Ploaie de mai

Am văzut mări și orașe luminate,

Am ascultat povești nenumărate,

Dar cel mai frumos loc pe care-l știu

Este lângă tine, simplu și târziu.

Mări și orașe se sting în depărtare,

Lumina lor e doar un simplu joc,

Dar ochii tăi au altă căutare,

În care inima își află un loc.

Nu-mi trebuie averi și nici splendoare,

Nici drumuri lungi spre amurgul auriu,

Căci lumea întreagă-mi pare trecătoare,

Când brațul tău mă ține în târziu.

Rămâi cu mine clipe nenumărate,

Să scriem singuri propria poveste,

Din toate nopțile de dor luminate,

Iubirea noastră cea mai sfântă este.

lubirea e vie în firul de iarbă

În mugurul gata să spargă în flori,

O forță divină ce face să fiarbă

Lumina din sufet în zeci de culori.

Pusnicul cântă, nu mai e singur,

Pădurea răsună de pasii tăi dragi

Prin zumzet de miere si ceruri de azur,

Te-ntorci ca o taină în umbra de fagi.

Ce dulce-i trezirea când viața învie,

Si omul cel drag se întoarce din drum!

Pământul si cerul devin o poezie,

lar dorul e doar... un parfum.

În roșul aprins, sub soarele rar,

E gustul de mai, un dulce calvar,

Dorul se sfarmă sub buze flămânde,

Aroma iubirii prin vene-mi pătrunde.

E chipul ce în suflet stârnește viață 

Un fruct de lumină plin de speranță 

Căci dragostea ei, ca o vară ce vine,

E gustul sublim, ce inima-mi mângâie.

În pieptul meu esti febră și ardoare,

Un râu de foc în fagurul de scrum,

lubirea ta e binecuvântare

Lumina mea pe cel mai negru drum.

Când te ating, din carnea ta curată

Scurgi miere caldă-n sufletul setos,

0 patimă adâncă, devotată

Ce dă iubirii sensul cel frumos.

Femeie-balsam, lavă si dulceaţă

Te chem în noapte si te ador în zori

Dulceața ta îmi dă o nouă viată

Si mă trezeste în mii de fiori.

Când ea deschide ochii, vara stă la pândă,

Cu palme de lumină și piele de nisip,

Iar fericirea are o aromă blândă,

De piersică coaptă pe-al ei tânăr chip.

Miroase a duminici și a iarbă tăiată,

A sare lăsată de valuri pe mal,

E roua din zori în cerceafuri păstrată

Și visul ce curge domol, triumfal.

Ea n-are nevoie de miruri străine,

Căci trupul îi poartă un iz de cais,

Iar briza ce vine prin geam se închină

Parfumului cald de femeie și vis.

E gura ei dulce – un miez de pepene,

E pielea – un lan de secară sub soare,

Și tot universul începe să depene

Miros de iubire ce n-are hotare.

S-a rupt din cer o dâră de lumină

Să spele gerul vechi de pe ferestre,

Și-n pieptul ce părea o rană plină,

Începe-un cânt de păsări măiestre.

Nu-s ghiocei pe câmpul de sub soare,

Ci gânduri albe, ieșite din zăpadă,

E o trezire mută, uimitoare,

Pe care ochii n-au cum să o vadă.

S-au dezghețat și râuri de cuvinte,

Ce-au stat prea mult sub chiciură tăcute,

Și curg acum, spre mâine, înainte,

Pe căile de dor necunoscute.

E primăvara ta, un dar subțire,

O mugurire-n fiece bătaie,

Un suflet ce învață din privire

Să schimbe-n soare norii de ploaie.

Iar dacă iarna va mai vrea să vină,

Rămâi tu însuți floare și răsad,

Căci sufletul ce poartă-n el grădină,

Nu lasă frunza verde să-i cadă in neant.

𝚁𝚊̆𝚖𝚊𝚜̦𝚒 𝚐𝚘𝚒,

𝚙𝚊̆𝚛𝚊̆𝚜𝚒𝚝̦𝚒 𝚍𝚎 𝚏𝚛𝚞𝚗𝚣𝚎 𝚒̂𝚗 𝚖𝚒𝚓𝚕𝚘𝚌𝚞𝚕 𝚒𝚎𝚛𝚗𝚒,

𝚙𝚊𝚛 𝚗𝚒𝚜̦𝚝𝚎 𝚜𝚝𝚛𝚒𝚐𝚘𝚒

𝚌𝚞 𝚛𝚊𝚖𝚞𝚛𝚒 𝚍𝚎 𝚙𝚊̂𝚗𝚣𝚎.

