GEOGRAFIA UNEI OPȚIUNI

Nu toate alegerile

se fac la răscruci vizibile.

Unele se întâmplă

în interior

unde hărțile sunt nesigure

și drumurile nu poartă nume.

 

Am măsurat distanțe

între ce pot fi

și ce mi-e teamă să devin,

între plecare ca reflex

și rămânerea ca asumare.

 

Există locuri

din care nu pleci,

ci le porți cu tine -

o tăcere,

o promisiune nespusă

un adevăr care cere timp.

 

Opțiunea nu a fost un gest mare,

ci o înclinare aproape invizibilă

a inimii

spre ce nu era sigur,

dar era al meu.

 

Așa am învățat

că geografia nu înseamnă spațiu,

ci sens,

iar direcția nu se caută

pe hartă,

ci în felul în care rămâi.

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: preot DAVID MARIAN poezii.online GEOGRAFIA UNEI OPȚIUNI

Data postării: 7 ianuarie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1111

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

REȚEA

Ne întâlnim în pătrate luminoase,

cu zâmbete ajustate

la dimensiunea ecranului.

Aici, tăcerea nu există -

doar lipsa reacțiilor.

 

Ne spunem viețile în fragmente,

fotografii care nu miros a timp,

emoții comprimate

într-un semn mic,

ușor de distribuit.

 

Prietenia se măsoară în apariții,

iar absența

devine un gest suspect.

Suntem mereu aproape,

fără să ne atingem vreodată.

 

Și totuși, noaptea,

când rețeaua slăbește,

rămâne ceva nepublicat:

o voce

o întrebare,

un eu care nu cere confirmare.

 

Mai mult...

AER CU GUST DE METAL

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

 

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

 

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

 

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

 

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

 

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Mai mult...

ÎNCEPUTUL ASCUNS

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

 

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

 

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

 

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

 

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

 

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

 

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

 

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

 

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Mai mult...

MAMA

Mama are mâinile calde

ca pâinea scoasă din cuptor

și ochii blânzi

ca două izvoare de lumină.

 

Vocea ei curge domol

ca un râu luniștit prin suflet,

iar zâmbetul -

o floare albă

deschisă în grădina inimii.

 

Ea e dimineața casei

soarele care aprinde ferestrele,

și umbra răcoroasă

când viața arde prea tare.

 

Mama e ca un pom bătrân,

cu ramuri pline de răbdare,

sub care copilăria mea

încă mai stă la adăpost.

 

În ochii ei

timpul se odihnește,

iar cuvintele devin

pâine, apă și lumină.

 

Și dacă lumea întreagă

ar fi un drum fără sfârșit,

mama ar fi mereu

casa la care

se întoarce inima. 

 

 

 

 

Mai mult...

OFFLINE

OFFLINE

 

Dimineața începe

cu o notificare

și se termină

cu aceeași oboseală

salvată automat.

 

Oamenii trec

unii pe lângă alții

ca niște ferestre

minimalizate

fără sunet.

 

vorbesc mult

despre conexiuni

dar uită

să se privească

fără ecran.

 

Îmi opresc gândurile

pentru câteva secunde

ca pe o aplicație

care consumă prea mult din mine.

 

Și în tăcerea asta

fără semnal

descopăr ceva straniu:

respir

și e suficient.

 

Mai mult...

ÎNTRE DOUĂ REFRESH-URI

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

 

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

 

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

 

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

 

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Psalmi - LI - Leagănul durerii

 

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

 

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

 

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

 

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

 

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

 

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

 

Mai mult...

Mierea

O albină cât aleargă,

Nectarul să îl culeagă,

Să-l ducă în stupul ei,

Mierea sfântă e a ei.

O primim la cununie,

Să fim uniți pe vecie,

Să avem pace între noi,

Și să scăpăm de nevoi.

Dumnezeu el a lăsat,

Pe femeie și bărbat,

Fiind uniți ei pe vecie,

Să aibă o dragoste vie .

Preotul ne-a cuvântat,

Fie domnul lăudat.

Albina-i un lucru sfânt,

E ca omul pe pământ,

Adună întruna mereu.. 

