LA FÂNTÂNA SAMARIEI

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

Femeie -

dimineața care respiră lumină,

tăcere caldă

în care învață inimile să bată.

Pe umerii tăi

se odihnește oboseala lumii,

iar palmele tale

sunt izvoare unde setea se liniștește.

În brațele tale

copilăria prinde rădăcini,

iar cuvintele tale

sunt semințe de rugăciune

aruncate în pământul dragostei.

Ești icoană vie,

aprinsă discret

în altarul fiecărei case,

o candelă care nu se stinge

nici când vântul veacurilor se ridică.

Din lacrimile tale

se nasc râuri de răbdare,

din jertfa ta tăcută

se țese echilibrul lumii.

Tu aduni durerea

ca pe o ploaie de toamnă,

și o prefaci încet,

în primăvară.

Fiecare mamă,

fiecare fiică,

fiecare femeie care iubește

poartă în inimă o taină de cer.

Și astfel, fără zgomot,

fără slavă,

lumina trece prin tine

și se revarsă peste lume.

Femeie -

înger cu pași de pământ,

mângâiere pentru rătăciri,

rădăcină a iubirii.

De aceea te-a așezat Dumnezeu

în inima lumii:

să fii sprijinul ei nevăzut.

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

Lună, de ce mă cauți iar
Prin crengi de toamnă seci?
Eu n-am odihnă, n-am hotar,
Doar gânduri vechi și reci.

Stai sus și pari atât de clară,
De parc-ai ști ce sunt,
În mine-i noapte mult mai amară
Decât acest pământ.

Am iubit mult. Și prost. Și greu.
Și tot ce-am fost s-a frânt,
Ce-am vrut să fiu n-a fost al meu,
Ci vis nelegământ.

Tu mă privești cu ochi străin,
Rotund, tăcut, egal,
Eu nu mai știu de-s om deplin
Sau gând bolnav, fatal.

Cândva credeam că dorul trece
Ca frunza-n vânt de toamnă;
Acum el stă, și mă petrece
Spre-o margine nebună.

Aud în mine pași ce vin,
Dar nimeni nu-i afară,
Mi-e mintea plină de suspin,
Inima, o povară.

Spune-mi, tu, lună fără nume,
Ce vezi când mă privești?
Un om pierdut între două lumi
Sau vis ce nu mai ești?

Că simt cum gândul se destramă
Și totu-i fum și ceață,
Iubirea mi-a fost rană-n rană,
Nu binecuvântare, viață.

Rămâi pe cer, nu coborî,
Nu-mi da răspuns deplin,
Mai bine lasă-mă-a pieri
Crezând că m-ai înțeles puțin.

De ce-i pictat tot cerul alb când freamătă cuvinte surde,
un pastel întunecat, culorilor tiptil să zburde.

În viață-i tot și totul cântă cu capetele-n zare,
vedem prezentul și esența, tot rămâne o mirare.

Din adâncuri încleștată, de-al mărilor lovită,
stânca nu se clatină, zâmbește că-i privită.

O nouă față, același zâmbet dintr-o amintire,
al buzelor eternul glas rostește ispitire.

Și luna a coborât-n jos să schimbe a mea stare,
fantasmic și cuvios, mă înclin la al meu soare.

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Aș vrea să mă trezesc, iarăși copil
Și mingea să o bat, pe ulița din sat,
S-o mai aud pe mama, că mă strigă
Copile, treci acasă, că s-a întunecat.

Aș vrea să duc, din nou ghiozdanul
Chiar dacă-i greu și eu sunt un pitic,
Să mă așez în banca de la fereastră
Și fericit să fiu, când doamnei îi recit.

Aș vrea să trec pe la liceu, în Dorohoi
Să-mi văd colegii și-ai noștri dascăli,
Să-mi amintesc cum gardul îl săream
Să ne plimbăm prin parc și, a... chiuli.

Aș vrea să alerg prin holul facultății
Pe unde era interzis pentru studenți,
Să tai din drumul ce ducea la clinici
Unde ne așteptau... bolnavii pacienți.

Aș vrea ca tânăr să mai fiu ca altădată
Și să mă plimb în doi...cu-a mea iubită,
Pe-aleile cu teii înfloriți, din Iașiul drag
Sărutul ei să-l fur și să-i rămân... ispită.

Aș vrea ca dorul... să mi-l pot ascunde
Și să nu simt durerea ce mă cuprinde,
Că anii au trecut și am rămas cu dorul
De tot ce-am scris și, asta mă... ucide.
.................................
Mi-e dor, de tine tinerețe, trecătoare
Mi-e dor, de ce-am trăit în astă viață,
Mi-e dor, de voi părinți, astăzi plecati
Rămân cu dorul și-a mea... speranță!

Simt cum timpul îmi curge prin piept,

Nu ca o fugă,

Ci ca o melodie

Liniștită.

Am învățat să-l ascult.

Să nu mă grăbesc.

Să spun „mulțumesc” dimineții

și „bravo” mie seara.

Să văd frumusețea

În lucrurile simple.

Timpul nu e dușman,

E o prietenă care știe când să tacă

Și când să râdă cu mine

La o glumă din copilărie.

Uneori bate tare —

Când e bucurie.

Alteori, șoptește

Ca o promisiune caldă.

Mă ține treaz,

Nu cu griji,

Ci cu visuri.

Fiecare secundă

E o fereastră deschisă.

Pot să privesc

Și să respir.

Să fiu.

Și e destul.

Sunt viu.

Și asta e minunat.