𝙶𝚊̆𝚣𝚍𝚞𝚒𝚝̦𝚒 𝚜𝚞𝚋 𝚞𝚗 𝚌𝚎𝚛 𝚍𝚎 𝚙𝚘𝚟𝚎𝚜𝚝𝚎,

𝚊𝚜𝚝𝚊 𝚍𝚊 𝚌𝚘𝚖𝚘𝚊𝚛𝚊̆ 𝚎𝚜𝚝𝚎!

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

Cad grăbite pe aleea

Parcului cu flori albastre

Frunze moarte, vorba ceea,

Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată

De mătasa unui nor,

Visătoare trece-o fată

C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate

El se uită-n jos posac.

Ea striveşte foi uscate

Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă

Cu priveliştea sonoră,

Merg aşa, cam la distanţă,

El major şi ea minoră...

Fall in the park

Falling swiftly on the alley

Of the park with flowers blue

In a long autumnal rally,

Dead leaves—as our dreams are, too.

In the light that’s softly sifting

Through the silken cloud below,

Dreamily a girl is drifting,

Sergeant major in her tow.

Timid, flushed, and all aflutter,

He looks down, very confused,

She is squashing leafy clutter.

Under her small patent shoes.

And in a refined discordance

With the view that’s ever finer,

They keep walking, at a distance,

He a major—she a minor.

E iarăși toamnă, e rece și plouă,

Și iarăși ne curge în suflete rouă,

Iar stropii de vreme se scurg pe ferestre,

Ducând mai departe o veche poveste

Se nasc rugini ce umplu pământul,

Se coc frunze vechi, dansează cu vântul,

Ciuperci în buchete cochete se-adună

O altă minune, ce vor s-o compună 

Peste pașii repeziți 

Se așterne mândra toamnă,

Voluptoasă, ca o doamnă,

Norii stau acoperiți,

Ne privesc din cer uimiți

Vânturi repezi s-au pornit

Într-un mod cuprinzător,

Păsări mii ascund în ele

Cerul, norii și un dor...

Pomii toți au bombănit

Mai ții minte, grădina?

Cu flori,și iarbă verde.

Cu mireasmă îmbătătoare,

Anume primăvara.

Mulți ani au trecut,

Din ea,totul viu a dispărut.

Nu mai cântă păsările acolo,

Cum cântaseră vreodată.

Mai ții minte grădina?

Cu trandafiri roșii,

Și lalele albe.

A fost o grădină frumoasă 

Mulți ani în trecut .

Autor Zamurca Alina 🌷

Toamna, este frumoasă și bogată. A adunat produsele verii, toate 

și noi le-am făcu loc prin cămări, prin beciuri, prin sticle și borcane,

că iarna poate fi lungă și grea. Am făcut precum furnica, hărnicuța de ea .

      Când vântul și viscolul bate, gerul și neaua se aștern, cămara ne este 

plină și iarna poate să vină.

      Toamna mai are și zile bune, când ne mai surâde câte o rază de soare,

vântul e obosit și se odihnește, cerul e senin fără de nori.Atunci, toamna 

chiar e frumoasă, ne scoate afară din case, chiar dacă purtăm o umbrelă,

că ploaia țârâie încet și aleele parcului goale parcă ne cheamă....

      Toamna o asemăn unei femei trecute de prima tinerețe, bogată în 

gânduri și învătăminte,adunate în comoara ei intimă,numită -judecata dreaptă-

     Femeia, ajunsă la cea de-a doua tinerețe ,e înțeleaptă, nu face risipă de 

sentimente, e statornică, dar cere răbdare, atenție, voebe calde și frumoase.

Femeia are nevoile ei, dar poate oferi neânchipuit de multe. 

    Viața în doi în toamna vieții, nu cere sacrificii, doar sentimente curate, prietenie și 

consolare.După toamnă, vine iarna grea ....Cum ne vom descurca cu ea?.....