Lehamite

 Только что я помню.

 Это то что я попала в аварию.

 Уже проснулась я,

 В белой палате.

 С четырьмя стенами.

 Со мной наверное ещё один человек.

 А я молчу, моргаю глазами,

 И смотрю на другого человека как я.

 Который тоже недавно попал в аварию.

 На моей голове тысяча бинтов .

 Я вообще не чувствую ничего,только адскую боль.

 Не глаз не рта ни тела.

  Уже прошло много лет с той аварии.

 И я не помню себя.

 Только пытаюсь найти себя

 в фотографиях ,в соцсетях.

 Но ничего не могу найти.

 Уже всё пропало.

 Не помню ни близких.

 ни маму,

 ни папу,

 ни бабушку,

 ни дедушку.

 Никого не помню.

 Помню только лишь себя

 И сразу в моём зеркале

 появляюсь я сбинтованным лицом.

 И с пустыми глазами которые смотрят из палаты.

стих про аварию)это стих выдуманный)

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Am fi zdrobit si orele, secundele,

Macar de am fi stat.

Dar cred ca nu ne-am fi gasit,

Nici-ntr-un trecut indepartat.

Si daca Cronos accepta,

Sa avem un viitor,

Probabil ceasul s-ar oprii,

Din cant nemuritor.

Si s-ar preface-n gugustiuc.

Doar sa ne ocoleasca,

Viata ne este de prisos,

Nu pot sa-ti fiu mireasa.

Chiar daca Cronos ar fi spus:

-Luati, timpul e al vostru!

Dar ce stilou ar lacrima

Pentru un cant, al nostru.

Simboluri peste simbolismuri,

Trec peste ale noastre ape,

Ascunse parca de cuprinsuri,

Peste vise desarte.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Oh…dor sa nu-mi fi fost.

Atat doream defapt.

Dar nu, timpul nu ne accepta.

Si sufletele ne despart,

Intr-o lume eterna.

Atat doream defapt.

Da, Cronos n-ar fi acceptat,

S-avem un viitor.

Chiar ceasul de nu s-ar opri,

Din cant fermecator.

Ar sta plapand in form de sfera,

Doar sa nu ocoleasca,

Momente vii si linistite,

Tot nu ti-as fi mireasa.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Las porțile inimii,deschise

Muzeu am sufletul,întrare fără plată 

Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.

Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise. 

Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept

Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,

Frica,gheare agită,colți înfige în mine 

Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.

Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire 

Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat

Liniște și bunăstare de când ele au plecat 

Frunte descrețită, simțuri în amorțire.

Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet 

Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria 

Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria 

O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet. 

Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni 

Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța 

Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța 

Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.

Nici un mușchi nu clintesc

Trup inert,neutru observ

Pentru emoții,energie nu mai rezerv

Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.

Masajul e un lucru sfant,

De cand lumea ii pe pamant.

Inventat a fost se pare,

Pentru corp e relaxare.

Masajul bine lucrat,

Ei grecii l au inventat.

Pe atunci sclavii il faceau,

Pe bolnavi ii vindecau.

Si de atunci si pana azi,

Lumea ce face masaj.

Corpul il are relaxat,

Nici decumnu nu e stresat.

Tehnicile de masaj,

S-au imbunatatit azi.

Tehnici multe aplicate,

Iti aduc doar sanatate.

Multe is tipuri de masaj,

Se aplica in tocmai azi.

E masaj de relaxare,

Dar si de recuperare.

Amandoua de le faci,

De stress si boli ai sa scapi.

Ca masajul a fost si este,

Cel ce nu are pereche !

Încet ne-ndreptăm spre dezastru, 

Într-o lume condusă de orbi, 

Soldați se-antrenează în castru, 

Cum să scoată ochii la corbi. 

Muți ne vorbesc la tribune, 

Înțelege ce vrea fiecare, 

Haosul s-a așternut peste lume, 

Și nimeni nu mai are scăpare. 

