MAMA

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Ne-am întâlnit

fără să știm

că distanța dintre noi

urma să devină

un spațiu locuibil.

Dragostea nu s-a anunțat

cu gesturi ample

ci a intrat în viața mea

ca lumina

într-o cameră lăsată întredeschisă.

Tu ai rămas

acolo unde gândurile 

încetează să se apere

și devin adevărate.

între noi

timpul nu se grăbește

învață să stea 

să asculte

să respire.

iar dacă lumea ne-ar cere

o definiție

i-am oferi doar

felul în care

tăcerea

nu mai doare.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Zori de viață se strecoară tăcut,

ca o șoaptă de lumină pe piele,

își așază parfumurile între respirații,

iar aerul tremură,

simțindu-ne aproape.

Pământul se deschide sub pași,

ca o inimă vie care așteaptă atingerea.

Iarba se arcuiește, tremurând,

în timp ce mugurii izbucnesc

ca niște șoapte verzi,

pregătite să ne cucerească.

Soarele strecoară lumina lui caldă,

mângâie frunza, piatra, apa

și parcă ne mângâie pe noi,

într-un gest tăcut,

fără nevoie de cuvinte.

Ploaia vine blândă,

adună praful din drum,

spală oboseala,

iar parfumurile primăverii

ne învăluie ca un sărut

al lumii asupra trupului nostru.

Ne apropiem de copaci,

atingem scoarța lor rugoasă,

simțind mugurii tremurând,

ne pierdem în verdele crud

și auzim cum inima naturii bate

în ritmul propriei noastre bătăi.

Renașterea lumii nu cere, nu judecă,

doar iubește,

iar noi, răspunzând,

ne topim în vânt, în apă, în lumină,

suntem o singură tușă

pe tabloul viu al lumii. 

Te simt înainte să vii,

în aroma ploii care rămâne

după ce orașul a adormit.

Te simt în tăcerea

care păstrează pașii tăi.

Fiecare mișcare a ta

plutește ca o undă invizibilă,

atingându-mă acolo

unde nici eu nu mă mai recunosc.

Privirea ta e limpezimea unui izvor,

fiecare gest - o grație fără zgomot.

Zâmbetul tău devine far

în orașul obosit,

o tăcere care luminează.

Vocea ta, chiar când tace,

răsună ca un cor nevăzut,

purificând aerul,

transformând banalul în lumină.

ochii tăi - două stele de cristal,

care nu orbesc, ci călăuzesc.

Puritatea ta pulsează delicat,

învățându-mă să privesc cu adevărat.

Dacă aș putea opri timpul

într-o clipă doar pentru noi,

să simt cum prezența ta pură

curăță gândurile și simțurile,

lăsând doar ceea ce contează:

grația, puritatea, lumina ta.

Am scris deja in multe feluri
Diverse poezii,
Dar vreau sa iti arat si alte moduri,
Sa definesc iar a iubi.

Nu am sa-ti dau vreo floare
Ca n-am gasit niciuna,
Sa aiba o valoare,
Mai mare ca iubirea.

Asa ca iti astern
Pe-o coala de hartie,
Din nou un vers modern
Si plin de veselie.

Caci primavara ne-a batut
Din nou subtil in poarta,
Si un cadou ea ne-a facut
8 Martie te-asteapta.

Mama trăiește cu teama,

Inima ii exprima spaima,

Te va diploma,își va asuma,

Ea va lăcrima,

Când o vei subestima,

Pe tine te va parfuma,

Tie iti va apară emblema,

Ea nu va exclama când o vei supăra,

Va acopera totul cu o mușama.

Mamă,te rog nu te grăbi,

Astăzi este ziua ta.

Ziua când toți îți vor oferii,

Motive să strălucești ca o stea.

Câte mărțișoare să ți mai dăruiesc?

Ca să te poți vedea,

Sunt fericită,fără să trăiesc,

Pentru ca tu ești mama mea.

Ce frumoasă ești,mamă!

Când te bucuri ca un copil,

Ce divina doamnă,

Ce uită de ce e umil.

Astăzi mămica mea,

Mărțișor ți aș da,

Un sur ștrengăreț legat de o stea,

Dar nu mai mare decât dragostea ta.

Vreau să iți prind lipiciul buzelor,

Ca un mărțiṣor, în mugurii pieptului;

Să sfârii de clocutul roşu al venelor,

In corul heruvimilor şi sunetul clopotului.

Mulţumită ţie,​
Vîntul lin adie..
Datorită chipului tău-
Soare vom avea mereu.
N-am mai şti noi ce-s suspine
Vom cunoaşte doar ce-i bine
Cît pe lume vei trăi
Pace-n suflete va fi.
Cît pe lume eşti FEMEIE -
Va-nflori orice orhidee!
Cu 8 Martie felicitări,
Succese şi multe realizări!!

Am învățat atâtea de la tine 

Și încă mai e loc

Un zâmbet sincer și o vorbă caldă 

Asta ești tu,făptură dragă 

Norocoasă mai sunt eu

Avându-te în drumul meu 

Iară alături îți voi rămâne 

Mereu și tot mereu 

Un mod mai bun nu am găsit 

Femeie dragă, 

Ca să îți spun, ești de neprețuit 

La mulți ani sănătoși și norocoși!!!