GEOGRAFIA UNEI OPȚIUNI

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Pe salteaua groasă a amintirilor

-praf de ani și tăceri adunate-

stau culcate lacrimi reci

și zâmbete macheate de timp.

Par vii,

dar sunt doar ecouri 

îmbrăcate în pielea trecutului.

Aștepți să treacă.

Dar clipa nu trece.

Clipa prinde rădăcină în tine

ca o iederă pe zidul unei case părăsite.

Calendarul își întoarce filele

ca un actor grăbit

care schimbă măști,

iar fiecare an promite

o primăvară nouă.

Dar în adânc iarna rămâne.

Eu m-am născut

exact în clipa

în care învățam să mor.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși,

prin fire și cod,

învățăm, vindem,salvăm timp,

salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

Aș vrea să ating lacrima Ta,

nu cu degetul trupului,

ci cu inima

care a învățat să doară.

Să simt cum curge mila Ta

prin fisurile sufletului meu,

ca un râu care nu se oprește

nici atunci când piatra

nu mai vea apă.

Aș vrea să ating lacrima Ta

în noaptea în care nu Te mai găsesc,

să știu că și Tu ai plâns când eu tăceam,

că și cerul se frânge

când omul nu mai poate.

Să ating lacrima Ta

ar însemna să înțeleg iubirea,

nu cea care cere răspuns,

ci aceea care tace și vindecă.

Poate lacrima Ta e lumea,

poate e sufletul fiecărui om

care Te caută în întuneric

și se naște din nou în lumină.

Și poate că atingerea ei

nu e un gest,

ci o rugăciune

care nu mai are cuvinte.

Aș vrea doar să fiu acolo,

în clipa în care o lacrimă divină

atinge pământul

și-l sfințește.

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

La început, o bătaie în întuneric,

fără nume, fără chip,

doar un ritm care caută formă.

Dintr-o scânteie în carne,

se înfiripă un trup,

din trup se ridică o privire.

Ochii deschiși - două porți prin care lumea intră

și nu mai pleacă la fel.

Copilul atinge și crede.

Tânărul arde și întreabă.

Adultul zidește și pierde,

Bătrânul învață să rămână.

La sfârșit,

nu trupul contează,

nici anii,

ci firul nevăzut

care a legat toate aceste prefaceri

într-un singur „eu”.

O fărâmă de timp, spirit și carne

între atâtea necunoscute…

Viața !

Nopțile sunt făcute din timp stricat.
Se varsă peste noi
ca vinul de țară
pe fețele de masă.
Le strângem în pumni,
dar se scurg.
Nimeni nu mai reface ceasurile
care plâng.
Doar rugăciunile
mai știu
cât e ora,
dar și ele
tac.

Ne-am închis în noi 

Și ușa am inchis-o

Privim șiret o umbră

Dar ea ne aparține

Parca am vrea sa spunem

Că am vrea iubire

Dar glasu-i sărăcit

De prea multă mâhnire.

De mult prea mult orgoliu

Și din prea multă bogăție

O sa murim săraci

Cu sufletul pătat

Ca-n viața asta tristă

Nevoia ne îmbie

Ușa sa o închidem

Dar e păcat, păcat.

Mă strânge viața ca un brâu,

O piatră sunt în albie de râu,

Și apa curge ca un dans tribal,

Iar eu tresalt la fiecare val.

Își strigă-un pescăruș consoarta,

Iar glasul său e numai plâns,

Împărtășim deopotrivă soarta,

Nici eu, nu am primit răspuns.

Amurgul mușcă plaja cea pustie,

Și singur în nisip mă cern spășit,

Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,

Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.

Am pus și semn, o scoică spartă,

Și în secret o lacrimă-am vărsat,

Pentru pustiu și viața mea deșartă,

Și pentru orice suflet naufragiat.

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

Nu jeli ce-a fost odată,

Tot trecutul lasă-l dus

Atâtea căi sunt de urmat,

Nu te lăsa intimidat.

Cu cât cărarea, e mai grea 

Pe care-o  lași în urma ta,

Răsplata pare mai bogată

În viața asta zbuciumată.

De cazi în brînci, să te ridici

Prin credință și efort

În clipa grea nu blestema

Zâmbind să-ți spui:

Mai pot visa, 

Mai pot urca,

Mai pot spera....