CUSTODELE LUMII

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Ploaia coboară încet,

ca o scrisoare din ceruri,

peste pământul crăpat

și inimile uscate

de prea multă sete și zgomot.

În stropii ei

se destramă praful vremii,

iar pământul,

asemenea unui pelerin însetat,

își ridică fruntea spre cer

și bea lumina ascunsă în apă.

Salcămii își scutură floarea în amurg,

ca niște stele pe ramuri,

iar frunzele, ucenice ale vântului,

își pleacă tâmplele sub binecuvântare.

Nimic nu vorbește

mai limpede despre răbdare

decât o sămânță;

nimic nu înțelege mai bine

taina devenirii

decât brazda

care așteaptă ploaia.

De aceea,

când cerul își revarsă darul,

nu înfloresc doar câmpurile,

ci și acele colțuri ale sufletului

pe care le credeam pierdute.

Ploaia cade.

Dar, în adâncul lucrurilor,

ea nu coboară spre pământ

ci înalță lumea spre lumină.

Nu din înălțimi curate i-ai chemat,

nici dintre cei deprinși cu lumina,

ci din pulberea dimineții anonime,

unde mâna știa munca,

iar inima - îndoiala.

ai scris cu ei începutul,

nu cu cerneală,

ci cu pași pe drumuri arse

și ai încredințat lumii

adevărul în vase fragile.

au purtat cerul în piepturi tremurânde,

au greșit, au tăcut, au fugit,

dar privirea Ta

i-a ținut întregi

dincolo de frică.

Unul a plâns până la sânge,

altul s-a îndoit fără să vadă rodul -

și totuși, din căderea lor

s-a născut temelia.

Nu i-ai chemat să fie drepși,

ci să rămână, să ducă focul,

prin vânturi potrivnice,

să spună lumii

că Dumnezeu a trecut

prin carne.

Și astfel, din oameni simpli,

ai făcut începutul veacului,

iar numele lor

au devenit drum.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Orașul rulează pe modul nocturn,

străzile - circuite deschise.

Ferestrele clipesc intermitent,

ca niște sateliți domestici

care ne monitorizează  somnul.

Corpul meu învață limbajul semnelor,

respiră în  impulsuri scurte,

în timp ce timpul se fragmentează

în date neclasificate.

Cerul nu mai e o promisiune,

ci o hartă de coordonate instabile.

Stelele tramsmit tăceri codate,

iar eu le recepționez

fără să știu parola.

Rămân în stare de veghe,

între carne și algoritm,

așteptând o eroare minoră

în sistemul realității

care să mă lase

să fiu viu.

CUM VARA SE SCHIMBA 

CUM TOAMNA VA URMA , 

CAND VA VENII SI IARNA 

LA FEL EU VOI PLECA . 

VOI REVENII IN PRIMAVARA , 

O SA MA INTORC DE DOR .

DAR NU VOI FI ACEEASI FRUNZA PALA , 

CI DOAR UN GHIOCEL IMBIETOR .

AM SA MA INTORC O FLOARE , 

PLINA DE DULCELE MIROS , 

AM SA MA INTORC O FRUNZA  PLINA DE CULOARE , 

N-AM SA MAI FIU CE-AM FOST!

Cad grăbite pe aleea

Parcului cu flori albastre

Frunze moarte, vorba ceea,

Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată

De mătasa unui nor,

Visătoare trece-o fată

C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate

El se uită-n jos posac.

Ea striveşte foi uscate

Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă

Cu priveliştea sonoră,

Merg aşa, cam la distanţă,

El major şi ea minoră...

Fall in the park

Falling swiftly on the alley

Of the park with flowers blue

In a long autumnal rally,

Dead leaves—as our dreams are, too.

In the light that’s softly sifting

Through the silken cloud below,

Dreamily a girl is drifting,

Sergeant major in her tow.

Timid, flushed, and all aflutter,

He looks down, very confused,

She is squashing leafy clutter.

Under her small patent shoes.

And in a refined discordance

With the view that’s ever finer,

They keep walking, at a distance,

He a major—she a minor.

Vreau să mă trezesc acum acasă,

Şi să simt mirosul de iarbă verde

Vreau să mă pierd în câmpuri

Precum aerul în el se pierde.

Vreau să alerg prin iarbă

Să simt mângîierea ei pe talpă

Vreau s-o aud pe mama cum mă strigă

Şi cum braţele spre mine îşi îndreaptă.

Vreau să mă joc cu fluturii

Şi să alerg după ei prin flori

Să mă adoarmă stelele din cer

Să mă trezească soarele în zori.

Vreau să miros fânul uscat

Să mă culc pe el şi să visez

Că sunt iar copilul răsfăţat

Chiar dacă ştiu c-o să mă trezesc.

Am să mă trezesc şi visul va dispărea

Şi iar singură voi fi departe

Departe de iarba de acasă

De care mii de kilometri mă desparte.

Îmi las sufletul la soare

Vântul să mi-l judece

Și din el să ias-o floare

Pământul să-l vindece.

Ea s-a înmulțit alene

Peste codri și poieni

Prin petalele viclene,

Culese de magicieni.

Toamna, cu pașii tăcerii,

S-a-ntâlnit cu sfântul cer

Și-au negociat străjerii,

Trimițând un mesager.

Cu a sa simplă suflare,

Crivățul zvonește-acum:

Baba Iarna vine-agale,

Nu se-abate de la drum!

Dulce-amar, sublim blestem,

Nu se simte ca-n infern.

Continuăm să tot renaștem

În acest ciclu etern.

adiere de seară,

faldurile perdelei

se ondulează 

ușor.

afecțiunea ta

blândă și mișcătoare

se revarsă într-o

mireasmă de crini.

Zbărcesc frunzele uscate

Fața netedă de scoarță 

Pe cărările-nfundate

în puzderie de ceață.

Suflă vântul năucit

peste norul ce fumegă

Din trupul ruginit,

Desprins de pe o creangă

Aripi golașe-n stoluri

Văzduhul împânzirä,

Cuibărindu se de goluri,

În depărtare se topirä.

,ploi mărunte- n tropäit 

Tin isonul pașilor, 

Schițänd câte-un plescäit

Prin crăpătura ușilor. 

Bolta cerne n friguratä

Din năframa cenușie 

Peste ziua spulberatä 

Din a nopții inerție..