Ologii ne poartă-n spinare, 

Cu viteze de maxim record, 

Și zilnic se umplu spitale, 

Cu mame ce imploră avort. 

Mălaiul e și el pe sfârșite, 

Subnutriții votează îmbuibații, 

Apoi cu priviri moleșite, 

Înalță spre cer acuzații. 

Apar sfinți și Hristoși peste tot, 

Minuni ceas de ceas au făcut, 

Dracii dansează lângă Chivot, 

Și fac legământ cu omul căzut. 

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Mi-e întreaga viață numai chin,

Un fulger din pământ spre cer,

În sânge-mi curge doar venin,

Și mușc din patimi și mister.

Alerg cu umbra în sincron,

Și construiesc giganți de lut,

Sunt pregătit de Armaghedon,

De sfânta luptă către absolut.

Mi-e întreg trecutul în pustiuri,

Și cern în plete ploi și vânt,

În cer, spășit, îmi caut alibiuri,

Când sunt chemat de Geea în pământ.

Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,

Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,

Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,

Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.

Absorb în mine a lumii răutate,

Smerit păzesc un sumbru viitor,

Car multe centenare în etate,

Și-s blestemat să fiu nemuritor,

Să stau de veghe aici pe stânci,

Cu veșnicia injectată în genom,

Iar moartea mea va fi numai atunci,

Când va pieri și cel din urmă om.

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

Într-un cuib de cucuvele,

Plânge umbra mamei mele,

Prin fereastră intră-n casă,

Raza ei întunecoasă,

Și se-ndreaptă înspre icoană,

Unde intră ca să doarmă.

Casa prinde rădăcină,

Umbra mamei e lumină,

Și se vede prin podea,

Ochii săi de catifea,

Și preumblă prin pământ,

Trupul ei bătrân, flămând,

Și se-ntinde ca o mână,

Printr-un vrej de mătrăgună,

Şi mă ia de după gât,

Să-i țin noaptea de urât,

Şi mă mângâie pe frunte,

Și pe tâmplele cărunte...

Și îmi soarbe de pe obraz,

Lacrimile de necaz.

Eu cu patimă sărut,

Lacrimile ei de lut,

Şi le-adun încet pe toate,

Zi de zi noapte de noapte,

Plămădind cu a mea mână,

Trupul ei de sfântă mumă,

Şi-n a șasea dimineață,

Am suflat cu a mea viață,

Dar icoana de pe masă,

Unde doarme seara acasă,

Maica mea cu chip frumos,

Îmi șopti cu glas mieros:

Nu se poate fiul meu,

Să mă știu în viață eu,

Iară tu să fii în casă,

Doar o rază luminoasă.

Fă din lacrima de lut,

Un altar înspre trecut,

Și pe masa sa întinsă,

Las-o candelă aprinsă,

Și să știi feciorul meu,

Că lumina... voi fi eu!

Maica mea, lumina mea!

Fiul meu, altarul meu!

Sătul de aceste locuri noi,

Pornit-am iarăși către casă,

Și am pe tălpi numai noroi,

Iar ploaia strașnic e de deasă.

Mi-e pasul scurt și anevoie,

Cu greu genunchiul îl îndoi,

Și plouă ca în zilele lui Noe,

Și simt că mersul mi-e-napoi.

M-așez pe-o stâncă colțuroasă,

Ce o zărisem jos în vale,

Dar haina udă mă apasă,

Și simt că-s îmbrăcat în zale.

Eterna ploaie calea mi-o încarcă,

Și înot în mers, și merg înot,

Mai bine mi-aș clădi o arcă,

Căci drumu-i greu, și nu mai pot.

Nu am vreun semn și nici o veste,

Nici porumbel, nici ramur de măslin,

Și până-acasă mult mai este,

Și-aș da un cal, pe un delfin.

De ce mă pedepsești slăvite Domn?

Căci nu sunt Nefilim ori altă rasă,

Sunt doar un biet fecior de om,

Ce vrea s-ajungă azi la el acasă.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.