus

Celui ce este chiar Iisus,

Născut din fecioara Maria

Ce ne-a adus și bucuria

Prin îngeri s-a vestit minunea

Lui Ioachim și Anei soția,

Că vor avea-o pe Maria

Ce îl va naște pe Mesia,

O viață-ntreagă s-au rugat

Să aibă un urmaș lăsat,

Și chiar la bătrânețea lor

Maria s-a născut cu dor

Minune mare s-a-ntâmplat

Lui Ioachim, păstor adevărat,

Și Anei a lui soție stearpă

De lumea toată acuzată,

Că ea un prunc nu are-ncasă

Și e rușine pentru castă

Dar iată!!..Maria a venit

Cum îngerii au prevestit,

Și Ana cu Ioachim au mulțumit

Și daruri multe au împărțit

De bucurie au dus la templu

Drept jertfă Domnului,

Zece mioare/ doisprezece viței

Și zece capre pentru ei (popor)

Părinții ei au înțeles

Că ea va naște pe Ales,

Și numele Iisus va fi

Pe noi El ne va mântui

În ieslea rece s-a născut

Copil dorit și mult plăcut,

Iar magii smirnă i-au adus

Copilului numit Iisus

Și vestea imediat s-a dus

Către acei aflați mai ,,sus",

Și ca poporul să nu creadă

Pe dată au gândit să-l piardă

Atunci Iisus după Născare

De magi a fost pus în mișcare,

Ascuns de cei ce l-ar fi vrut ucis

Și niciodată, circumcis

Pecând El cu Maria prin pustie

În timp s-a săvârșit călătorie,

Și s-a întors în a lui țară

Crescând ca sfânt, dar cu ocară

 Și multe a avut a trage

De la cei mari fără de lege,

Care simțind puterea Lui

Au vrut să-l dea pământului

Iisus cu ucenicii săi

I-a pedepdit pe toți cei răi,

Și tuturor le-a arătat

Calea cea dreaptă de urmat

Minuni și fapte a făcut 

Cât pe pământ El a stătut,

Dar cei mișei au hotărât 

Să fie El chiar omorât

Pe cruce a fost răstignit

Și-n cuie groase pironit,

Să bea..nu apă..Lui i-au dat

Și doar oțet pe buze aplicat

Pe cap i-au pus ramuri de spin

Rănindu-L și trăind un mare chin,

Cuvinte de ocară i-au adus

Spunându-i...salvează-te Iisus

Poporul a fost întrebat

Pe cine vrea eliberat,

În cor atunci ei toți au spus

Barnaba..hoț..nu pe Iisus

La moarte fie condamnat

Și chiar așa s-a întâmplat,

Și-n peșteră înmormântat

Și-a treia zi a Înviat..ce minunat!

Și s-a-nălțat cu slavă mare

Pentru a noastră grea iertare,

La dreapta Tatălui El este

Și ne aduce nouă veste,

Să facem fapte pe pământ

Și legământ cu Domnul sfânt

Păcatele ne vor fi iertate

Dar fără să mai fie repetate

Acum la Nașterea cea sfântă

Așa cum îngerii cuvântă,

Să fim mai buni și cu iertare

Ca să primim cu toții..binecuvântare!

De la Cel ce-a pătimit

Domnul fie proslăvit

Cu toții Lui să ne-nchinăm,

Și rugăciuni să înălțam,

Să mulțumim neîncetat

Că El pe noi..nu ne-a uitat!

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

Arma în jos..

Nu-ţi sunt duşman!

Arma o vei ridica,

Când ţi-oi fi duşman.

Iar acum tu taci şi ascultă! 

Fără vorbă multă.

Mi-ai fost un bun amice,

Iar acum îmi eşti duşman.

Timp nu mult a trecut,

Şi răutatea ţi-a crescut.

Arma în sus ai ridicat,

Şi erai neînfricat.

În ochii tăi nici nu vedeai,

Cât de mult greşeai.

Nici frică nu-ți era,arma s-o ridici,

De atunci tu-mi ești dușman.

Să te bată Dumnezeu.

Să te vadă Dumnezeu.

Ce greșeală ai făcut,

Ridicând arma-n sus la mine.

Poezie dedicată dușmanului.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Înainte să știu cum mă cheamă

eram deja ceva.

Numele a venit

și a acoperit

ce era acolo.

Uneori îl dau la o parte

să mă uit.

Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie 

Plouă ghiocei din inimile îndurerate 

În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie 

Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate. 

Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite 

Trufia și nepăsarea, stindard arborează 

Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite 

Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.

Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți 

Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie 

Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți 

Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.

Omul averi agonisește 

La demoni se închină, puterea o cedează 

Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește 

Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează. 

Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii 

Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței 

Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii 

Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.

Un gand

Moment bland

Un vis,

Devine scris.

Un vin,

Rontund rosiatic

Cuvant divin,

Caracter cromatic.

500 si mai mult

Create de un adult

De un creier bogat

Bine structurat

Lungime de unda

Prin culori afunda

Prin ganduri patrunde

Si usor umple

Un pahar de poezie

Ce deschide o campie.

Verde colorat,

Albastru infundat,

Sclipici adunat

Viata adanca sus si jos.

---------------------------------------------------------------

O sa se recunoasca o anumita persoana activa.