Să-l slăvim pe Dumnezeu.

Nimic din ce omul are,

N-are dar că și Mirea,

Ea e dulce este bună...

Cu viața ar semăna.

Să iubim cu bucurie,

La Domnul să mulțumim,

Dragostea eternă fie,

Și în veci să dăruim.

Mai mult...

O pleoapă undeva pe ușă

 

Bătea în tindă ceasul cu pendulă,

Un clopot surd cu limbă de cenușă,

Și fiecare clipă, ca o rană,

Își deschidea o pleoapă undeva pe ușă.

 

Din filele rămase-n cuiul rugii,

Se scuturau amiază și amurg,

Iar sfinții, scoși din aurul icoanei,

Purtau pe frunți întregul vulg.

 

Sub pleoapa grea a fiecărei clipe,

Tresare-un clopot mut, de plumb topit,

Și bate des în tâmpla amintirii,

S-aducă înapoi ce timpu-a risipit.

 

În sângele pereților mai arde,

Un soare stins, cu dinți de fier coclit,

Iar casa, văduvită de răsuflet,

Își ține-n grinzi trecutul pironit.

 

În podul minții, timpul tot atârnă,

Ca o icoană spartă de tăceri,

Iar anii, cu miros de ceară arsă,

Se scurg pe ziduri reci, fără puteri.

 

Pe sub pământ se-aude încă timpul,

Cum roade-ncet la oase și la fier,

Iar amintirea, ca o rădăcină,

Străpunge lutul rece către cer.

 

Dar dintre toate umbrele căzute,

Se naște, fără zgomot, un contur:

Un pas timid ce caută lumina,

Pe toate drumurile din împrejur.

 

Iar sufletul, cu haine de țărână,

Își cară umbra-n spate ca pe un sicriu;

Prin el se plimbă toamne fără nume,

Și-un Dumnezeu tăcut, dar încă viu.

 

Mai mult...

Psalmi - XXVIII - Frumusețea Luminii

 

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

 

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

 

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

 

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

 

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

 

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

 

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Mai mult...

Ieftin sau scump

Cel hapsân dorește tare,

Să aibă câștigul mare.

Chiar de marfa lui nu trece...

El preferă că să stea,

Și de marfa s-ar strica..

Unii ce se mulțumesc,

Cu-n câștig mai omenesc,

Își vând toată marfa lor,

Ajutând semenii lor.

Cel mai umilit se pare...

E producătorul care...

Muncește din greu mereu,

Văzând cum produsul său,

E vândut la un preț care..?

Nu are mare valoare.

Și noi suportăm, zic eu,

Ne e greu a cumpăra,

Și de am dori cumva,

Nu avem nici o putere..

Să ajutăm pe cineva..

Chiar simțim aceea durere,

Când dormim a cumpăra.

 

Mai mult...

Psalmi - IV - Suferința

 

Doamne,

de ce pare că durerea mea nu se mai termină?

De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,

și grindina lovește aceeași inimă?

 

Simt că port în mine toată greutatea lumii —

nu pentru că aș fi mai vrednic,

ci pentru că nu mai pot să merg.

 

Mă uit în jur și văd chipuri senine,

râsete ușoare, pași liberi.

Și atunci în mine se naște întrebarea

pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:

„Doamne… de ce eu?

De ce tot eu?”

 

Am ajuns să respir numai suferință.

Că m-ai ales nu pentru slavă,

ci pentru cruce.

Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit

când ai împărțit durerea.

 

Dar apoi mă rușinez.

Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?

Cine sunt eu să nu știu

că și alții sângerează tăcut?

 

Doamne,

nu-Ți cer să-mi iei povara —

dar fă-mă să nu o port singur.

Lasă-mă să Te simt lângă mine

când simt că mă prăbușesc.

 

Lasă-mă să știu că lacrimile mele

nu curg degeaba.

 

Dacă suferința mea are un rost,

spune-mi că nu e zadarnică.

Dacă mă zdrobești,

fă-o ca să renaștem împreună.

 

Și dacă tot sunt aici,

în mijlocul acestui foc,

dă-mi inima curată,

care arde fără să urască.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