COMETA

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.

Trăim într-o vreme

în care clipa se consumă

mai repede decât sensul,

iar adevărul, fragmentat,

circulă fără memorie.

Ne rostim viețile

în formule scurte,

ca și cum tăcerea

ar fi devenit

un lux suspect.

Orașele se înalță,

dar omul rămâne

într-o perpetuă

micșorare de sine,

negociind zilnic

cu frica de a fi vulnerabil.

Suntem legați

prin fire invizibile,

însă inimile

se ating rar,

ca niște continente

uitate de timp.

Și totuși,

sub acest cer grăbit,

mai există gesturi lente:

o privire care rămâne,

o voce care nu cere nimic,

o prezență

care refuză să plece.

În ele, lumea își amintește

ce ar fi putut fi

și ce încă mai poate deveni.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

Din București, trimit din suflet 

o căință, călare pe un fir de ceață,

ce cade peste Câmpulung Moldovenesc,

unde codrii încă foșnesc a rugăciune.

Draga mea, dorul meu se frânge

ca o frunză prinsă-n vântul obcinilor,

și plânge în mine o apă limpede,

izvorâtă din pietrele Bucovinei.

Am pus pe umeri dealurile

ca să mă caute pe drumuri lungi,

dar fiecare pas se rătăcește

în toaca din biserica Sâhla.

Între noi, s-a întins Moldova

ca o horă de munți și de văi,

iar eu beau din dorul acesta

ca dintr-o ulcică de lut crăpat.

Acolo, brazii știu să păzească iubirea,

aici, luminile orașului îneacă tăcerea.

Și totuși, fiecare noapte mă duce

până sub fereastra ta -

unde luna scrie, cu slove de argint,

amprenta dorului meu pe pielea ta.

Draga mea, dragostea mea rămâne

un drum lung cât Carpații,

dar inima mea, obosită,

va bate mereu în Bucovina.

Rămân același fiu și bărbat

al Câmpulungului Moldovenesc,

străbătând același vechi drum al tătarilor,

unde pașii mei se împletesc cu umbrele vremurilor tale.

Iar tu,

ascunsă sub ștreașina dorului meu,

pentru totdeauna.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam pe Eva

Cu părul lung buclat.

Cu ochi fermecători

Şi gene languroase,

Sprâncene arcuite

Şi buze mătăsoase.

Cu gâtul graţios

Şi sân seducător,

Cu mijloc de clepsidră

Şi cel mai fin picior.

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Pentru că ai pictat

Lângă Adam, femeia,

Un înger întrupat!

Îţi mulţumesc Ţie, Doamne,

Îţi mulţumesc frumos,

Că în tabloul vieţii

Ai dat şi o tuşă roz!

Pictează-mă, iubire,

În seara asta vreau

Să mă pictezi în noapte,

În taină și cu șoapte...

Pictează-mi trupul tot

Cu simțuri și trăiri,

Degetele tale

Să-mi fie doar destin,

Cu buzele deschise

Să accentuezi culoarea...

Pictează-mă, iubire,

Te rog, nu te grăbi,

Cu pete de culoare

Eu vreau să mă aprinzi...

Pictează-mă, iubire,

Dar lasă-mă să simt

Cum noaptea dintre noi

Devine un cuvânt...

Pictează-mă în taină,

Cu liniști și fiori,

În umbre care tremur

Sub pașii tăi ușori...

Pictează-mă aproape,

Acolo unde sunt,

Nu trupul doar să-l vezi,

Ci tot ce nu îți spun...

Și vreau să ai răbdare,

Și poftă, și dorință,

Iar la final să iasă

O pasiune aprinsă...

Mi-ai dat iubire infinită,

Mi-ai îmbrăcat inima cârpită,

Îmi dai aripi sa pot zbura,

Dragoste când voi cădea.

Lumea mea ai desenat-o,

Cu un zâmbet tu ai colorat-o,

Cu dragostea îi dai viață,

Sufletului îi dai speranță.

Că ziua de mâine va veni,

Iar eu sub protecția ta voi fi,

Cu inima plină de dor și lumină,

Prin clipele grele, tu-mi ești rădăcină.

Cu tine alături, nimic nu-i prea greu,

Ești stânca din valuri, ești cerul meu,

Chiar dacă furtuni peste noi vor cădea,

În brațele tale, voi regăsi linistea.

Căci tu ești scutul ce mă-nconjoară,

Și pacea profundă în ziua amară,

Iar mâine, când zorii din nou vor sosi,

Cu tine de mână, mereu voi păși.

Te- aruncă viața -n calea mea precum pe-un val de mare
Si mă privești cu ochi de foc, dar plini de disperare-
Mai strânge -n brațe poate iar, mai aprig și fierbinte,
Dar te oprești ca un copil la pieptul, ei, cuminte,,,


Si o urăști poate atunci, că stă -ntre noi ca piatra,
Dar eu îți spun prin zîmbet trist - “Așa ne este soarta”!
Poate-o urăsc și eu atunci, că-n mâini îți ține fața,
Dar tu-mi faci semn de ea ascuns - “Așa ne este viața”!