CUSTODELE LUMII

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Tăcerea se așează

cu gravitatea unui adevăr vechi

fără anunț

fără martori.

Zgomotul lumii se retrage lent,

ca o mare care își recunoaște limita,

lăsând în urmă

forme fragile de sens.

Îmi dezbrac gândurile

de urgență

de grabă

și rămân

într-o atenție pură.

Timpul nu mai curge -

pâlpâie

un cursor subțire

între ce a fost

și ce încă nu îndrăznește să fie.

Nu se scrie nimic

și totuși

totul se așează.

Iar clipa

pentru o respirație adâncă

își amintește

de eternitate.

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Am coborât valorile de pe pereți

și le-am așezat pe ecrane.

Nu mai strălucesc,

doar se aprind

când sunt atinse.

Binele a devenit negociabil,

adevărul - o opinie cu trafic,

iar conțtiința

un sunet dezactivat

în setările zilnice.

Nu ne-am lepădat de credință brusc,

ci din consens.

Ce e corect se votează,

ce e drept se ajustează,

iar omul rămâne

măsura tuturor lucrurilor

și a tuturor scuzelor.

Și totuși,

când luminile se sting

și nu mai e nimeni de convins,

ceva vechi se ridică în noi:

o teamă curată,

o întrebare fără răspuns,

un dor după sens.

poate că nu valorile au dispărut,

ci doar locul lor.

Poate că sacrul nu cere aplauze, ci  întoarcere.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se frânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin.

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcere,

Se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci de veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

Este chemarea cerului ce m-a făcut.

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

Plec fruntea în fața naturii

Sub binecuvântarea divină,

Și învolburez voalul firii

Cu sentimente ce nu poartă vină.

Înmiresmată îmi pare acuma

Poteca cu cireșii înfloriți,

Dorind ca să-nlătur bruma

De pe pomii de Soare însoriți.

Am fost și am urcat pe munte

Acum când toamna fură frunza,

Pădurea rămâne goală și pustie

Iar pe poet nu-l mai ajută muza

Ajung lângă izvorul cristalin

Unde adesea setea-mi potolesc,

M-așez pe iarba rece și uscată,

Și-mi pun un pled să nu răcesc

Privesc cerul acoperit de nori

De unde-aud vuiet de avioane,

De-acolo cineva se uită și la noi

Și ne ascultă vorba-n telefoane

Îmi mut privirea către vale

Și văd frumoasa panoramă,

Este orașul meu de suflet

Aflat după pădurea de aramă

E seară și s-a făcut răcoare

Așa că mă îndrept spre casă,

A fost o drumeție ,,sănătoasă"

Și-acum flămând..voi sta la masă!

Din somnul nopții lungi și grele,

Pământul se trezește-n zori,

Se stâng pe cer ultimele stele,

Iar lumea se îmbracă-n flori.

E Ziua Soarelui, măreață,

O sărbătoare de lumină,

Ce varsă aur peste viață

Și peste firea cea deplină.

Pe dealuri, razele fierbinți

Alungă umbrele haine,

Trezește codrii infrunziti 

Și umple văile de pâine.

Copacii cântă prin lăstari,

Săgeți de foc străpung pământul,

Iar florile, cu ochi mai mari,

Își lasă-n vânt... parfumul.

Stăpân al timpului și-al lumii,

Tu, astru cald și zâmbitor,

Alungi din minte norii lumii

Și ești speranță-n viitor.

Rămâi pe cer, eternă pară,

Lumină vie-n viața noastră,

Fă lumea toată o vioară

Sub bolta cerului albastră!

Primăvară, ne aduci zile frumoase

Grădinile,parcurile,iar înverzesc,

Razele de soare întră in case

Păsări călătoare prin păduri poposesc.

Natura s-a dezbrăcat de frunze uscate,

Cuiburi de păsări de crengi sunt legănate

Ramuri tineri, de vânt se îndoaie,

Copacii cu muguri se scaldă-n ploaie.

Vânturi călduțe ne salută pe larga câmpie

Tractoarele rătăcesc din zori prin rânduri de vie.

Iepurașii au scăpat de zăpadă și ger,

Îi salută ,razele ce coboară din cer.

Cei ce muncesc cu apa și vântul în spate 

Se leagă de câmp, ca de un frate,

Brazda adâncă încălzește sămânța 

Muncitorului țăran îndeplinindu-i dorința.

Natura și omul, salută câmpia,

Salută și glia ce ne hrănește pe toți

Ceva în urmă ne-a apărat de hoți.

Românie, apără-te, știu că ai putut și încă poțti!!!!

Luni de soare,râsete și căldură,

Au trecut doar printr-o clipitură,

Nopți scurte si răcoroase cântate cu viori,

Zile lungi și fierbinți alungate de ciori,

Aduc săptămîni de ploi și vânt,

Nici n-am mai apucat să mai spun un cuvânt,

Un la revedere,o salutare,un pa,

Toamnă vine rodind așa,

Îmbătrânind Mama Viață,

Dezgolind și lăsând densa ceață,

Frunze murind pe rând încetișor,

Crizanteme înflorind în fel și fel de culori,

Așternute peste dragi morminte,

Îngropate suflete de familie amintite.